Exista trei repere ale sensibilitatii romanesti, in arealul carora, o anumita rezistenta s-a densificat, trei repere cu iz arhetipal si propensiuni metafizice: atitudinea antisociala aparenta coroborata cu o recuperare culturala sincretica (a se vedea imbratisarea rock-ului dur si foarte dur), poezia ca expresie a aceluiasi tip de atitudine insa cu o mai pregnanta vizibilitate a sensibilului (cu gesturi metafizice mai largi, chiar daca de expresie cotidiana si cu o relatie cu transcendentul) si un al treilea punct al unei credinte canonice sau chiar intuitive si paradoxale cumulate din primele doua si rasfrinte in acceptarea ieromonahiei ca staza suprema a imbinarii celor 3.
Bastovoi impreuna cu Urmanov si cu experientele traite sau nu, mai mult sau mai putin esuate ale citorva poeti in zona celui de-al treilea reper (Daniel Silvian Petre, la bun exemplu) se constituie intr-o falanga a sensibilitatii poetice, a poeziei de inceput de mileniu.
Pestele pescar, Ed Marineasa, 1998, ne propune un excurs liric al unei inteligente fine. La Stefan Bastovoi avem de a face cu o simplitate batatorita, ludica si sanatoasa a unei poezii de rostire, fara contorsiuni, fara determinanti si predicatii cu percutie in susul sau josul poeziei: „este trist pestele./Si e ingindurat./Pe un scaunel de papura, /sub soare/ pe iarba batatorita a apaei,/e lehamesit./Si se gindeste la ceva anume/un stol de pesti foarte marunti si repezi / Il pisca de picioar./El ii alunga./ SI ofteaza./Si injura sfios” sau „Impaturit / din buzunar/un yiar de alge scoate./E vechi /si l-a citit pe tot//si de mai multe ori/ Sta totusi, /sa se uite la desene/ii plac”. Nu minimalism, nu nimic: Bastovoi e frumos simplu, este frumosul simplu si digerabil, fara sa ne intrebam perplecsi de witzuri imagistice sau metatexte si alte trucuri postmodrniste. Pestele pescar da senzatia de respirare poetica exuperiana aproape, apropiata macar de ideea ca Stefan Bastovoi este unul din copiii (poetii) care l-au luat pe micul print in serios ca partener de dialog si de joaca. Ca si cum... exista o numerotare a unor detalii de fresca jucausa, desene animate. In fapt, Stefan Bastovoi precede cu gratie sub forma pestisorului (cu ironiile intimpinatoare si cu simbolistica serioasa) pe celebrul animal Catalin Lazurca cu al sau „Nu, zaet, pagadi!” Si care nu intimplator are moto tot dintr-un poem al poetului: „O Dumnezeu al meu/care esti un prieten/ atunci cind vii calare/pe iepurele Prietenie”. Asadar expozeul frescal al poetului este un excurs fantastic de mica poveste ca si cum ai prinde detalii in imensele picturi renascentiste cu diferenta ca sint desene animate, sau benzi desenate, sau desene pe asfalt: „.E soare/ si sta pe scaunel/ cu doua libelule pe sprincene./ Cind razele / i-ating la mina ceasul/ pe fiecare solz/ si este plin/ de numere si de sageti,/ si e ciudat” nu exista target la Bastovoi. El scrie cu o joaca, cu o uimire, cu un miracol inerent, si cu posibilitatea acestuia de a se intimpla oricind.
Pe scurt Bastovoi trebuie citit trebuie sa se zaboveasca asupra lui mai mult si trebuie inteles fara mecanisme complexe de procedura analitica. Bastovoi e simplu, dar niciodata simplist. Bastovoi e poezia bunului simt miraculos. Iata o mostra!! |
