Mergeam la biserica doar pentru lumanari. S-aprind si sa plec. Credeam c-am rezolvat totul, ca asa am timp sa uit si sa merg mai departe. Mai departe? Si-ntr-o noapte, bezmetic pe-aleea inverzita, imaginandu-mi cerul instelat deasupra mea, ca dracu’ o sa fie bine si-or sa treaca toate si-o sa pot dormi linistit, din senin, un liliac mi-a aterizat in plete. Infipt in par, se zbatea ca-ntr-o cusca. Am fost nevoit sa-l omor, cu groaza si cu scarba supreme, doar cu manile si cu pixul pe care-l purtam la buzunarul de la piept. Am dus pe cap liliacul mort pana acasa, mi-au ras teasta si-am aruncat podoaba capilara cu voma-n gat. De-atunci stiu, mortii mi s-au prins de parul des si castaniu, ca acel liliac ratacit printre castani. Cresc si se inmultesc. Facil, nu-i asa ? Nu-i pot opri. Nici macar ignora. Imi tund doar frica.
Pot spune aproape orice despre mine cam la orice varsta. Cred ca nu m-am schimbat cu nimic. N-am cine stie ce de spus, de fapt, cred ca nici nu am spus nimic. Doar o umbra de groaza care mi s-ar citi pe fata daca mi-as da jos gluga protectoare si n-as poza din profil.
In ziua inscrierii la litere imi venea sa intru in pamant de rusine. Ma benoclam la concurenti, citisera tot, vorbeau despre Istoria credintelor lui Eliade. Habar n-aveam ce caut acolo. Cred ca a fost mana Anei.
S-a-ntamplat la inceputul lui august, imediat dupa examenul auto. Prima reactie a fost s-alerg dupa Ana. S-o intreb:„De ce mi-ai dat Desenul din covor?” In noaptea aia mi-am jurat c-o s-ajung la litere, sa-l cunosc pe Manolescu, il vazusem doar la Serata muzicala, am si-acum casetele audio inregistrate in saptamanile de agonie. Citeam toata ziua si visam. Sa-l am profesor si sa pot sa-l intreb ce-nseamna biblioteca pentru el, sa aflu de ce nu condusese vreo masina desi avea permis, cum sa scap de caloriferul care-mi inunda somnul...
Mi s-a facut frica. Daca n-o sa intru, nu urma sa plec in armata? Si asta nu se putea intampla. Mai bine fugeam in munti decat sa stau drepti in fata unor titisori. In hol trona un fel de vedeta, un musiu jobenhauer, misterios, cu joben si baston, semi beat, care matura cu arma din dotare orice fiinta („fapturi neputincioase”) de langa bustul lui Densusianu. Zicea ca acolo bause cu Nichita. Doamne, unde nimerisem? Am modificat brusc pe dosar si m-am dus la bibliologie. Desi mama ma instruise de-acasa ca e bine sa devin profesor, ca uite ce merge treaba cu meditatiile si... M-am inscris, apoi am inceput sa ma plimb prin facultate cu requiviemul lui Mozart la casti. Nu-mi venea sa mai ies. Mi-as fi dat ani din viata sa fiu macar portar acolo. Apoi, zbang spre Bellu.
Ma benoclez la un album. Fotografii color cu mama. Imbratisati pe patul mortuar din sufragerie. Cerga rosie, insuportabil de groasa, tabloul cu barca in asfintit, o ordinarie, si niste icoane peste Biblia cumparata din Tg Mures. Doua perne. O privesc fix. Plange pe sub ochelari la aparat, cu Tasse pe post de pozar. Carja mea dreapta strange o mana de om. Stiu ce gandeste. De zece ani suspina pentru ca nu vede ceva concret la mine. Vrea sa ma stie asezat, la casa mea, trecut pe la starea civila, cu ceva perechi de pantaloni, pantofi si alte nimicuri in duplicat. De noua luni strange bani sa-mi ia un computer. De ce, mami? Am 29 de ani fara o saptamana si nici o certitudine. Bag mana in portofel, numar banii. Cum vin, pleaca. Supravietuiesc. In spatele tuturor povestilor, caci toate sunt povesti care sa m-adoarma, sa-mi prelungeasca visul si sa-mi intarzie trezirea, da, muistilor, in spatele lor pica asul meu ca o ultima carte bleaga, balega puturoasa. Moarta? Mortul care mi-a mai ramas. N-am s-o joc, am s-o schimb, va promit, sa mor io!
Fragmente din Mortii Ma-tii |
