In vremea cand razboiul in Ardeal incepuse, zicea bunicul, la Valea Rea vestile ajungeau cu o intarziere de cateva zile, ca de obicei. Se auzea ca frontul e pe Jiu, dupa ce grosul bataliei fusese peste munte, la Campulung Muscel. Apoi a venit vestea ca frontul e pe Olt, si inima ni s-a facut cat un purice, pentru ca a venit odata cu vestea mobilizarii generale in satele de la munte. Bunicul era foarte tanar si a plecat la razboi. Apoi frontul a fost si mai aproape: pe Arges. Dupa aceea n-au mai venit nici un fel de ziare, si satul a ramas rupt de lume, legat numai de cele patru vanturi si de cer. Pana intr-o buna zi, cand la Valea Rea se aratara doi sergenti, un caporal si sapte soldati, toti balai si din cale-afara de inalti, purtand cu ei un ordin de rechizitionare a animalelor si a porumbului. Vorbeau intre ei intr-un fel de slavoneasca stricata, desi purtau hainele armatei germane si reprezentau in muntii Fagaras imparatia germana. Ei nu erau decat avangarda batalionului de ocupatie german care-si stabilise comandamentul temporar intr-o casa boiereasca dinspre Domnesti, o casa imbracata in vita de vie si cu un cerdac din lemn sculptat, pe care pusesera streagul german si pe cel al imparatiei chezaro-craiesti. In acel cerdac iesea in fiecare seara colonelul von Ziese ca sa priveasca asfintitul si sa se uite ingrozit la lumea aceea straina si haotica in care-l adusese razboiul si pe care era chemat de acum s-o guverneze. Dupa trei saptamani a venit si vestea ca nemtii au luat Bucurestii. Pe atunci Niculae Berca era undeva in Moldova si, ceea ce la Valea Rea nu se stia, era doar cu cateva sapamani inainte ca el sa se imbolnaveasca de tifos. Lucrurile se asezara pe valea Raului Doamnei in fagas nou; in fiecare sat in locul jandarmilor aparura soldati nemti care strangeau la ordin oile cu sau fara miei, butiile cu unt sau sacii cu porumb. De la ei au vazut intaia data oamenii de pe valea Raului Doamnei masini de scris, lampi de luminat cu pila electrica, filtre de cafea si pachete de ciocolata, conserve de fasole care se desfaceau cu un fel de cutit in forma de Z, si tot felul de alte lucruri care nu cresc pe munte. Stapanirea germana a durat numai un an, dar au ramas de atunci cateva istorii. In anul acela de ocupatie s-au intamplat multe. Dar complicatiile au aparut abia dupa noaptea cu furtuna in care o patrula de calareti ce insotea un curier chezaro-craiesc a disparut fara urma. Constantin Berca a auzit de la Niculae Fantanaru ca ei s-au ratacit luand in mare graba calea prin munte catre Ardeal, iar la locul ce se cheama Cumpana au dat de un oier care i-a ajutat pentru lamurirea drumului aratandu-le calea catre rapi. Peste trei zile a venit la comandament un maior insarcinat cu anchetarea misterioasei disparitii a curierului si a garzii sale, intrucat se pare ca ducea un foarte secret mesaj al armatei imparatesti. Unde fusesera vazuti ultima oara? Catre stancarie? Sau catre rapi? Nu s-a gasit nici urma din ei. Fusese o noapte atat de intunecoasa incat nici noaptea insasi nu vazuse nimic: maiorul nu a obtinut nici o informatie. In plus, cartografii lor nu aveau planuri exacte cu labirintul de carari pe margine de prapastie, in plina padure, cu intortocherile prin codrul din zona, iar cercetarile pe care le-au facut echipele de teren n-au dat de nici o urma. Constantin Berca se gandea ca pentru el disparitia n-ar fi fost nici o problema, si ar fi putut rezolva misterul numaidecat: totdeauna exista un oier care trece cu turma si vede fiecare intamplare a muntelui. Nu umbla turmele pe munte de capul lor, nici nu se poate ca un grup de soldati calari sa nu fi fost observat de turmele ce aveau acelasi drum cu ei. Lucrul acesta nu-l stia colonelul von Ziese, caruia miscarea de turme si de ciobani i se parea haotica, lipsita de orice regula, ceea ce ii facea deocamdata imposibila desfasurarea anchetei. Ochilor unui neinitiat, haosul din acele sate i-ar fi putut parea la fel de complicat ca o strada de bazar. Lucrurile se cereau intelese mai bine. De aceea colonelului ii veni ideea sa puna intrebari satului intreg, fiecarui om in parte, despre ce cred ei ca s-a intamplat in seara aceea cu furtuna. Un interogatoriu general. Cel care l-a maniat pe colonel a fost Mihai, feciorul lui Niculae Fantanaru, care ii sugera celui care punea intrebarile ca un intreg grup de barbati tineri, inarmati, ar fi dorit inainte de orice altceva sa se intoarca acasa.
- Din armata germana nu se dezerteaza! racni colonelul von Ziese, cand traducatorul ii dadu raspunsul.
Mihai Fantanaru stia mult mai bine ca el cum stau lucrurile. Doar la el in sura va sta ascuns pana la sfarsitul razboiului un soldat balai care vorbea ceheste, si de care nimeni n-a aflat nimic atata vreme cat pretul acestui lucru era o viata de om.
I-a venit randul sa fie intrebat si lui Constantin Berca. Intre timp, acesta daduse jos din pod, impreuna cu Mihai Fantanaru, care stia carte, resturile ziarelor la care el fusese abonat in ultimii treizeci de ani si pe care i le citise feciorul in fiecare seara. Au stat impreuna noaptea intreaga pana ce au strans toate articolele ce relatau nenorocirile facute de banda lui Oarta Aman, despre banditii lui Gheorghe Ologu si a lui Radu Vedeanul din Pitesti, despre crime la drumul mare in plina zi, jaf de trasuri ale postei si atacuri de posturi de jandarmi, tot ceea ce in ochii unui strain ce nu avea intelegerea timpului Munteniei putea fi prezentat drept actual. Cu aceste articole se duse la colonelul von Ziese in dimineata urmatoare Constantin Berca, atunci cand ii veni randul, si depuse el o plangere formala, pe care comandamentul o inregistra pe loc, impotriva numitului Oarta Aman ale carui jafuri trebuie ca au inceput acum sa atinga curierii armatei germane.
- Dar asta e mort de ani buni! facu traducatorul, in romaneste, inaintea colonelului von Ziese.
- Nu e deloc adevarat ca a murit! facu atunci Constantin Berca. El traieste si face jaf la munte, printre ciobani, ducand viata de haiduc dupa ce intaia lui ceata s-a destramat dupa impresurarea jandarmeriei.
Colonelul von Ziese ceru sa-i fie tradus fiecare cuvant al taranului cel batran, apoi ceru traducerea fiecarui articol pe care Berca il adusese din presa de senzatie de acum douazeci de ani. Pe masura ce auzea intamplarile, chipul i se crispa iar in cele din urma fu inspaimantat de aceste informatii si clatina din cap:
- Valahia e-o tara de talhari!
Apoi isi dadu seama ca are nevoie de un supliment de trupe.
Ceva mai tarziu avea sa afle Baba Fira printr-un descantec de citire a trecutului ca von Ziese fusese in viata civila functionar, un fel de contabil sau de inspector, dar ca familia lui fusese bogata in vechime, ca omul nu avea in comun cu armata decat un sir de avansari de pe urma celor trei ani de razboi. Nu facuse nici macar o singura zi de front, iar povestile de groaza adunate din ziare avura asupra lui un efect urias. Dupa aproape o saptamana, pe ulitele tuturor satelor de pe vale aparura afise in care se oferea o recompensa uriasa pentru capul numitului Oarta Aman, despre a carui existenta comandamentul nu se mai indoia de acum. Faptul ca nimeni nu a dat vreodata vreo informatie fu interpretat de autoritatile de la comandatura drept cel mai sigur indiciu ca banditul cu pricina traieste, vaneaza curierii chezaro-craiesti si este protejat de populatia ostila din zona.
Dupa cateva saptamani, colonelul von Ziese ajunse la marginea disperarii: toate masurile sale de capturare a lui Oarta Aman au fost ineficiente, iar inaltul comandament cerea rezultate imediate. Hotari sa dubleze santinelele, sa tipareasca noi afise promitand o recompensa si mai mare, sa organizeze panda pe trecatori, sa faca adevarate capcane cu falsi curieri austro-ungari, sa organizeze razii neasteptate in jurul tuturor locurilor unde nevrednicul talhar s-ar fi putut ascunde. Cand afisele fura lipite pe gardurile satelor, pe ziduri, la primarii, la biserici, pe poduri pretutindeni pe unde treceau oameni, si imediat ce numele lui fu pe buzele tuturor, un soldat german fu prins in sura din curtea casei boieresti in care se afla insusi comandamentul zonal, fu tras inauntru, legat fedeles si palmuit. Apoi Oarta Aman, despre care soldatului i se paru ca are consistenta umbrei si brat de fier, ii cresta obrazul cu hangerul, lasand un semn in forma de cruce, dupa care ii ierta viata, si-l parasi acolo, speriat foarte si acoperit de rusine. Apoi se arata ziua-n amiaza mare pe ulitele satului, mergand cu mainile la spate, ca un gospodar iesit la plimbare. Prin trupul lui batea vantul. Cunoscandu-l dupa chipul desenat pe afise, care si acelea erau facute dupa o fotografie de epoca in care toate contururile erau neclare, dupa singura imagine aflata la dispozitia jandarmeriei, o poza facuta imediat dupa razboiul cu turcii, femeile satului o luara la fuga inspaimantate. Caci semana cu un intors din morti, cu chipul mancat si murdar, cu gavanele ochilor dezgolite luminand, cu mainile osoase iesind prin pieptii mantiei, cu lumina soarelui razbatandu-i prin trupul straveziu, parelnic ca o felie de vant. El a ras:
- Ei, ce va speriati asa? Nu voi ati dat acatiste si v-ati rugat si m-ati chemat sa vin sa-i calc pe nemti? Acum de ce va e cu suparare?
Soldatul german crestat pe obrazul stang raporta ca s-a taiat cu briciul la barbier, iar superiorii lui se grabira sa-l creada. Numai ca a doua zi a aparut inca un soldat german, taiat inca si mai urat, purtand trei sfinte cruci pe obraz, toate de o simetrie suspecta. Si apoi inca unul, si inca unul, pana in acea sfanta zi de duminica de toamna cand aparu pe ulitele satului, calare pe un armasar negru instelat cu doua stele argintii, urland in gura mare, purtand doua hangere la brau si pieptar ca-n Vlasca aruncat peste umeri. Era insusi capetenia hotilor, Oarta Aman, intors din morti in plin miez al zilei, netemandu-se de soare si nici de oameni, netemandu-se de nimic si miscandu-se ca un om viu, cu privire neagra si gesturi grabite. Trecu in galop pe langa biserica, fara a se inchina, si clopotele incepura sa bata singure, trase de vantul care se starnise din senin. Ajuns langa poarta comandaturii, arata cu degetul catre incaperile nemtilor si racni, acoperind nechezatul calului:
- O sa primiti ceva mai rau decat moartea!
Strigatul lui pleca in romana si lovi ferestrele vechii case boieresti in germana. In jurul lui se starni un vant violet, care ridica praful drumului si frunzele din santuri. Atunci intelesera oamenii satului de ce Oarta Aman nu-i ucidea pe soldatii germani, pentru ca in razboi nu moartea celui ce-ti e dusman conteaza, ci rusinarea lui fata de ai sai si fata de sine. Ii facea sa minta si sa se ascunda, sa se fereasca si sa nu mai aiba incredere si, pentru el, aceasta era batalia. Pentru asa ceva venise de pe cealalta lume. La razboi se intampla ca si mortii pot lupta, dar cei rusinati sunt pentru totdeauna alungati din randurile celor ce ar putea birui.
In felul acesta vazura oamenii satului destituirea colonelului von Ziese, prin ordin de la inaltul Comandament, de care gura satului afla imediat ce hartia sosise si imprastie vestea pe toata Valea Raului Doamnei, destituire fara indoiala in legatura cu ziua nefericita cand, in dormitorul lui, colonelul von Ziese se taiase singur cu briciul barbierului si-si lasase sapte semne in forma de cruce pe frunte si obraz, in forma de Ursa Mica, cu o sangerie Stea Polara pe frunte. Toata lumea stia insa cu cine avusese de-a face, cu sangerosul Oarta Aman care avusese curaj sa intre in cladirea comandaturii, sa-l prinda si sa-l cresteze, ca o umbra care l-a prins pe colonel de rever, dupa ce a trecut prin zid si iesind din oglinda.
Dar virtutile fermecate ale locurilor din Valea Rea, despre care se spune ca se afla deasupra castelului ielelor, locuri care pricinuiau aparitii si disparitii dintre cele mai curioase, s-au aratat limpede cinci ani dupa intamplarea cu Oarta Aman si colonelul von Ziese. Razboiul se terminase, armata germana a plecat, Niculae Berca se intorsese acasa, si atunci au urmat cei mai buni ani din viata bunicului nostru. Au fost ani de pace. Despre anii aceia nu ne povestise mai nimic niciodata. In vara aceea, catre munte, dincolo de locul unde Maiestatea Sa Regele avea de gand sa-si faca un conac de vanatoare, oierii l-au intalnit intr-o zi de miercuri pe domnul profesor Ambrozie. Era un om tare ciudat. Ciocanea stancile muntelui cu uneltele lui, instalatii si fiare complicate la care ciobanii se uitara indelung fara sa le priceapa rostul, caci nu pareau nici unelte de masuratoare, nici scule de pietrar, desi semanau cu fiecare in parte. Omul acela se plimba prin padure, printre tufe si balarii, apoi scormoni pamantul cu o lopata de infanterie, urca pe marginea rapilor si arunca de acolo bolovani dupa care era sa alunece si el de cateva ori, iar atunci cand avea un public oricat de restrans, oriunde pe munte, incepea sa le toarne povesti despre timpurile de altadata. Venise cu un automobil care tusea si scotea fum ori de cate ori era pornit. Profesorul trasese la vechiul han al lui Constantin Dulubas, fuma pipa cu tutun aromat si purta la ochiul stang un monoclu aurit, cu fir de matase alba. Intr-o seara, se stransera la han pentru a-l auzi povestind cativa dintre oamenii satului, intre care si Constantin Berca. Hangiul, dupa ce ii turna in pahar, se aseza si el pe un scaun sa asculte. Domnul profesor povestea cu un farmec al oratoriei cum nimeni nu mai auzise la Valea Rea si caruia nimeni nu-i putea ramane indiferent.
- Satul vostru a fost intemeiat la 1335, dupa razboiul de la Posada, atunci cand regele Ungariei si-a umplut gura cu nisip fermecat si s-a facut nevazut in mijlocul bataliei, ca sa scape cu viata de pe urma puhoiului de pietre si vipere pe care dusmanii i le aruncau din varful muntelui.
Oamenii satului au ras, ca la o gluma buna. Si acesta nu era decat inceputul, pentru ca mai departe in fata lor se intrupau vechi teorii istorice despre localizarea Posadei. Intai fu imitata pentru toata lumea caricatura cu barba si inaltime de Goliat a profesorului Nicolae Iorga, numai bun de luat in raspar, apoi fura invocate chipuri de regi, cronicari si sfinti care interveneau in povestire cand le venea locul, fiecare adus in fata auditoriului impreuna cu remarcile personale ale domnului profesor Ambrozie, care parea sa-i cunoasca fiecaruia viciul ascuns sau obiceiurile rele. Imediat dupa razboiul de la Posada, zicea el, o mana de luptatori au primit hrisov de stapanire pentru Valea Rea de la insusi Basarab cel Mare. Au venit aici cu femeile, copii si turmele lor. La inceputul anilor 1700 erau aproape o mie de suflete. Apoi, dupa reforma lui Cuza, numarul lor s-a dublat. Pe oamenii satului ii descumpaneau cifrele si datele exacte cu care lucra profesorul. Apoi el incepu sa se lanseze in prezentarea propriei teorii, ca Posada a fost chiar acolo, putin mai la miazanoapte de vatra satului, dincolo de lacul Invartita, care pe atunci nu exista. Si au fost buni prieteni in seara aceea profesorul Ambrozie si oamenii din Valea Rea pana in clipa in care el le-a cerut cu cele mai clare argumente academice sa considere ideea de a schimba numele satului din Valea Rea in Posada. Unii dintre oameni s-au maniat spunandu-i ca sunt ani buni pentru livezi si nu se cade sa iei in ras intr-o astfel de vreme un nume cu noroc, sfintit si slujit atata amar de vreme in preasfanta biserica. S-a rugat doua veacuri pentru acest nume parintele Dimitrie, numele nu se mai poate schimba.
- Voi chiar credeti ca Valea Rea e nume cu noroc? a ras domnul profesor Ambrozie.
Si atunci el incepu o noua spirala de istorii, polemici, argumente si gesturi patetice prin care explica folosind hrisoave din vremi indepartate cum ca Posada se afla sub Magura Verde, acolo unde albia Raului Doamnei se strange intre stancarii, de la Rapa Rusului mai la vale, unde se deschide drum catre Ardeal pentru oieri si turmele lor. Lui i se parea clar ca Posada fusese acolo. Satenii, insa, banuiau fara a spune cuiva ca acolo e a treia poarta spre tara subpamanturilor nesfarsite. Intrucat istoriile acelea intorceau pe dos tot ceea ce satul stia, hangiul Constantin Dulubas impreuna cu cativa altii l-au luat pe sus pe profesor, i-au pus palaria pe cap, l-au urcat in masina si i-au aratat calea catre Bucuresti. Domnul profesor deschise geamul masinii si invoca drept ultim argument blazonul secret al Basarabilor, scutul de cavaleri initiati, blazon care constituia o dovada indubitabila asupra tezei sale: un inger asezat deasupra stancilor unei vai fara de fund, desupra careia se ridica o cruce inalta. Le spuse, ridicand degetul catre ceruri:
- Eu sunt un martir pe altarul stiintei!
Apoi profesorul le vorbi prin geamul deschis al masinei despre Basarabi si le striga ca el a descoperit taina secretei dinastii a principilor cumani si a devizei scrisa pe blazonul lor tainic: Prolem sine matre creatam. Imediat ce striga aceste cuvinte, ca si cum ar fi rostit o formula magica, un vartej il cuprinse pe el cu automobilul sau cu tot, lasand in urma un miros de benzina arsa, iasca, pucioasa si pipa cu tutun aromat. In fapt, el a lasat in urma si infrangerea definitiva a teoriei sale inaintea teoriei mult mai concludente a profesorului Iorga, care propunea localizarea Posadei zece kilometri mai la rasarit.
- L-ati vazut cum a disparut? facu hangiul. Acesta a fost insusi Uciga-l toaca!
De atunci ne-a ramas povestea verii cand diavolul insusi a venit la Valea Rea si a incercat sa schimbe numele sfintit al vetrei satului cu un nume nepotrivit. |
