Tell all the truth but tell it slant –
– Dickinson
Nikki. Nikki Giovanni. Poetesa americana
de culoare incerta. Navighez cu Nikki pe internet la Monumenta
Linguae Dacoromanorum. Bem cafea si ii sarut sinii.
Nikki e domnisoara Kroll. Eu, Scott Fitzgerald.
Nikki e Billie Jean King. Marunta, fragila
in aparenta.
Nikki-Billie Jean sta pe scaun linga alta fata
in costum de tenis. Fustite albe,
scurte. Maruntica pe scaunul mare din lemn, luat
la mina a doua cu vreo zece ani in urma. Cind i se cere
sa dea explicatii face referiri la filmul porno
din capetele lor seci. Zoom pe fata mica si suparata foc. Spune
ca nu intelege. Jocul
este public, restul o priveste. Fata nostima, putin din
Nikki, putin din
Flo, flama adolescentina.
Spre psi:
Sint cu mama pe fluturele psi. Anii ’50, o
inmormintare. Fata ei din ’80. Tacuta. Blana
neagra. Toamna, intr-un cartier de case, poate Copou, poate Bucuresti.
Poate un amestec. In apartamentul inghesuit, multa lume
simandicoasa venita sa faca act de prezenta. Puzderie
de blanuri negre. Domnii, stersi, apendici
la bratul blanurilor somptuoase. Coborim
din apartament pe scara plina
de lume. Copacii sint negri si uzi. Ne asezam, eu
si mama, pe marginea din beton a gardului de vis-à-vis.
Casa, veche, de familie fara griji – Nikki in schimb
are probleme cu banii, mi-a spus.
Ii dau mamei ochelarii Blues Brothers / Mark Anthony. Ii spun
sa se uite la oameni prin ei. Au doua proprietati. In primul rind,
[cit holul-birou e traversat merg spre un eseu care zice
asa, in locul pe care mi-au cazut ochii:
Cind am scuturat dosarul pe masa din bucatarie, in ianuarie, anul trecut,
continutul sau nu s-a conturat in mod miraculos intr-o prelegere, asa cum
muntii de mazare, fasole si grine s-au ales de la sine, pentru Psyche,
in mitul grecesc. Dar mi-am dat seama cit de persistent m-au bintuit anumite
realitati o perioada de timp, vizitatori ineluctabili, se pare.]
vezi oamenii goi. Privim femeile si barbatii, eu si mama.
La rindul lor, ei ne privesc fascinati – visul oricarui introvertit. Se mai intimpla
ca cei priviti redevin pusti, iar eu si mama navigam pe creasta valului psi.
A continuat in felul urmator:
Doi juni s-au suit pe un scuter hiriit
care s-a topit prin fata parcului expozitiei, pe la rondul
unde a fost statuia eroului sovietic. Un scuter de culoarea
smaragdului, sau mai degraba turcoaz, ca orice scuter.
Iar pe urma:
Intorcindu-ne privirile spre multime (asteptam cu totii masini
sa ne ia sa ne duca acasa ori la cimitir, sau la zaiafetul
mortuar), am constatat ca sint aproape cu totii pusti
si pustoaice cu ghiozdane. Se facusera cerc – sau semicerc –
in fata mea si a mamei. S-au strins cu zvic
in fibra si miinile pe cordelusele ghiozdanelor. Au cazut cu totii
gramada peste mama. Am strigat-o
pe organizatoarea funeraliilor. Ceva
cu M, poate Maria. Sau Mariana.
Cind reusesc sa
[Sarcina lui Psyche era sa separe boabele de crupe, meiul
de linte. Consider ca a mea este, mai curind, sa fac conexiuni.]
indepartez mormanele de pustime, mama e aproape sufocata.
Cu ochii inchisi, in blana acum surie, abia respira. Are zimbetul
pe care i-l cunosc foarte bine: eu am fost ultimul care a sarutat-o,
intens, incercind sa-i redau suflul. A murit cu un zimbet fericit.
Aveam matul intors pe dos, aproape ca-i vazusem sufletul
zburatacind din trup, ochii ei l-au urmarit o vreme, apoi au fost
inchisi. I-au facut injectie cu formol.
Am dus-o pe mama intr-un apartament. Ar fi putut fi cel
din piata tineretului, de la blocul expres, unde
mi-am petrecut o parte din copilarie. Unde
mi s-a citit hansel si gretel, dezbracam papusi, ma uitam
pe sub minifustitele profesoarelor si unde
m-a apucat un ris bolnavicios, pe la cinci ani, intr-o seara in care
familia s-a strins cu religiozitate sa urmarasca cerbul de aur cu
scotian in kilt si rodrigues, unchiul meu inregistra pe banda,
cu microfonul, eu muream de ris sub masa, pina m-au scos pe hol
si am continuat sa rid in fata veceului.
Poate ca eram la blocul expres.
Mama e in pat. Linga ea, o prietena de-a ei, intinsa. Mama rasufla
greu. Ma intind si eu linga ea, in pat. Mama dispare in pijama. Cind
o gasesc, vorbeste ca un copil de sase ani, sau ca o papusa care stie
doua-trei vorbe. Are un trup de pustoaica de unspe ani, picioare tari
si subtirele, pe care le imbratisez cu foc, si un inceput de par
pubian, vizibil prin pijamaua translucida ca piatra catedralei
neamului. Fata ei e de copil, sau
de femeie din fotografiile de epoca, sau
de papusa de prin anii cincizeci. Buzele
trasate subtire cu o culoare intensa, sprincenele
asijderea, parul bogat ondulat si
negru. Eram in culmea fericirii. I-am zis celeilalte femei ca am reusit
ceea ce nu mai reusise nimeni, am adus-o pe mama
la virsta pubertatii, aproape o pre-pubera, ceva
incert, fermecator. Eram profund atras de fiinta miniona
care nu prea stia vorbi
si avea o minte mai necoapta decit trupul neformat.
Spre fictiune post-apocaliptica:
Spectacol intr-un circ mult mai mare decit
un mall bucurestean. Sau arenele din Mad Max. Lumea
costumata ca in filmul vazut intii in facultate. Filmul preferat
al lui Jerry, lectorul american. Tot de la el, primele
inregistrari Taj, Howlin’ Wolf…
Wallace Stevens…
Spectacolul – teatru, mai mult – avea loc
foarte sus, sub mamelonul cupolei, pe creasta valului psi,
pe care erau cocotate cabine, tot din lemn. Ceva
trebuie sa fi facut pentru ca
sandramaua s-a prabusit iar actorii s-au facut praf si pulbere. Totul
INXS. Eu si mama-copil, sau Nikki-Billie Jean, ne-am indreptat
spre poarta Doom II. Barbati hirsuti imbracati in curele de piele
cu tinte. Furiosi. Porniti pe retaliere. Am negociat. Am renuntat
la circul psi. Am renuntat, asa cum ma gindeam,
la tot ce aveam, linistit, cerind doar
sa fim lasati in pace, sa plecam, eu si
copila-mama Nikki-Billie Jean King.
Ultima scena:
Iesim pe poarta de lemn imbracati Mad Max fashion.
In spatele nostru gloata, multumita ca obtinuse ceea ce dorise
de la bun inceput. Eu si Nikki stam in cadrul usii, eliberati,
usori, cu tot peisajul in fata. Sintem in toiul festivitatilor prilejuite
de ziua nationala a Romaniei. Prima zi de iarna si ger. |