Stiu, e o afirmatie banala, dar in viata fiecarui om exista o zi speciala. Sau mai multe. Indeosebi noi, femeile, avem mania zilelor insemnate, precum ar fi: ziua in care ne-a invitat la dans tipul dupa care se topesc toate colegele de clasa, ziua cand ne-a sarutat prima data, ziua am facut ceva nepermis si nici macar nu am avut prea multe remuscari de constiinta dupa asta...
In ce ma priveste, de un deceniu incoace se intampla sa astept o zi anume in care: sa aiba loc premiera cutarui spectacol, festival, concurs, deplasare, sa incep o noua parte a serialului „Vecini buni”, un nou trimestru al emisiunii radiofonice BAROMETRU etc.
***
In noua ani de cand sunt impreuna cu Mihai, afirm cu toata sinceritatea, nu m-am vazut nici pentru o clipa mireasa. Toate ca toate, dar in postura de mireasa si in cea de mama nu am avut suficienta inspiratie sa ma imaginez. Nu-i vorba, ca oricare, incalzeam undeva, in subconstient acest vis care imi parea de neatins si faptul ca nu-l traisem inca nici macar nu ma deranja prea mult. Iar de la o vreme incoace ma preocupa tot mai putin ce se ascunde dupa acel pic de „fericire femeiasca” despre care imi vorbeau la toate sarbatorile, cu orice prilej cunoscutii, amicii, prietenii, toti... de parca ei ar fi stiut ce inseamna asta! Si deveneau tot mai enervante remarcile celor care stiau mai bine decat mine cand tebuie sa ma marit, cand trebuie sa fac copii etc.
***
Obisnuisem sa traiesc dupa propriile reguli. Eu le hotaram pe toate, eram stapana timpului si a vietii mele. Nu aveam timp de nunta, pentru ca de fiecare data aveam ceva mai important de facut, in fiecare semestru al fiecarui dintre cei noua ani de convietuire pasnica si armonioasa, pe cat poate sa existe doar intre doi Scorpioni, fiecare cu vrabiutele si cu cele cinci capici ai lui. Imi doream un copil, dar din cate stiam, asta avea sa-mi ocupe mai mult decat un week-end si nu eram pregatita sa lipsesc din peisaj, imi doream sa fiu in continuare omniprezenta. De ani de zile, obisnuiam sa-mi fac lucrul pentru cateva saptamani inainte daca vroiam sa merg la mare sau la munte. Mai mult de atat nu mi-am permis niciodata sa lipsesc in zece ani de meserie. Nu cred ca as face ceva maret, iesit din comun, dar ii dau absoluta dreptate ciudatului si nepieptanatului de Einstein, care afirma ca: tot ce este cu adevarat maret, este creat de individul care poate lucra in libertate. Eu aveam deplina libertate sa aleg ce vreau sa fac si aleg si in continuare sa fac ceea ce-mi place mai mult, fara sa ma preocupe trecerea timpului, fara sa am frica de rutina, fara sa obosesc sau sa ma satur de ifose, sclifoseli si alti „genii neintelesi” ai peisajului cultural mioritic, pentru ca in tot acest calambur am descoperit oameni care-si fac cu daruire si pasiune meseria si imi place sa le fiu alaturi. Nu o sa ascund ca in acest rastimp faceam in mintea mea o mie de combinatii cum ar fi sa nasc, dar sa raman si pe baricade, vorba aia, pe ogorul pasnic si manos al jurnalisticii noastre.
Si, in una dintre acele zile in care ne faceam vise si planuri, care mie imi placeau foarte mult pentru ca erau de viitor si pentru ca nu trebuia sa purced la realizarea lor chiar de a doua zi, spun, in una din acele zile, am acceptat ideea unei nunti. Si, fara sa vreau, am inceput sa ma gandesc cate un pic la asta. Am rugat astrologul sa ne aleaga ziua nuntii si cand ne-a spus ca cea mai potrivita era ziua de 27 octombrie 2006, dar noi eram abia in decembrie 2005, m-am bucurat ca mai e o multime de timp pana atunci. Nu mai spun ca pana atunci m-am razgandit de un milion de ori. Am ales modelul rochiei, al pantofilor pe care i-am vrut neaparat verzi, am cumparat stofa, dar era de parca nu ma pregateam de nunta mea (eram cea mai „statuta” fata din neamul nostru), ci parca organizam nunta unei prietene. Si, in plina pregatire pentru nunta, prin luna august, colac peste pupaza, aflu ca-s insarcinata!
***
Ziua in care am aflat ca-s insarcinata nu a fost asa cum mi-o inchipuiam eu in visele acelea in care incercam sa descifrez ce-ar presupune notiunea de „fericire femeiasca”. A fost o zi in care am tras o sperietura groaznica. Bucurie? Fericire? Emotii? Lacrimi? Spre marea mea rusine, nimic din toate astea. 29 de ani in sir si-au facut loc atatea EU-ri in mine, incat nu mai stiam cum sa reactionez. Era ceva ce nu puteam controla, ceva ce il bucura si il facea fercit pana la Dumnezeu pe sotul meu, care banuia cu cateva saptamani inaintea mea ca sunt insarcinata, iar eu il convingeam de contrariul. Si mama, si mireasa, si toate deodata? Aoleu, si cine mai tine cont de planurile mele? Brusc nu ma mai simteam stapana pe situatie, nu aveam voie sa fac nervi, nu mai aveam voie sa fiu egoista.
***
Spre marele meu noroc, Smarandita, asa am hotarat sa se numeasca ghemotocul de viata care de noua luni incoace m-a invatat cel mai important lucru, si anume, sa percep notiunea reala a existentei, deci, Smaranda a fost cuminte si ascultatoare pe tot parcursul sarcinei. Nu am avut parte de simptomele clasice ale graviditatii, si doar burtica proieminenta si faptul ca de vreo doua luni nu mai pot purta incaltaminte cu toc, ma face sa cred ca ceea ce parea imposibil se va intampla curand.
***
Graviditatea e o perioada minunata, o perioada in care, chiar daca s-ar parea ca nu-i de unde, devii un pic mai inteleapta, mai ingaduitoare. Te pomenesti ca, desi nu ai schimbat nimic cu locul, lucrurile sunt, totusi, altfel. Ca, in pofida faptului ca buricul ti se tuguie si iese in evidenta, de ti se pare ca degraba va face coada, nu mai esti tu buricul pamantului. Si, curios, te impaci cu acest gand, te amuza miscarile micului ghemotoc din pantec, te alarmeaza, te linistesc, iti rescriu comportamentul, iti dau peste cap caracterul, perceptiile, ambitiile. As vrea sa mai dureze, imi place la nebunie sa umblu ca o ratusca leganandu-ma pe strazi, sa-mi imaginez cum va fi cand va aparea pe lume, cand va zambi prima data, cand ii va rasari primul dinte sau cand se va duce la prima intalnire.
Si, curios, desi am fost lipsita de greturi si ameteli, se pare ca alti ne-gravizi au avut aceste simptome pe parcursul graviditatii mele. Straniu, dar in societatea noastra graviditatea e tratata ca... un handicap. Daca esti gravida, gata, trebuie sa pui sacul pe tine, sa te vaieti, sa te oftici, de parca nu ai astepta un copil, ci un mamot, sa accepti compatimirile tuturor si sa te resemnezi ca nu mai esti buna de nimic sa pleci urechea cu sfintenie la toate sfaturile, sa tii cont de toate superstitiile. In noua luni de sarcina am descoperit mai multi nesimtiti si neprieteni decat 11 ani de cand am venit cu traista-n bat in capitala. Si nu ai voie sa te revolti, revolta e o toana a gravidelor, n-ati stiut ca in aceasta situatie delicata lor repede le sare tandara? Batranul Cicero afirma ca tot ce se intampla dupa o lunga asteptare e mai usor de suportat. Inclin sa-i dau dreptate.
***
Cand eram copil, nu-mi placea sa mi se spuna ca seaman cu tata, o iubeam foarte mult pe mama, era modelul meu de perfectiune si plangeam cand nanele si tantele din mahala imi spuneau ca-s „rupt capul lui Gheorghe”. Pe urma m-am convins ca aveau dreptate si nici nu ma mai deranja acest lucru. Despre Smaranda stiu cu siguranta ca va fi fata tatei. O sa spuneti ca nu e cu putinta asa ceva, dar eu nu am simtit cand s-a miscat prima data. In una din serile de dupa nunta, cand luna noastra de miere se consuma pe canapea in fata televizorului, am adormit tocmai in timpul show-ului „Dansez pentru tine”, difuzat la PRO TV si prezentat de Stefan Banica. Era trecut de miezul noptii cand m-a trezit sotul: „Liliana, auzi? Liliana, bate!” Deschid ochii, privesc spre televizor, apoi spre tavan (avem niste vecini nesimtiti care, probabil, sunt cel putin cizmari sau fierari si „presteaza” la domiciliu). Cine bate, nu ma pot dumeri. Si ce e cu zambetul asta pe fata lui daca astia bat in tavan dupa miezul noptii? „Copilul... s-a miscat”. Peste cateva clipe, am simtit adierea aceea de aripa de fluturas peste burta mea, apoi o miscare energica, undeva sub coapse. Se misca pentru a doua oara. Pentru mama. |
