Mircea Martin catre Angela Marinescu: „Nu ma intereseaza, te duci acasa si scrii”

Cand am auzit ca interviul luat de Alex Matei ar fi ultimul acordat de catre Angela Marinescu, ne-am gandit sa-i facem o vizita. Nu doar pentru o scurta continuare, ci si pentru a-i propune realizarea unui blog. Raspunzandu-ne unor intrebari, A.M. ne-a facut bucuria de a accepta ideea noastra. Bloggame e un proiect de bloguri ale scriitorilor romani, pe care Pana mea il va incepe cu noua sa serie. (Redactia) 

De ce e ultimul interviu?

Pentru ca m-am saturat sa dau interviuri si pentru ca nu mai am putere sa ma duc sa le corectez si pentru ca mi-e teama de surprizele neplacute care se pot intampla. Si ma plictisesc foarte repede de ceva.

De ce numai la Vinea in ultimii ani?

Nicolae Tone a fost pentru mine un editor excelent, in sensul ca a facut tot ceea ce i-am cerut, mi-a dat si bani. A acceptat sa-mi tehnoredacteze toate cartile singur, mi-a facut corecturile, puteam sa-l sun la orice ora din zi si din noapte. Am facut doua lansari mari de tot, eu am facut rost de bani dintr-o sponsorizare, la Skanderbeg si la Fugi postmoderne. Stiu ca la una dintre ele au venit toti criticii literari din Bucuresti.

Va considerati autoarea unei singure edituri?

La ora asta nu am nicio carte in cap. Am scris cate ceva, dar nu am un proiect in sensul unei carti intregi. Si nu ma pot gandi. Mi-ar face placere sa am un editor care sa-mi faca toate treburile administrative. Eu nu mai sunt in stare sa lupt, sa ma duc, sa propun, sa fac referate, sa-mi corectez cartea. Nu mai sunt in stare de nimic. Sunt plictisita, sunt bolnava, sunt obosita. Am nevoie de un impresar cu adevarat. Aici la mine nu mai e joaca. Ca sa am un editor la care sa alerg toata ziua mi se pare aberant. Cu Tone a fost cu totul altceva. Alerga el pentru mine.

Povestea continua?

Nu pot sa spun ca s-a terminat cu Tone si a inceput cu altcineva. Nu stiu nimic. Denisa Comanescu mi-a cerut o carte pentru Humanitas. Si cartile astea (Intamplari derizorii de sfarsit, Limbajul disparitiei) a vrut sa mi le publice. N-am vrut eu. Ca sa le scot la Tone. Pentru ca-mi daduse niste bani si nu puteam face ca altii. Eu n-am vrut sa-l pacalesc.

De ce ati vrut sa publicati doua carti in acelasi timp? A fost optiunea dumneavoastra sau a editorului?

Am scris Limbajul disparitiei fortata de Mircea Martin. Cand a preluat seria noua a Cuvantului, a vrut sa inceapa cu mine si mi-a cerut un poem inedit. I-am spus ca nu pot sa scriu cu forta. „Nu ma intereseaza, te duci acasa si scrii”. Si am scris prima parte din Limbaj. Cum mai aveam doua poeme mari (Structura noptii si Parcul) si cred in cifra trei, am zis inchid seria poemelor mari cu acesta. In timp ce scriam Limbajul disparitiei, anumite texte cadeau din el. Acestea, stilizate, reprezinta cartea Intamplari derizorii de sfarsit. A fost optiunea mea pentru doua volume.

Cum ar trebui sa arate o revista literara?

Sa aiba multa critica, pentru toate genurile literare. Pe mine nu ma intereseaza o revista fara critica. Poate sa publice traduceri, cel mai mare poet din lume, proza cu carul, fara critica degeaba. As vrea sa contina date biografice, anecdote, amanunte paraliterare despre autori. Si as mai vrea ca o astfel de revista sa dezvolte un caracter polemic fata de celelalte reviste (revista revistelor), chiar sa le desfiinteze pe unele.

Ar putea sa reziste o revista de literatura mai mult de doi ani?

Trebuie sa functioneze critica, fara critica literara o revista nici nu merita scoasa. Dar doi ani e prea putin, numai in cinci ani poate capata un profil distinct. Oricum, mi-a placut foarte tare ideea voastra ca revista nu trebuie sa existe à la longue. 

Alex Matei a publicat, iata, in aproape toate revistele literare... E bine, e rau?

Nu stiu de ce simt ca lui Alex, spre deosebire de mine, nu-i place sa aiba optiuni ferme in anumite privinte. Si asta ma deranjeaza la el. In acelasi timp, imi spune ca nu sunt dezinteresata. Dar eu sunt dezinteresata, nu el. Totusi e prea apropiat de mine ca sa-l mai intereseze ce fac. Pentru el sunt mama lui.
Eu sunt mult mai comoda decat el si-mi place sa am mult timp liber. Nu am facut niciodata nimic ca sa-mi incurc viata, in afara chestiilor sentimentale care, slava Domnului, au trecut. Am inlaturat tot, nu am lasat nimic sa ma asupreasca. El n-a trait ca mine din stipendiile Fondului Literar. Plus ca eu am primit bani de la parintii mei pana la 63 de ani, ceea ce lui nu i se poate intampla. Recunosc, nu prea are de ales. Totusi ar fi bine ca, la un moment dat, sa-si mai limiteze din colaborari. 

In ultimul numar din Cuvantul, Ioan Buduca face referire la un curier, cel care a transmis spre Europa libera numele semnatarilor Scrisorii celor 18, initiata de Stelian Tanase si Ioan Buduca. Ce rol a jucat Angela Marinescu in aceasta poveste?

Chiar am sa-l intreb de ce nu m-a nominalizat, eu am fost curierul. Am plecat in Franta pe 9 decembrie 1989. M-au pus sa tin minte cele 18 nume, nu puteam sa le scriu. A doua zi m-am intalnit cu Monica Lovinescu si Virgil Ierunca si le-am spus numele. Pe doua le-am uitat. Unul dintre ele era chiar al lui Cristi Popescu. Cand am revenit in tara, Cristi Popescu mi-a facut scandal, a crezut ca special nu l-am spus. Nici vorba! Am uitat pur si simplu. 

Exista tot felul de discutii in ceea ce priveste relatia dumneavoastra cu o alta poeta reprezentativa, mai tanara Mariana Marin. Haideti sa lamurim putin lucrurile...

In clipa in care am auzit ca a murit, am avut un soc. M-a durut ca nu am reusit, cat timp a trait, sa-i demonstrez ca nu sunt securista. Imi parea atat de rau ca nu am ajuns sa avem clarificarea asta, incat imi venea sa ma urc pe pereti de nemultumire. Acum stiu ce a fost. Nu eram considerata o poeta profesionista, n-am facut filologia, nu-mi puteam controla limbajul atat de bine, am evoluat cam singura si dintr-o foarte puternica motivatie, care n-avea nimic de-a face cu textul. Nu prea stiam sa ma port in lume, nici acum nu prea stiu. Si sunt oameni care nu ma suporta. Ea era unul dintre acesti oameni. Si atunci a considerat ca-si poate exprima dispretul fata de mine si fata de poezia mea.
Desi sunt foarte orgolioasa, simteam ca-mi este superioara din punctul de vedere al pregatirii intelectuale. Totdeauna a facut parte din grupul cel mai bine cotat de critici. A fost prietena cu M. Cartarescu, cu Ghiu, cu Iaru, cu Stratan, cei mai bine cotati poeti ai generatiei. Dar Mariana Marin era foarte credincioasa textului ei si pentru asta facea orice. Am fost odata impreuna intr-un cenaclu unde citea Vinicius, care la prima carte era vizibil tributar lui Mazilescu. A simtit asta, era o fata desteapta. La randul meu, am simtit intr-o secunda. S-a ridicat sa vorbeasca. A inceput sa spuna exact lucrul asta. A vazut ca Vinicius se-nnegreste la fata, dar l-a jignit de-a dreptul, desi a simtit rumoare in jurul ei. Asta era Mariana Marin. N-o interesa ca da in oameni. Era credincioasa textului ei. Vorbim despre un oportunism de substanta. Cosmin Ciotlos spune ca sunt foarte atenta la propriul cod. Mai atenta decat Madi, n-ai vazut in viata ta pe cineva! In orice conditii, ea stia spre cine sa mearga, cu cine sa tina, in cine sa dea.

In acest numar am alocat ceva spatiu... mortii. Cum va impacati cu o asemena companie?

Cand pui ceva langa moarte merge tot. Moartea inchide cercul. Logica e perfecta.