I
Mama mea are aripi,
aripi lungi si latoase, de vultur plesuv.
Doar uneori si le mai scoate la soare.
Atunci isi scoate si pernele din copilarie,
perne cu puf si praf de peste 50 de ani,
si mama, in clipele astea putine,
isi aminteste.
Amintirile mamei
sunt ca lipitoarea de apa dulce,
ti se sudeaza de piele
si-ncep sa suga din tine
tot raul ce l-ai avut vreodata.
O pajiste neagra pe care o stiu de mult,
mama in mijlocul ei mirosind flori la 18 ani
cu o figura blanda si devotata.
Si ce sa-i spui mamei de fapt, ce sa-i spui?
Mama are o pereche de aripi lungi, de un cot,
pufoase ca norii, si doar rareori
isi scoate capul din aripi
si-atunci privirea ei este crancena
si vorba taioasa, numai cuvintele,
dragele de ele, sunt mangaietoare si moi.
Dar numai gestul acela
cand mama isi scoate capul din aripi
si e-n-deajuns ca sa stii
ca ai facut ceva rau, ca o doare.
Mama sufera tot timpul, oricum,
iar gestul acela e suficient ca sa stii
ca acum mama isi aminteste.
Amintirile mamei sunt clare si vechi,
clare si vechi cum e si suferinta pe care o poarta
si fiecare amintire este o greseala
sau poate ceva neterminat,
cum ar fi bunaoara o panza,
dar ea nu va recunoaste asta nicicand
pentru ca stie ca fiecare amintire
este legata de suferinta ei veche si moale
iar durerea, durerea este cu atat mai puternica
cu cat ea vede ca eu nu am invatat mai nimic,
iar asta pentru ca sangele este chiar moartea.
II
Mama mea are aripi.
Aripi de inger, lungi si pufoase,
de un alb-alb nesigur
ca lumina de dimineata in ochi.
Cand isi infasoara mama trupul in aripi
se isca un tremur. Asta doar la-nceput.
Un tremur al aerului, al podelelor, a privirii,
apoi mama dispare.
Mama nu pleaca de langa noi cand dispare,
ea doar isi infasoara trupul in aripi
si n-o mai vedem,
mama nu plange si nu se vaita,
n-o doare cand nu e langa noi,
ea atunci e doar cum se vede
infasurata in aripi
si-n clipele acelea putine noi stim
ca atunci mama isi aminteste. |
