Am dormit prea mult de data asta, dar fiindca ne-a fost harazit sa ne trezim, ti-as propune sa mai discutam un pic. Doar ne-am vazut numai o data si atunci eram prea straini ca sa avem ce ne spune. Am schimbat doar cateva cuvinte, cred ca-ti amintesti. Tu, mama, ai fost mai mult alaturi de Catinca, de fiul meu, de fiica mea, de aceea n-am avut înca ocazia sa stam unul în fata celuilalt si sa ne cunoastem de fapt.
Ce-ar fi daca am începe o viata noua, mama? Sa lasam noaptea în urma si sa-i dam foc, apoi sa jucam în picioare jarul. Dupa aceea, sa ne privim multumiti si sa ne zambim. Eu n-am zambit de mult, mama, cred ca nici tu, sau chiar daca am facut-o, ne-am daruit zambetele altora. Astazi a venit timpul sa zambim si pentru noi.
Tu nu esti mama mea. De fapt, tu nici nu vrei sa-mi fii mama. Pentru tine ar fi un blestem sa ai un asemenea fiu. Dar fiindca si tu ai cunoscut prostia lumii, si tu ti-ai dat seama ca de fapt viata aceasta nu poate fi o poveste, si pe tine te-au vandut oameni carora le-ai daruit sufletul, si pe tine te-au mintit, si în tine au dat cu piciorul, si pe tine, ca si pe mine, te-au scuipat în fata oameni pe care vroiai sa-i saruti, da-mi voie sa te numesc numai de data aceasta mama.
Cand te-am vazut atunci, în salonul spitalului, mi s-a facut mila de tine. Apoi am aflat ca si tie ti s-a facut mila de mine. Numai ca eu am citit în ochii tai un strigat disperat. Tu te uitai la oameni cu suspiciune, dar le suradeai. Sa stii ca si eu fac la fel. Eu nu mai cred în nimeni, mama, dar multora le mai fac fete dulci, ca sa vad macar un zambet, fie si viclean, ce mi se adreseaza mie, ca sa am si eu parte de atentia cuiva.
În acea zi, pe inima ta zacea o piatra enorma. Era sura. Eu am vazut-o, chiar am pipait-o, dar n-am încercat sa o ridic, pentru ca nu-mi permiteam sa ma apropii de tine.
Noi ambii umblam si cautam oameni într-o lume de cretini si talhari. Dar, dupa cum vezi, am gasit prea putini. Cei mai multi ne-au mintit. S-au jucat cu noi, dupa cum le-a placut, si apoi ne-au sutat dincolo de teren. Noi suntem doua mingi roase.
Dar în dimineata aceasta suntem doi copii, mama. Tu esti fetita, eu sunt baietel. Da-mi voie sa-ti fac eu ceva de mancare. Îti fac un ceai si un ou prajit, vrei? Sa mancam împreuna. Si sa radem. Hai sa radem macar o data si noi, pana ni se vor întoarce parintii acasa. Eu am sa încalec calutul acesta de plastic si am sa ma dau huta. Iar tu ai sa adormi papusa aia. Eu stiu ca ai s-o adormi, mama, eu sunt convins ca ea va adormi pana la urma. Nu te mahni ca papusa ta e cam veche, fiindca la fel este si calutul meu. Noi astazi o sa radem, mama, vrei? Pentru prima data o sa radem amandoi si o sa fim fericiti.
Tu ai patru copii, mama, iar eu am numai trei. Tu ai doua fetite si doi baietei. Si eu am doua fetite, dar numai un baietel. Copiii nostri sunt cei mai frumosi, sunt cei mai buni copii de pe pamant. Noi amandoi stim asta, dar e secretul nostru. Lumea o sa ne invidieze, o sa ne dispretuiasca, daca o sa ne afle taina. De aceea ar fi minunat s-o pastram cu sfintenie. Doar avem si noi dreptul la un secret.
Eu stiu ca tu nu ma iubesti, mama. Dar m-am deprins cu gandul acesta, pentru ca pe mine ma iubesc foarte putini oameni. Unul sau doi. Sau poate nici unul. Eu sunt o catastrofa sau un blestem, precum îi place Catincai sa zica. Ea îmi ascunde copiii, ca acestia sa nu ma vada, sa ma uite si sa nu ma iubeasca. Iar în locul meu li-l baga insistent pe gat pe luminatul Barkosa, caruia i se rupe chiar si de propriii lui copii. Tu, mama, stii cum se termina asemenea spectacole jalnice, pentru ca ai trait mai mult decat mine. Tu stii mai bine decat altii ce înseamna iluziile ratate din care e construita întreaga noastra viata. Tu stii cum e sa speri ca ziua de maine va fi mai luminoasa decat azi, ca poimaine va fi mai bine decat maine, dar în fiece zi sa te împotmolesti tot mai mult în noroiul existentei, sa cazi si sa te cuprinda din toate partile un întuneric tot mai dens, teribil de dens, însa nimeni sa nu sara sa-ti întinda mana ca sa te salveze.
Fiindca în dimineata asta ploua ca niciodata si pamantul s-a transformat într-o fantana, si noi nu ne mai grabim nicaieri, as vrea sa-ti povestesc si eu ceva interesant. Daca ai sa te plictisesti, sa-mi zici sa tac sau sa sari peste cateva pagini. Daca ai sa vrei sa te mai odihnesti putin, eu n-am sa ma supar, am sa vorbesc singur, pana ce voi închide si eu ochii si ma voi cufunda într-un somn adanc. Ca sa uitam de ticalosia celor ce ne înconjoara si sa credem ca totul va fi frumos, ca lucrurile se vor schimba asa cum vrem noi, nu avem alta iesire decat sa dormim. Noi trebuie sa dormim mult-mult, mama.
Daca esti de acord sa ma asculti macar un pic, as vrea sa-ti vorbesc despre un copil. Sa stii ca eu credeam candva ca o iubesc pe Catinca, însa ma conformasem cu starea de fapt si aveam sa traiesc asa toata viata, daca nu se împiedica de picioarele ei multpatimitul Barkosa, foarte îndurerat de viata lui trista, sau alt facator de bine.
Înainte de aceasta, aveam sa traiesc patru ani cu ea. Patru ani, care potrivit pronosticurilor mele, urmau sa ma faca fericit. Îti amintesti cum credeai si tu ca ai sa fii fericita, cand erai de varsta mea? Tii minte cate planuri formidabile îti faceai atunci? Asa eram si eu, mama. Noi toti suntem la fel.
Însa viata mea cu Catinca a devenit în scurt timp un calvar. Despre care nu stia nimeni pana la un moment oarecare. Pana la un moment oarecare noi toti suntem buni si cuminti. Pana la un moment oarecare noi plangem si ne înghitim lacrimile în intimitatea noastra, ca pe niste droguri, si nimeni nu stie despre ele...
Cand oboseam si n-aveam alta iesire, fugeam de-acasa. „Catinca se va îngrijora de lipsa mea si, întorcandu-ma, ne vom împaca”, speram eu. Uneori ma urcam în tramvai si mergeam ore în sir, pana noaptea tarziu, încat si vatmanul facea misto din mine. Alteori ieseam afara si stateam pe o banca. Numaram tantarii sau fulgii. Sau, mai rar, ma îmbatam ca un dobitoc si dormeam în strada.
Dar de la o bucata de vreme ma duceam la Simona. Nu stiu cum se facea ca, desi la ea traiau mai multi oameni, întotdeauna cand ma refugiam de acasa, ma primea si ma hranea un copil. Acesta era Karlik, mama. Eu nu discutam nimic cu el. Intram în bucatarie si ma asezam rusinos la masa. Copilul îmi facea mancare, îmi taia paine, îmi propunea un ceai sau o cafea si se retragea într-o odaie. El n-a stat niciodata cu mine la masa. Apoi ne mai întalneam prin casa, dar nu ne uitam unul la celalalt.
Dupa aceea, ma întorceam la Catinca. Îmi era foarte dor de ea. De multe ori cearta dintre noi continua sau chiar capata proportii. Evadam din nou, iarasi la Simona, unde ma primea, cu aceeasi tacere, acelasi copil.
Odata, cand ramasesem sa dorm la Simona, toti erau plecati. A ramas numai Karlik. Eu stateam într-o odaie si el în alta. La o ora tarzie de noapte, cineva a batut la usa. Nu stiam ce sa fac. Iesind din camera mea, ma întalnisem pe culoar cu copilul. El a deschis usa, dar eu stateam la spatele lui. Mi-era teama pentru el, fiindca era unicul om care avea grija de mine fara ca macar sa ma cunoasca, fara macar sa-mi vorbeasca. El nici nu stia daca eu sunt mai bun sau mai rau decat omul de dincolo de usa, dar avea încredere în mine.
Într-o seara, pe cand Catinca era disperata ca din cauza mea nu s-a dus sa se futa cu preacucernicul Barkosa, de ziua lui de nastere, si striga prin toata casa ca eu i-am distrus viata, iar fetita noastra lesina de plans, vecinii au crezut ca o bat (pentru ca tipetele ei erau asurzitoare) si au chemat politia. Tu, mama, ai trait asemenea momente, cand nimeni nu mai tine seama ca esti si tu un om înca viu si ca simti si tu durerea, cand cel în care ai crezut te trateaza ca pe o carpa, ca pe o nulitate. De aceea ai sa ma întelegi si pe mine. A doua zi, am hotarat sa mergem cu Catinca în oras, ca niste prieteni. Dar înainte de a iesi, în casa mea a aparut Karlik. În ziua aceea, pentru prima data am stat la masa alaturi de el. Urcand împreuna în tramvai, Catinca s-a asezat pe un scaun pe care mai era un pasager, doar ca sa nu sada langa mine. A iesit asa, ca pana la urma eu n-am avut unde sa ma asez decat langa Karlik. M-am gandit atunci cat ar fi de bine sa-l apuc de manuta, sa coboram din tramvai si sa fugim.
Peste putin timp Catinca a plecat la mama lui Barkosa. Atunci mi-am bagat picioarele în ea, mama. I-am adunat hainele, le-am împachetat si le-am dus la Simona. Dar nu Simona mi-a deschis usa, nici unul dintre gazdasii ei, ci Karlik. Si tot el mi-a ajutat sa aduc gentile în casa. Apoi i-am încredintat lui verigheta Catincai si l-am rugat sa i-o transmita.
Pana aici, acest copil nu reprezenta pentru mine o necesitate sau o lipsa. Era doar un înger care-mi aparea în cale în cele mai teribile momente ale vietii, ma ajuta si zbura înapoi în ceruri. Si apoi îl uitam, dar cand nimeream din nou în vreo mizerie, el mi se arata neaparat.
Eu n-am sa merg astazi la serviciu, mama, pentru ca toti pacientii mei mi-au marturisit ca vor sa moara. Asemenea afirmatii sunt o revelatie pentru medici. De aceea am sa-i las sa se bucure singuri. Iar tie am sa-ti îndrept perna, ca sa poti dormi mai adanc. Degraba am sa adorm si eu, si am sa te visez pe tine, mama. Am sa te visez fericita, asa cum nu te-a vazut nimeni.
Uitasem de Karlik cu desavarsire în momentul în care ma pregateam sa fac o baie si sa sar de la etaj. Nici nu mai stiam daca el exista. Atunci eram pur si simplu socat de badarania lui Barkosa si de tradarea Catincai. În momentul cand atarnam ca o perdea pe marginea exterioara a ferestrei, la usa mea a batut Karlik.
Nu stiu ce s-a întamplat mai departe. Mai întai a fost o inundatie, din care am reusit sa iesim împreuna. Apoi am visat cateva saptamani ca am si eu, ca oricare alt muritor, partea mea de bucurie. În aceasta perioada eu nu mai vedeam nimic. Toate gandurile mele, toate florile pamantului, toate primaverile, toate toamnele, ploile, visurile, tot miracolul de care putem avea parte s-a adunat în zambetul lui Karlik, în sarutul lui, în mainile lui, în prezenta lui alaturi de mine. Tu nici nu poti sa-ti închipui cat de fericit eram, mama!
Apoi a început razboiul, pe care mi-am pus drept scop sa-l castig cu orice pret. S-au pornit toti contra noastra, toti prietenii mei s-au metamorfozat în dusmani, ridicandu-si pumnii, ca sa ne desparta. Si ne-au despartit.
Acum ne mai vedem cateodata, ca niste prieteni.
Tu ai avut prieteni, mama? Tu stii ce înseamna prietenie? Am sa-ti spun eu. Prieten ti-e omul care te poate vinde ca pe o tearfa în fiece clipa. Fiind prietenul cuiva, devii o bucata de hartie igienica, la care - dupa ce-si sterge apasat curul - se uita cu greata. Sau te arunca-n scorbura ma-sii, ca sa nu-i faci putoare în casa. Catinca a fost prietena mea. Si Simona a fost prietena mea.
Nu-mi vorbi despre prieteni adevarati, pentru ca adevarata este numai moartea noastra. Restul sunt basme, mama.
Exista însa si un alt cuvant ce caracterizeaza relatiile dintre oameni, dar care este înteles gresit de marea majoritate a omenirii. Iubire. Acest cuvant suna banal, într-un fel copilareste, dar ca nici un altul presupune jertfa.
Numai tie as putea sa-ti vorbesc despre aceasta. Unii profani mucosi te considera învechita, mama, numai din cauza ca tu esti mai înteleapta decat ei. Iubirea nu înseamna pula, nici pizda, precum cred acestia, ci sacrificiu. Pula si pizda se rezuma la futai, iar futaiul este doar o firimitura, uneori strict necesara în cazul relatiilor femeie-barbat, din întregul sens al iubirii.
Eu nu mai am nevoie de prieteni, mama. Nici de amici. Eu am crezut ca pot si eu sa am parte de iubire, iar acum am constientizat ca m-am nascut ca sa fiu o patlagica. Cine poate iubi o patlagica, mama? Unii pot sa o manance, adica sa-i fie un fel de prieten, dar în nici un caz nu o pot iubi. Altii o lasa sa se strice si apoi se stramba mirosind-o, iar dupa ce o arunca, se spala bine pe maini cu sapun. E de asemenea un gest de prietenie. Dar o patlagica, mama, crede-ma ca nu poate fi iubita de nimeni, nici macar de vegetarieni.
Cand un om îti spune ca-ti poate fi doar prieten, înseamna ca nu-ti poate darui dragostea, pe care si-o rezerva pentru un altul, înseamna ca se rusineaza sa-ti spuna: „Du-te, bai, în pula!”. Înseamna ca esti un papuc, care mai devreme sau mai tarziu se va rupe. Cand va aparea acel altul în viata prietenului tau, îti dai seama cat de patlagica, cat de papuc esti. De aceea detest prietenia si nu vreau sa fiu prietenul nimanui. Mai bine dusman decat prieten. Mai bine Cadavrobora.
Daca ai sti, mama, cat de exaltate sunt toate femeile carora le sunt eu prieten! Ele par a fi chiar fericite. Stii de ce? Pentru ca aceasta este unica solutie salvatoare pentru ele de a ma pastra la distanta. Eu sunt rezerva femeilor fara iubiti, mama. Iar cand apar acestia, ma poarta si pe mine o scurta perioada din urma lor, ca pe un grivei, pana ce-si zic unul altuia: „Ce, ma-sa-n cur, umbla si pulache asta dupa noi? Ia mai da-l în kizda masai, nerusinatul! Ce, nu întelege ca noi ne iubim si nu putem un’far’altu?”. Si apoi se sfatuiesc ambii cum sa ma trimita-n pula cu o voce mai dulce, cu o mina mai angelica, ca eu sa-mi dau seama ca mi-am jucat deja rolul. Dar eu îi înteleg si asa.
Stai sa te învelesc, ca sa nu-ti fie frig, mama. Si sa închid geamul.
Acum sa-ti explic ce înseamna iubire. Se întalnesc doi, se plac, îsi simt lipsa, se fut, se mai fut, înca se mai fut, îsi zic ca se iubesc, fac nunta, fac si copii, se cearta, se bat, se blestema, se înjura, se taie, se înseala, se barfesc, se parasesc. Asta e un fel de bazaconie, de minciuna reciproca, de dragul pulii. Ei nu se iubesc nici la început, ci sunt entuziasmati si excitati de efectele apropierii trupesti, pe care le numesc ca prostii iubire, dar care se vor stinge foarte rapid.
Tu sa fii altul. Iata ce înseamna iubire. Sa fugi din tine, sa te muti în celalalt si sa simti ca el. Sa nu ai preferinte, nici necesitati, sa suferi si sa te veselesti împreuna cu el, sa te detasezi de orice altceva, de oricine altcineva. Si sa nu pretinzi nimic în schimb, pastrandu-ti demnitatea umana. Pierzand-o, nu mai dai dovada de iubire, ci de marlanie. Atunci devii un excrement. Daca te închini unui om, te anihilezi pe tine ca unitate umana si devii un perete sumbru, care oricum seamana si cu alti pereti. Totodata, daca faci din acestea un spectacol, esti un ratat bun de aruncat în mare cu piatra bine legata de gat.
Eu îl iubesc pe Karlik, mama. N-am spus nimanui despre aceasta, fiindca toti aveau sa vada o pula si o pizda. Ei altceva nici nu pot vedea. O iubire pe bune nu poate aparea instantaneu sau dupa o partida faina de sex, sau la prima vedere. Acestea sunt patimi, care se epuizeaza. Iubirea se cladeste lent, piatra cu piatra, fir de praf cu fir de praf. Atunci cand n-ai nimic, dar esti gata sa te lipsesti si de acest nimic, stiind ca nu vei primi nici o recompensa, stiind ca tu de fapt esti o patlagica. Numai atunci iubesti, mama.
Unul dintre asistentii mei mi-a marturisit cu dezamagire ca a avut o iubita pentru care a cheltuit o sumedenie de parai, dar aia în cele din urma l-a parasit. L-am întrebat daca a iubit-o, si el, mama, mi-a raspuns ca probabil da. Eu însa am încercat sa-i explic ca-si face iluzii si ca s-a iubit numai pe el. De vreme ce socoate banii pe care i-a cheltuit pentru ea si regreta, nu mai poate fi pus la îndoiala faptul ca a urmarit scopul de a o cumpara, adica de a-si asigura dragostea fetei în temeiul unei sume de bani. Ca iubind placerea lui personala de a fi cu gagica aia, nu iubea bucuria ei de la cadourile pe care i le oferea. El numai credea ca o iubeste, dar de fapt se iubea pe el însusi mult mai tare si era un egoist ordinar. De si-ar fi atins scopul si ar fi avut-o, n-ar mai fi dat nici o letcaie pentru ea. Si tu, mama, stii de ce. Pentru ca s-ar fi gandit în continuare la alte placeri, nu neaparat carnale, care l-ar satisface pe el în persoana. Iar gagica ar fi însemnat pentru el o carte deja citita, pusa pe un raft, deoparte.
Asemenea oameni sunt foarte multi si ei nici nu mai pot fi identificati.
Cand iubesti cu adevarat, mama, te anihilezi pe tine, ca unitate umana. Si chiar daca pierzi obiectul dragostei tale, ramai multumit de faptul ca ai avut candva ocazia de a-i crea fiintei pe care o iubesti macar cateva momente de bucurie, de a-i face macar cateva surprize frumoase, de a o vedea zambind si de a sti ca acest zambet se datora faptului ca existi si tu pe pamant. E minunat, mama, sa traiesti asemenea clipe.
Eu abia acum am înteles ce înseamna sa poti iubi. Sa ai nevoie numai de sprijinul unei maini, dar si acela sa-ti fie refuzat, sa suferi pana la nebunie, dar numai în tine, ca sa nu stie nimeni, sa plangi noapte de noapte în singuratate, dar nimeni sa nu afle niciodata de lacrimile tale, sa dormi în fiece noapte cu o perna în brate, pe care sa o saruti, s-o alinti, dar mai mult sa nu ai nimic – doar o perna rosie!, sa te gaseasca moartea îmbratisat cu perna, sa rogi toate fortele supranaturale sa-ti dea si tie macar un picusor de bucurie, ca sa întelegi si tu ca ai trait, dar sa nu primesti nimic. Nimic, mama, întelegi? Nimic-nimic. Dar toate acestea sa nu-ti stirbeasca din dragoste.
Si tu ai plans, mama, zile si nopti la rand. Lacrimile ti s-au uscat zavorate în suflet. E foarte greu sa iubesti, mama. Dar eu ma bucur ca în sfarsit pot iubi.
Perna mea rosie este tot ce mi-a mai ramas de la Karlik. În ultima mea zi, am sa-mi pun perna la gura, ca sa-i încredintez ei sufletul meu.
Am sa sting lumina, ca sa nu ne vedem. Ca sa fim mai sinceri. E mai bine asa, prin întuneric, nu?
Eu stiu ca nu-l voi avea niciodata pe Karlik. Pentru ca nici tu nu ai accepta acest lucru, si tu ai fi gata sa mergi deschis împotriva noastra. De cate ori ai aflat ca el e în casa mea, tu, mama, îl certai sa plece imediat de langa mine. Chipurile, ca sa nu-mi faca deranj. Stiai cat de mult îl iubeam, stiai ca fiece vizita a lui ma facea fericit si erai pe deplin constienta ca „deranjul” lui Karlik reprezinta suprema mea bucurie. Si anume acest lucru te supara. Bucuria mea te deprima. Zambetul meu te întrista. Placerea mea te înspaimanta, mama.
Acum, cand el nu-mi mai calca pragul, ar trebui sa fii macar tu satisfacuta. Viata ti-a suras de data aceasta. Multumirea ta, mama, e ca o planeta noua si stralucita, cu oameni care nu cunosc suferinta si rad zi si noapte. Ei sunt veseli pentru ca nu-mi mai fac „deranj”, pentru ca am ramas numai cu aceasta eterna usa galbena care de bine de rau este singura mea prietena, iubita si sotie.
Însa indiferent de voia ta, mama, eu oricum am sa-l iubesc pe Karlik. Daca ai sa ma vezi în racla, sa stii ca buzele mele galbene si întredeschise îti spun ca eu înca îl mai iubesc, ca îl va iubi si tarana ce va fi aruncata peste mine, si copacii ce vor creste printre morminte.
Eu as putea sa-l fac fericit numai pe el. Candva, noi amandoi ne vom da seama ca ne-am iubit. Dar va fi tarziu de tot, mama.
Sa stii ca eu am crezut în tine, mama, chiar si atunci cand nu mai puteam avea încredere în nimeni. Dar în momentul cand ti-am dat toata încrederea, cand am venit la miezul noptii si am batut în poarta ta, crezand ca am sa-ti fac o surpriza placuta, ti-am simtit mirosul picioarelor. Ele mi-au pipait buzele, dintii, limba. Erai atunci desculta, mama, si degetele tale miroseau a crizanteme. Zece crizanteme, mama! Sau doua buchete de cate cinci? Unul mie si celalalt lui Karlik... Dar tu ai hotarat sa-mi dai mie toate cele zece crizanteme, buchetul întreg, ca un cadou frumos de ziua mea de nastere! Fiindca atunci cand picioarele tale erau ocupate cu mine, mainile tale mangaiau crestetul unui om serios, în rochita alba, pentru care erai gata sa te sacrifici si greselile caruia le atarnai în gluga mintii mele, ca si cum le-ai arunca într-o lada cu gunoi. Eu sunt omul-lada-cu-gunoi al lui Matei Visniec. Eu sunt lada ta cu gunoi, mama.
În sfarsit, am aflat, mama, si despre dragostea ta cea mare. Despre dragostea ta nepotolita fata de doctori. Abia acum am aflat. Tu, mama, iubesti absolut toti doctorii, cu o singura exceptie. Si aceasta exceptie sunt eu. De fapt, tu iubesti nu numai medicii, dar si asistentii medicali, si felcerii, pentru care ai chiar o dragoste aparte, o dragoste speciala, care vine din inima. Dezgustul pe care-l porti fata de mine, mama, se echivaleaza cu dragostea ce le-o porti celorlalti doctori. Fiecare om are dreptul sa iubeasca ceva sau pe cineva aparte, deci, dragostea ta fata de medici reprezinta dreptul tau de a iubi, mama. La fel cum dragostea mea fata de Karlik reprezinta dreptul meu de a iubi. La început nu ti-am ghicit taina si de aceea nu-mi puteam explica insistenta de care dadeai dovada atunci cand vorbeai cu propriii tai copii despre doctori, cand le repetai de fiecare data si de multe-multe ori: „Nu cumva sa parasiti doctorii! Copiii mei, pastrati langa voi doctorii! Doctorii sunt niste fiinte extraordinare, sublime, ideale, daca vreti! Numai doctorii, dragii mei, va pot aduce fericirea! Fiti atenti, sa nu aveti treaba absolut cu nimeni altcineva, în afara de doctori! Familia noastra trebuie sa aiba cat mai multi doctori, casa noastra trebuie sa fie plina de doctori – în fiece încapere macar cate unul: la baie un doctor, la bucatarie altul, în dormitor al treilea doctor, în salon al patrulea, la wc de asemenea un doctor, în antreu un doctor, la balcon un doctor, în curte un doctor, în pod un doctor, în grajd un doctor, pe acoperisul casei un doctor, în beci un doctor-un doctor-un doctor-undoctor-undoctor-undoctor-undoctor-multi-multi-multi-multi-multi-multi-multidoctoridoctori... Si toti în rochite albe si cu seringi în maini! Cand nu vor avea alta ocupatie, ei îsi vor face unul altuia cate o injectie, ca sa le para viata mai frumoasa! Ca sa pastrati langa voi doctorii, fiti gata sa va umiliti, sa va plecati capetele în fata lor, sa-i urmati supusi, sa închideti ochii la toate greselile lor, sa va calcati în picioare propria demnitate, fiindca aceasta nu mai are nici o însemnatate pentru existenta voastra din momentul în care în ea a patruns un doctor. Voi nu cumva vreti sa lasati doctorii? Fiti seriosi, dragii mei, doctorii sunt geniali, fantastici, minunati! Însasi viata voastra se numeste DOCTOR! Daca veti pierde doctorii, va veti musca mainile toata viata si pana la moarte veti plange fara de ei!”.
Copiii stiu ca nu le vorbesti atat despre doctori, cat despre felceri, fiindca sunt si eu medic, dar nu-mi atribui nimic din ceea ce le spui lor. Din contra, eu sunt la antipodul doctorilor despre care le vorbesti lor, mama. Eu se vede ca sunt cel mai rau doctor, ce pot sa fac?
Dar asta-i greseala ta, mama. Este imensa ta greseala! Nu faptul ca nu ma iubesti, pentru ca acesta e firesc, ci perseverenta de care dai dovada bagandu-le copiilor pe gat acesti doctori. Oare nu crezi, mama, ca la un moment dat copiii tai se vor îneca si vor borî totul? Exact cum am patit si eu, cum ai patit si tu, oare chiar nu-ti amintesti? Omul nu trebuie constrans nici prin sfaturi, pentru ca deseori noi credem ca dam povete, însa în realitate ne impunem cu tot dinadinsul parerea noastra si parem urati. Copiii tai, mama, sunt oameni, iar omul are nevoie de libertatea de a alege. De altfel ei te vor asculta si vor crede ca ai dreptate, ca tu stii mai bine si ca doctorii sunt cele mai perfecte fiinte. Si îi vor iubi pe toti doctorii. Fireste, cu o singura exceptie, fiindca asa vrei tu, mama. Stii cum e mancarea pe care ti-o baga cineva cu forta în gura? La început e foarte delicioasa, pentru ca esti flamand, dar apoi n-o mai poti înghiti, vrei s-o vomiti, sa scapi de ea. Însa uneori, mama, nu mai poti voma... si o porti asa, în gatlej, cu greata, pana în ziua aia...
Tu nu aveai mama cand ai pasit în dezastrul de viata, mama. Iar eu nu am tata. Tatal meu a fost tot atat de bun ca si mama ta. Noi suntem copiii orfani ai nefericirii. Noi trebuie sa visam împreuna ceea ce nu se va împlini niciodata. Sa facem acest lucru, doar ca sa nu ne sinucidem. Vrei?
Karlik al meu are o alunita pe genunchi, alte cateva pe umar si pe gat. El are de fapt multe alunite, dar cea mai dulce este cea de pe genunchi. Aceste alunite, mama, sunt ca niste stelute. Sunt stelutele vietii mele. Lumina lor a dat un nou sens destinului meu, lumina lor a nascut în mine un alt om.
Daca-l voi pierde pe Karlik, am sa ma duc la nebuni. Caci nebunii pot iubi cu adevarat, mama.
Sa dormim pana va trece ploaia si pe cer va aparea soarele cel mare-mare si luminos. Numai ca soarele tau ma va arunca în bezna, iar soarele meu te va umbri pe tine. Atunci vom iesi afara si vom înota în directii opuse. Si eu am sa-ti strig din urma: „Adio, mama!”.
Eu pur si simplu vreau sa-ti multumesc ca existi, mama. Pentru ca fara tine, n-as fi fost nici eu. Pentru ca de n-ai fi fost tu, n-ar fi existat Karlik. |
