In ciuda demascarii si-a mesajelor secrete, timpul petrecut la gradinita era pentru mine cel mai placut moment al zilei – puteam atunci sa desenez linistit, sa ridic fara sa-mi tremure mina turnuri din cuburi si sa ma plimb calm prin curte, printre colegii mei rosii si transpirati. O vreme-a existat inconvenientul siluirii zilnice, dar din momentul in care mi-am acceptat destinul a disparut dintr-o data toata teama, rusinea si furia. Binenteles c-am continuat sa le mimez pentru-a nu da de banuit, m-am impotrivit si m-am luptat ca sa salvez aparentele, asteptind de fapt atacul, savurind infringerea. Se pare insa ca exista cineva care trecea dincolo de-aparente, si-n momentul in care-a considerat ca-ntelesesem ce era de inteles a gasit de cuviinta sa-mi taie macaroana. In dimineata-n care la opt fix fetita n-a mai aparut am presimtit ca n-am s-o mai vad niciodata si-n sufletul meu s-a aprins durerea – am plins amar intr-un colt al curtii si i-am spart capul unui coleg care insista sa se joace cu mine. Am continuat sa sper, astepind zi de zi sa-i vad buclele negre sau sa simt inclestarea de piton a bratelor ei mici, dar n-a mai aparut. Dupa o saptamina de tacere ni s-a oferit o explicatie absurda, iar mama, in ochii careia m-am uitat adinc, mi-a spus ca fugise impreuna cu familia in Elvetia. Pentru a face fata durerii m-am apucat sa invat, dar rezultatele au fost doar din cele numite colaterale – insingerate ca inima mea sau aurii si sclipitoare ca luceferii, bulinele si stelutele excelentei imi impodobeau in fiecare zi gulerul uniformei, pentru a trece apoi intr-un carnetel, insotite de o nota explicativa. Notele alea nu explicau insa nimic, nici una nu vorbea despre iubirea pierduta, si nici faptul ca am inceput sa fiu dat ca exemplu colegilor mei nu m-a consolat prea mult.
Odata cu disparitia micului demon, farmecul gradinitei s-a restrins din nou la siguranta ca, atita timp cit sint acolo, nu se poate intimpla nimic rau acasa. Stiam ca-n orele alea mama e la scoala si taica-meo la serviciu, asa ca-ncercam sa le dilat cit mai mult, sa ma bucur de fiecare secunda, visind la o viata perfecta alcatuita numai din dimineti. Pe la ora 12 incepea insa sa se strecoare in mine, prin niste fisuri invizibile ale pielii, nelinistea asteptarii. Se accentua brusc exact inainte de-a aparea Tanti ca sa ma duca acasa, de parc-ar fi plutit deasupra ei un nor de furtuna, care-i anunta sosirea. Mica si slaba, cu miscarile repezite, Tanti parea o imagine vie a stresului. Mereu ingrijorata ca ceva n-o sa iasa bine, ca altceva n-o sa fie gata la timp – facea curatenie, spala, statea la cozi interminabile si gatea bintuita continuu de spectrul esecului. Ajuns acasa ma instalam pe scaunelul din bucatarie ca sa asist la ultima suta de metri a goanei ei pentru masa de prinz. Convins ca voi ajunge intr-o zi bucatar priveam atent, incercind sa memorez toate etapele, sa surprind toate trucurile, micile secrete ale reusitei unor ciorbe, proportiile optime ale tocanitelor, asezonarea garniturilor si gradele diferite de condimentare ale salatelor. Nu reuseam insa sa ma concentrez indeajuns pentru ca urechea mea era deja la pinda, o alta asteptare ma acapara. Auzeam tocurile mamei din clipa-n care intra in bloc, cu patru etaje mai jos, si-alergam fericit s-ascult cu urechea lipita de usa cum creste-acel tacanit pe care Tanti-l repera doar in ultimul moment: “Vai de mine, vine Doamna, si io inca nu-s gata cu masa!”. Dupa ce-am invatat sa deschid yala alergam pe scari in jos s-o intimpin pe mama, si ea se-apleca-ntotdeauna sa ma sarute. Mirosul ei imi facea bine, imi placea iarna, cind izul de fard si ruj era rece si imbujorat, dar nu ma scirbea nici vara, cind cosmeticele erau atacate de transpiratie, o roua fina si calda pe buza de sus. Ma agatam de ea stinjenindu-i miscarile, impiedicind-o sa umble, fara sa vreau sa aud de oboseala, de sedinte, de aglomeratia din autobuz, de cozi si de foame. Ii cuprindeam gitul cu bratele si-mi lipeam obrazul de al ei, stringind ochii si adulmecind-o, savurind esenta prezentei ei, a atingerii, bucuria de-a o stii in siguranta. In cele din urma o lasam sa ia loc la masa din bucatarie, unde Tanti, cuprinsa de-o neliniste furibunda, ne servea la amindoi prinzul. Daca mama minca singura si cu pofta, in cazul meu era nevoie de intreaga dibacie dobindita de Tanti in tinerete, cind indopa gistele la tara. In incercarea ei disperata de-a-mi trata inapetenta inventase un sistem bazat pe imensa forta vindecatoare a iubirii: “Inca una din iubire catre mama...”, si tot asa, mai inghiteam vreo zece linguri pina-i epuizam pe toti cei dragi. Atent sa nu ma pacaleasca repetind cumva un nume ajungeam sa ma simt plin de iubire pina-n git, cind mama zicea: “Gata, Tanti, lasati-l ca i se face rau!”.
Dupa ce scapam de masa trebuia sa dorm de prinz alaturi de maica-mea, care-si citea ziarul intinsa pe patul din camera mea, si fiindca nu-mi era niciodata somn trebuia invocat Bau-Bau. Desi inca functiona, otrava asta-si diminuase mult efectul sedativ, asa ca dupa cel mult o jumatate de ora ma trezeam frecindu-mi nelinistit picioarele, cu toate simturile-n alerta. Ramineam insa nemiscat, cu fata-ntoarsa spre perete, ca sa n-o deranjez pe mama, al carei somn indus de Steaua rosie dura mai mult. Incercind sa-mi petrec cit mai agreabil timpul analizam stropii de vopsea alba aplicati peste rozul pastel al peretelui. Printre formele lor haotice descoperisem o bufnita, un arici, pe Donald si inc-o rata careia nu-i stiam numele, care purtau intotdeauna acelasi dialog: “Ce faci?”, intreba doamna rata. „Ma duc la bunica!”, raspundea Donald. „Dar nu vezi ca vine ploaia?!”, intreba ea din nou, aratind spre un nor de furtuna din care iesea virful ascutit al unui fulger. „Da, da, acolo ploua deja!”, spunea ariciul, venind dinspre bunica ud leoarca si zgribulit. Si bufnita, de pe-o craca, tragea concluzia: „Nu-i o vreme pe care sa pornesti la drum!”. O poveste trista despre vreme urita, renuntare si prevestiri rele, in ton cu ceea ce-asteptam eu sa se-ntimple. Pentru ca-ncepuse deja cea mai oribila dintre asteptari, a unui lucru care-mi doream sa nu se mai intimple niciodata, stiind in acelasi timp ca e inevitabil. Secunda cu secunda asteptarea asta devenea mai chinuitoare, fiecare clipa se scadea din acel timp virtual, mai lung sau mai scurt, dupa care raul avea sa se produca. Linga mine mama se trezea, aprindea veioza si de obicei se-apuca sa corecteze extemporale. Simteam cum asteapta si ea, in nici un caz o minune. Atunci ma apropiam de ea si-ncepeam sa-i bolborosesc in ureche ceva din care cel mai des se auzea cuvintul “taci”, nu ca un imperativ ci ca o rugaminte, ca o implorare. Ii propuneam un plan. Apoi ma adunam linga ea si priveam nesfirsit cum pixul ei lasa urme rosii pe foile alea cu scrisuri diferite. Auzul meu atingea cote fabuloase ale acuitatii, era capabil sa deosebeasca biziitul distinct a pina la zece muste in jurul candelabrului, sa reproduca dupa infime indicii sonore traseul lui Tanti prin casa, sa recunoasca jocurile copiilor din spatele blocului. In cele din urma auzeam si-acea tuse inconfundabila care-avea asupra mea efectul unor pasi de urias care cutremura pamintul. Izbucneam atunci intr-un plins convulsiv, mut, repetind la urechea mamei “sa taci, te rog sa taci, sa taci...”. Auzeam cheia rasucindu-se in usa dupa o scurta sau mai lunga bijbiiala, apoi pe Tanti dind onorul si raportindu-i „domnului” ca noi dormim dar masa e gata, calda. Domnul tinea insa sa se convinga cu proprii-i ochi si, dupa ce strabatea din opt pasi coridorul, deschidea usa camerei mele. Si atunci, cu inima zvicnindu-mi in git si implorind-o-n gind pe mama sa taca, imi exercitam singurul talent in care atinsesem desavirsirea. Orice actor de la Hollywood si-ar fi dorit probabil, vazindu-ma, sa stapineasca ca mine arta mimarii somnului: sa-si poata controla atit de perfect respiratia, miscarile globilor oculari, gesturile, sa emita atit de natural acele pufnituri si suspine, ba chiar fraze-ntregi in logica incilcita a viselor, pentru-a nuanta un somn mai nelinistit. O, zile minunate-n care, dupa citeva secunde cumplite si nesfirsit de lungi, auzeam usa inchizindu-se si-apoi linguri si farfurii si pe Tanti volubila, incuviintind orice, putin mai tirziu zgomotul aranjarii patului in sufragerie si-n sfirsit liniste, liniste, atita liniste... In zilele-astea eram in stare sa zburd prin casa inaltind psalmi lui Dumnezeu, sa desenez si sa colorez peisaje marete-n care soarele zimbea, sa fiu cuminte si-ascultator, jucindu-ma fara cel mai mic zgomot si sa ascult sforaitul care se-auzea prin usa-ntredeschisa a sufrageriei ca pe-o simfonie a ingerilor, rugindu-ma sa nu se mai ispraveasca nicicind. Zile perfecte-ale furisarii si linistii! Rare, rarisime zile-ale intelegerii!! |
