A ingropa pe cei morti
fragezesti iarba, parinte? N-o calca destul mortii?
Iaca, intrebare...
Caii de manej, cu frane, in gradina
suspendata
a bisericii, rostogolesc incet, cu
botul, un butoi plin de laturi, fragezind iarba. Iarba verde adunata:
fir cu fir, un popor
spectator, ostenit si descurajat. Un popor de iarba? Un
popor de morti
ingropati in ei insisi. In contra
acestui popor din comuna Adjudu Vechi, adunat de un
teanc de secole,
fragezit an de an, crescut mereu sa-l aplaude pe
Dumnezeu. Aici, unde vraja
zidului cu igrasie, de neescaladat, care ne desparte de cei
plecati, se repeta: ce e inainte, a fost
si inapoi? Ce a fost, va fi
in veci: amin,
si mie un pahar cu vin! Eu toata viata am dormit
in pamant, nu in
pat. Sarut mana, mama. Mama mea a murit cand avem un an si patru
luni... Injosit de spaima: “Ca vom putea iesi noi pana
la urma, fara
circ, in lume?” Pe cealalta lume... Lume,
lume! Coroana zilei de azi, bine rumenita, impartita ca la
pomana, egal,
n-a ajuns la toti caii de manej – abia
vizibili de papura apelor ceresti, in arena... In ceasul mortii
a cerut sa-l scot din chilie, l-am asezat pe
iarba, cu fata spre rasarit si asa
a adormit, pe pamantul
gol. In
arena, pe malul careia stam pe banci, supraetajati. Amenintati
cu adormirea de fiecare
bataie de pleoapa: hai, scrieti! Daca nu scrieti, sa vi se usuce
mana! Dati de stire... Eu, cu sentimentul ca
ma identific, ramas
singur, cu
circul, cu mama si cu arderile mele chimice
interne, intre
50 si 70 de ani pe lumea asta, sosit in vizita: in care apa
ma umple pe trei
sferturi, si iarba... Iarba fragezita de morti imi
dicteaza.
A primi in casa pe cei straini
la capatul drumului, in partea de nord a
incintei
sacre: se lasa racoarea. Mama, ca
nimeni alta. Hai
sa pun si pentru tine o strachina, stai jos, inapoi nu
mai poti da, oricum, nu carti… Isi
pastreaza stravechiul obicei, sa
prepare mancarea in
fata intrarii: “Ca unii susotesc aici, cu
gura la zid, iar
altii se izbesc in pantece, fericiti, acolo”… Asa, ia
si mananca, straine, atata
avem: asemenea sminteli. Constand
din particule
elementare. Daca
ne temem mereu de moarte!
Ia sa nu ne mai temem, sa
avem nepasarea prafului care se asterne
pretutindeni.
O barca din piele si oase
Nu tu vei veni la mine cu o vasla intr-o mana – aruncand, cu
cealalta mana, malai
la vrabii: prevestita, din trecut, de mesterii intru ghicit. Ci
eu voi veni la tine. Din acel trecut
retras din circulatie: unde
sunt eu, ramas in afara taramului fermecat, gata
sa te provoc… Ramas acolo unde n-a existat o tensiune interioara. Iti
este greu sa incredintezi totul memoriei
mortii? Trecutul, numai culmi si rape… Tu, mama, atat de cunoscuta, cu
gatul lung, senzual, nu
esti decat imaginea tuturor lucrurilor intime feminine, mie
ascunse… Esti prea putin. Esti
o barca trecatoare, de fapt, ca si mine, incarcata de organe, care
lasi o dara pe apa sau pe uscat. Atat.
Proiect de constructie de carte
Vantoasa de vara pana-n toamna esti tu: imbracata in
haina de fata – cu petice de iarba
tepoasa la poale… Eu,
vantoasa? Tu. Din
punct de vedere gramatical. Iti arati dintii. Eu, care am facut drumul
crucis, stoarsa de vlaga! Sa
chibzuim. Scrii de la dreapta la stanga? Scrii
cu stanga? Scriu neinfranata, cu
frica blocata in gat. M-am ratacit pana la urma?
“Te-ai ratacit de echipa, mama. Echipa de poeti – din
comunitatea de romani de pe lumea cealalta. Care inalta, noaptea, tot
ce daramam noi ziua pe lumea asta”: oriunde, imediat
ce proiectul de constructie de carte se iveste din vreun loc tainic.
Trambita
ne cheama iar la masa de scris, la intalnire. La Turnul
Babel. Ai
grija sa nu intrebi nimic despre toate cate vei mai simti
neplacut pe aici… Nici de oxidarea
acizilor grasi. |
