Liviu Ioan STOICIU

Blestemul mamei

Am tot repetat-o in marturisirile mele publice, ca am mostenit un blestem funest din partea mamei mele, Ioana Sandu, de loc din Adjudu Vechi (la granita de sud a fostei regiuni Bacau, la granita de nord a actualului judet Vrancea), nu stie nimeni de ce, de cine anume a fost declansat, dar puterea lui n-a slabit pana azi. Tatal meu a avut o explicatie pentru mine, dar nici el nu credea in ea: anume ca blestemul s-a declansat din clipa in care au fost impuscati si ingropati fara lumanare doi soldati nevinovati in curtea casei parintesti a mamei mele, casa rechizitionata in totalitate de armata sovietica in al doilea razboi mondial. Casa in care erau depozitati si bani-gramada ai unitatii militare, bani disparuti intr-o noapte, bani aflati sub paza exclusiva a acestor doi soldati ce aveau sa fie executati de comandantii lor, nu inainte de a blestema locul... Blestemul abatut asupra acestei case parintesti a afectat familia de origine a mamei mele si apoi familia mamei mele (“din care am facut si eu parte”) – m-am intrebat mereu cum s-a transmis direct acest blestem asupra mea (in afara faptului ca am suferit indirect, murindu-mi mama cand aveam un an si patru luni, pe langa rudele din partea ei), si iata ca abia azi am gasit un raspuns! Raspuns sugerat: blestemul literaturii... Mai bine muream brutal, cum au patit cei din familia de origine a mamei, decat sa suport chinurile acestui blestem al literaturii, care te omoara incetul cu incetul, te tortureaza la foc mic zi de zi. As putea sa cred acum (am constientizat asta abia la 57 de ani) ca eu am fost cel mai napastuit, bantuit de blestemul creatiei literare, transmis prin acest blestem funest mostenit. Sa intelegeti exact puterea blestemului venit de dinainte de anul nasterii mele, 1950: mama mamei mele a murit fara motiv in biserica la Adjudu Vechi (moarte intru-totul semnificativa in Moldova; cand moare cineva in biserica, biserica se inchide si se redeschide numai cu resfintiri repetate, cu preoti adusi de peste tot; dar cel mai adesea biserica nu se redeschide, este parasita). Apoi, un frate al mamei s-a sinucis, s-a aruncat inaintea trenului la Adjud. Dupa care mamei mele i-a murit la sase luni, de deochi, primul copil, sora mie, Livia (careia-i port numele; eu in buletinul de identitate sunt numai Ioan, dar toti mi-au spus numai Liviu, fiindca e un obicei al locului sa preia copilul care se naste numele fratelui / sorei care a murit). Apoi a murit mama mea, Ioana Sandu, la 30 de ani, trasnita in bucataria de vara (pe 21 iunie 1951)! Dupa care a murit ultimul ei frate, tot tanar, cu copii mici acasa, calcat de tren, pe viscol, cand a traversat linia la Cantonul 248, loc blestemat si el fiindca a locuit mama acolo, sfintit apoi... In 1959, cand a fost dezgropata la sape ani mama (alt obicei al locului, la Adjudu Vechi), am fost la un pas de moarte, deocheat (aveam in mine un rau generalizat, de nevindecat la spital, inexplicabil, am fost salvat prin vraji si dezlegari, cand ma credeau pierdut; rau generalizat recunoscut, atentie, iau seama, anul acesta, dupa accidentul grav de genunchi, la Manastirea Putna, cand imediat ce atipeam treceam pe lumea cealalta, intins in pat, numai cu fata in sus, ma sufocam si n-aveam echilibru interior, nedormind epuizant nopti la rand; am dormit abia in a 13-a noapte, spitalizat la Bucuresti, dupa ce un parinte binecuvantat de la Manastirea Putna, aflat la examene in Bucuresti, mi-a citit la pat, cu patrafir si cruce, rugaciuni de alungare a Diavolului si de eliberare de Blestem), dar a murit atunci mama tatalui meu, care m-a mosit... De atunci s-a instalat teama de mama mea, care nu voia sa fie deranjata pe lumea cealalta (plecata cum a fost suparata). Am fost crescut fara cultul mamei mele naturale. Din 1952 tata s-a recasatorit, am avut o a doua mama (cu care tata a avut trei fete si un baiat, surori si frate buni mie), m-a crescut ca pe copilul ei. Blestemul a reinviat funest in vara lui 1977 (cand eu am constientizat moartea la cutremurul din martie): atunci am tinut sa merg la mormantul mamei, sa-l curat de buruieni, sa-l cinstesc – urmarea? La putin timp a murit, in conditii sinucigase, sora mai mica, la 18 ani, Sofia (careia i-am dedicat volumul La fanion), o lovitura insuportabila, motiv sa inchid orice portita deschisa mental spre mama mea naturala. Dupa ce a murit si mama de-a doua, Elena, la Adjud, acum trei ani, le-am aprins lumanari la amandoua. Numai ca mama mea naturala pare a fi urmarita de blestem si pe lumea cealalta: la Manastirea Putna, la trecerea dintre ani, m-am rugat si la ea sa-mi dea putere sa rezist ispitei de a ma sinucide – o neinspiratie crunt platita, cu suferinta inimaginabila, pe 2 ianuarie am fost trantit de la inaltime de asfalt si mi s-a luat si puterea ce o mai aveam, accidentandu-ma teribil la genunchiul stang...