Pensionara Dochita Barbalat murise subit intr-o duminica cu cer senin, pe cind se intorcea de la piata cu sacosele pline, iar vestea despre moartea ei inspaimintatoare se raspindi in scurt timp in tot Chisinaul, inainte ca ziaristii locali sa abandoneze dulcea letargie a sfirsitului de saptamina. O macara gigantica – ce strajuia niste cladiri in constructie – se prabusi brusc in curtea unui bloc de locuinte invecinat, strivind doi arbori si un jiguli, bagind in sperieti citiva copii si transformind-o in chiselita pe biata gospodina care trecea pe acolo. Trecatorii si locatarii cartierului se ingramadisera cit ai zice peste si curtea se umplu de murmurul inabusit al vocilor triste. Din obisnuinta, cineva chemase salvarea si militia care – in cazul dat – nu prea aveau ce face. Citiva martori oculari ai tragediei se mirau de precizia cu care macaraua ucigasa isi lovise victima. Unul dintre ei sustinea ca Dochita Barbalat vazuse cum se prabusesete macaraua si ar fi ramas in viata, daca n-ar fi ezitat sa arunce sacosele grele si sa fuga. Parintii copiilor inspaimintati isi calmau odraslele si-i multumeau in sinea lor providentei pentru milostivire. Niste locatari agitati se intrebau daca nu cumva macaraua putea sa cada peste blocul lor.
Nicolae Barbalat facea conserve si punea muraturi in bucatarioara strimta, plina cu aburi. Isi probozea in gind sotia pentru incetineala, cind un vecin ii aduse vestea naucitoare. Un borcan de trei litri ii cazu din miini si se facu cioburi. Se repezi din casa si, ghidat de vecinul speriat, ajunse intr-un suflet in curtea in care se imbulzeau o gramada de oameni. Isi facu loc, impingindu-i cu coatele, iar ceea ce vazu ii ingheta inima. Ingrozit, aproape ca se prabusi la pamint. Sub macaraua intinsa de la un capat la altul al curtii, mustea singele dintr-un amestec terciuit de carne si haine. Dintr-o sacosa, ramasa printr-un miracol neatinsa, se rostogolisera citiva ardei grasi, castraveti, cartofi. Se apropie de ceea ce fusese sotia sa cu ochii mariti de spaima, simtind ca intreaga viata ii era intoarsa pe dos.
Dochita Barbalat fusese o fiinta pasnica, generoasa si smerita si multi oameni se atasasera de ea. “De ce tocmai ei sa i se fi intimplat una ca asta?” le trecu prin minte celor care o cunosteau. Faptul ca soarta e atit de vitrega cu o sotie devotata si o mama iubitoare era de neconceput. Dupa inmormintare, Nicolae Barbalat zacu aproape o luna in casa, prada deznadejdii, gindindu-se la Dochita. Din cind in cind, ii telefonau fiul, nora si prietenii, incercind zadarnic sa-l imbarbateze. Minca pe apucate, nu se mai barbierea si nu se mai spala pe dinti. Statea culcat, cu privirea pironita in tavan, si vedea chipul Dochitei, a nedespartitei sale tovarase de viata. Isi amintea cum de citeva ori, pe cind erau tineri, se suparase pe ea aproape fara nici un motiv si cum urlase la ea doar pentru ca il rugase sa bea cu masura. O vedea in ziua casatoriei, sfioasa si gingasa. Retraia emotia din ziua in care i se nascuse singurul fiu. Uneori se uita indelung la certificatul de deces si avea accese sumbre de depresiune nervoasa. Moartea sotiei devenea tot mai insuportabila pe masura ce constientiza absurditatea accidentului. Cum era posibil ca o macara sa se prabuseasca peste un om ziua-n amiaza mare? Si nu undeva departe, intr-o tara burgheza in care domnesc haosul si incertitudinea, ci in capitala Moldovei Sovietice, in tara in care, asa cum zicea un scriitor al poporului, “te simti patruns de incredere in viitor, in ziua de miine, in propria-ti munca si viata”. Disparitia subita a sotiei era o nedreptate flagranta si dureroasa, dar mai ales ilogica. Adevarat era ca oamenii mureau si pe timp de pace, dar una era sa mori din cauza unei boli grave sau a unui accident de circulatie si alta – sa fii strivit in toiul zilei de o macara. Si cum de cazuse macaraua blestemata anume peste Dochita? Ar fi putut doar sa se prabuseasca in orice alta parte. Niciodata in lunga lui viata nu se mai simtise Nicolae Barbalat atit de neputincios si de nesigur. Nu mai putea repara nimic! Se foia in pat noptile macinat de insomnie, gindindu-se la fragilitatea fiintei umane. Nimic nu mai parea rational, temeinic, “ocrotit de Lege”. Realitatea devenise brusc ostila si incomprehensibila. Intr-o noapte, ii trecu prin minte gindul ca si el, si fiul, si nepotii isi au macaraua lor si inima incepu sa-i bata violent. Ii telefona fiului o data cu zorile si-l implora sa le interzica nepotilor sa treaca pe linga blocurile in constructie. La Riscanovca se construiau multe blocuri, zeci de macarale se inaltau amenintatoare, putind oricind sa curme vietile oamenilor nevinovati. Captiv al aceluiasi gind obsedant, fiul il asigura ca vor fi cu ochii in patru si il ruga, la rindul lui, sa manince bine si sa ia aer. In loc sa-si dea consimtamintul, Nicolae Barbalat rosti ceva nedeslusit si puse receptorul in furca.
Nu se stie ce s-ar fi intimplat pina la urma cu pensionarul suferitor daca intr-o dimineata acestuia nu i-ar fi incoltit in minte gindul ca exista un vinovat. Sari din pat ca ars. De buna seama, o asemenea anomalie putea sa apara numai din vina cuiva. Nu mai auzise sa cada vreo macara in republica. Isi aminti imediat ca citise in Vecerni Kisiniov citeva articole critice despre neglijenta ce provoaca avarii si raniri la locul de munca, despre nerespectarea normelor de constructie. Intr-o clipa i se lua un val de pe ochi. Era limpede ca macaraua nu se prabusise din senin. Vinovatul era cineva dintre santieristi, poate chiar macaragiul. Realitatea redevenea coerenta. Sotia sa murise din cauza neglijentei unui ticalos anonim, lipsit de griji. Dintr-o data ii veni rau de foame si oboseala. Iesi din casa si se duse la alimentara, impleticindu-se. Vazind stafia barboasa, cu ochi incercanati, vinzatoarea trupesa bolovani ochii. Acasa, minca pe saturate intiia oara dupa moartea Dochitei. Trebuia sa se intremeze. Nutrea convingerea ca ucigasul va fi gasit si pedepsit. Iar lui ii revenea o atributie importanta. Facu baie, se barbieri, ii telefona colegului de serviciu. Erau portari ai celui mai frumos bloc din Chisinau si lucrau cu schimbul. Colegul se bucura ca Nicolae Barbalat reusise sa se smulga din ghearele prostratiei si-i spuse ca multi dintre vajnicii locatari ai blocului ii resimt lipsa si ii transmit condoleante. Dupa ce ii spuse ca va mai sta acasa citeva zile pentru a se inzdraveni, Nicolae Barbalat se imbraca, iesi din garsoniera si-si indrepta pasii spre Sectia de Militie a sectorului Riscanovca.
Militienii erau ocupati pina peste urechi. A trebuit sa astepte o ora pina cind un haidamac cu epoleti de locotenent il invita intr-un cabinet.
“Da-ti drumul, papasa!”
Haidamacul avea aerul ca pierde trenul. Coplesit de emotie, Nicolae Barbalat ii spuse ca e sotul femeii ucise de o macara o luna in urma. Locotenentul stia ca in sectorul lor se prabusise o macara, regreta faptul iesit din comun, dar nu intelegea care era problema.
“Sint convins ca la mijloc e neglijenta unui constructor!” zise Nicolae Barbalat cu voce intretaiata.
Supozitia pensionarului nu-l impresiona pe haidamac, dimpotriva, il mihni vizibil.
“Ia asculta, papasa, daca ar fi fost asa cum spui, te chemam noi a doua zi. Sau poate ai vreo dovada?” intreba militianul, foindu-se pe scaun.
Nicolae Barbalat se mira. Pai, era treaba lui sa caute dovezi?
Il spuse locotenentului ca are dubii in ceea ce priveste respectarea normelor tehnice de catre santieristi. Brusc, haidamacul isi pierdu rabdarea.
“Crezi ca nu avem ce face?! Ce propui? Sa uitam de banditi, hoti de apartamente, betivani, crime singeroase, si sa verificam daca era ruginita macaraua aceea? Sau poate crezi ca cineva a impins-o intentionat?” intreba locotenentul ridicind vocea si cascind ochii.
Nicolae Barbalat ramase perplex. Nu-si imaginase ca un aparator al ordinii publice poate fi atit de grobian. Nu era insa dispus sa renunte. Abia stapinindu-si tulburarea, ceru sa fie chemat militianul care fusese la fata locului. Haidamacul spumega de furie. Dadu totusi un telefon si, dupa inca o ora de asteptare chinuitoare, isi facu aparitia un tinerel
care-i spuse ca investigase cazul si constatase ca macaraua cu pricina nu avusese nici un defect, iar normele tehnice fusesera respectate.
“Vreti sa-mi spuneti ca macaraua aceea blestemata a cazut din senin?” intreba pensionarul.
“Intocmai! In loc sa ne facem treaba, incercam sa-ti bagam in cap ceea ce e la mintea cocosului!”
Lehametit, haidamacul ii facu semn sa plece. Nicolae Barbalat iesi din cabinet ravasit de umilinta si indignare.
* * *
SCRIITORUL POPORULUI A.L.: In colhozuri si la intreprinderi se respecta cu o deosebita strictete de catre conducere principiul de primire in audienta a cetatenilor si al rezolvarii fara intirziere a cererilor si jalbelor. In ministere se controleaza sistematic munca infaptuita in legatura cu scrisorile si pretentiile truditorilor. Avem multi conducatori destepti, inimosi, dar se mai intimpla si cite un sef marginit, se mai comit abuzuri, acte de samavolnicie. Ati citit, si nu putine, foiletoane si articole in presa sovietica, unde sint arse cu fierul inrosit astfel de abuzuri antisociale. Se iau masuri si se anunta in mod obligatoriu dezlegarile acestor cazuri anormale.
Dar cu ce se ocupa alte organe? Parca putini oameni se adreseaza organizatiilor sindicale? Cite probleme urgente si dificile solutioneaza organizatiile de partid din fiecare intreprindere si institutie? La primul apel al cetatenilor, militia e gata sa investigheze cazurile de incalcare a ordinii publice si sa retina raufacatorii. Judecatoriile tovarasesti se ocupa de diferite conflicte si le rezolva in favoarea aceluia de partea caruia este dreptatea. Ele apara astfel drepturile omului.
* * *
Tot restul zilei Nicolae Barbalat se gindise la haidamacul cu epoleti de locotenent. Cum putea un asemenea individ sa lucreze in militie? Chiar daca supozitia lui ar fi fost gresita, un militian onest trebuia cel putin s-o ia in considerare. Era limpede ca haidamacul si tinerelul il mintisera ca sa scape de el. Musamalizasera neglijenta cuiva fiindca ii durea in cot si nu voiau sa-si miste fundul de dragul unui pensionar. Iar Vecerni Kisiniov scria ca in ultimii ani sint combatute cu statornicie birocratismul si indiferenta fata de om! In sufletul vaduvului crestea revolta.
Seara isi gati o iahnie de fasole, apoi scoase dintr-un album cea mai frumoasa fotografie a sotiei sale si o privi indelung, stergindu-si din cind in cind lacrimile cu mina. Era o poza facuta multi ani in urma: mai tinara, zimbitoare si usor nedumerita, Dochita purta o bluzita alba cu decolteu si o fusta cu buline rosii, iar intr-o mina tinea o sacosa enorma din care se iteau un praz lung si o franzela. Nicolae Barbalat imprumutase aparatul fotografic al vecinului-ziarist si o luase prin surprindere cind se intorcea de la alimentara. Intr-un tirziu, se culca fara sa-si desfaca patul, cu fotografia sotiei sub perna umpluta cu puf de gisca. Dormi bustean, ceea ce nu i se mai intimplase in ultima luna, dar se trezi dis-de-dimineata rascolit de un vis urit. Se facea ca era din nou in cabinetul haidamacului cu epoleti de locotenent si acela, cu fata buhaita, zbiera la el: “Ai vreo dovada?”
Stia ce trebuie sa faca. Dupa ce isi praji niste oua – amarit de gindul ca nu mai are cine sa-i faca mincare – scotoci cu indirjire prin sertare, gasi binoclul si iesi iute din casa. Vazu de departe ca macaraua ucigasa fusese inlocuita de alta la fel de amenintatoare. Dadu tircoale santierului pina la caderea intunericului, tinind sub observatie orisice miscare a tehnicii si a constructorilor cu casti de protectie. Gratie binoclului, putea ghici reflectarea starii interioare in privirile constructorilor. Nu remarcase nimic suspect, cu exceptia faptului ca un constructor scapase, de la mare inaltime, o caldare cu ciment. Era o neglijenta, fireste, nu insa si o dovada concludenta pentru militie. Nu era o dovada nici faptul ca santieristii injurau pe mica pe ceas, desi, pe de alta parte, badarania facea casa buna cu neglijenta. Umbla de jur imprejurul santierului si a doua zi, iar in a treia fu surprins in timp ce se uita printr-o crapatura a gardului imprejmuitor. Un zdrahon cu casca de protectie il lua de guler, urlind:
“Te-am prins, potlogar batrin ce esti! Nu stii cum sa sterpelesti avutul poporului? Iti arat eu!”
O lovitura puternica in piept il dobori la pamint pe pensionar, paralizindu-l. Binoclul ii sari din mina, se lovi de o piatra si lunetele se sfarimara in bucati. Zacu o vreme, revenindu-si in sine, urmarind speriat miscarea macaralei pe fundalul cerului plumburiu, pina cind niste trecatori l-au ajutat sa se ridice. Ii asigura ca salvarea nu trebuie chemata si se indrepta, clatinindu-se, spre casa in care nu-l mai astepta nimeni.
* * *
Dintre toti vajnicii locatari ai blocului de linga parcul Puskin, portarului Nicolae Barbalat ii parea mai agreabil Pavel Fiodorovici Kavrig. Era mai putin ingimfat ca ceilalti si deseori il intreba cum ii merge. De aceea, pierzindu-si orice speranta, Nicolae Barbalat hotari sa-i ceara ajutorul. Intr-o dimineata, cind Pavel Fiodorovici se ducea sa se plimbe in parc, Nicolae Barbalat il opri si-i povesti dintr-o rasuflare ce patise la sectia de militie si la santier.
“Pavel Fiodorovici, va rog de toti Dumnezeii sa ma ajutati!”
“Cum sa te ajut daca nu ai dovezi?” intreba ideologul, privindu-l pe portar cu suspiciune.
“Doar nu credeti ca macaraua asta afurisita a cazut din senin!” exclama in culmea deznadejdii Nicolae Barbalat.
“Hm… Bine, o sa ma gindesc la ce se poate face…” mormai Pavel Fiodorovici. I se citea in priviri ca nu e prea bucuros.
Peste o saptamina portarul il intreba daca facuse ceva. Pavel Fiodorovici se lovi peste frunte. Uitase, dracia dracului! Trecu inca o saptamina. De aceasta data Pavel Fiodorovici fusese foarte ocupat. Ultima speranta a lui Nicolae Barbalat se evapora. Nu mai credea ca stabul il va ajuta. Incet-incet il cuprindea ciuda. Erau toti o apa si un pamint. Acest stab imbuibat, pus pe cariera si pe capatuiala, nu voia, fireste, sa se certe cu militia din cauza unui simplu muritor. “Cit de nedreapta e viata! Il ucide pe cel care o duce mai rau!” ii trecu prin minte portarului.
Intr-una din zile, il suna fiul si-l invita la masa data pentru pomenirea Dochitei. Chiar in clipa in care parasea locul de munca, se intilni cu Pavel Fiodorovici. Ravasit si supt la fata, ideologul ii spuse ca abia acum ii intelege durerea si va obliga militia sa clarifice imprejurarile in care murise Dochita Barbalat. Portarului nu-i venea sa creada. Remarcase insa in sinea sa transfigurarea uimitoare a stabului. Ce oare i se intimplase?
Seara, in apartamentul fiului, au pomenit-o pe Dochita. Si-au varsat amarul, au spus ca-i vor pastra mereu amintirea. Numai nepotii nu credeau ca bunica nu le va mai cumpara bomboane si inghetata. La un moment dat, Nicolae Barbalat isi indrepta ochii injectati asupra fotografiei de pe perete. Erau toti acolo, linga monumentul lui Stefan cel Mare: el, sobru, imbracat intr-un sacou gri, fiul si nora, tineri si senini, nepoteii, imbufnati si puhavi, si Dochita, blajina, ocrotitoare, tinind in mina… ce naiba! Se scula si se apropie de perete ca sa vada mai bine. Usor adusa de spate, Dochita tinea in mina o sacosa imensa, bucsita cu dovlecei. Isi aminti brusc de cea mai frumoasa fotografie a sotiei, cea care o imortalizase cu o alta sacosa, de faptul ca Dochita murise in timp ce se intorcea de la piata cu sacosele pline…
Intr-o fractiune de secunda i se revela faptul ca Dochita toata viata nu facuse altceva decit sa care sacose, sa faca mincare, sa frece rufele cu mangalaul, si o banuiala ingrozitoare i se strecura in suflet, aceea ca vinovat de moartea sotiei era el insusi… |
