Mama s-a nascut in 8 august 1919, in Nocrich, judetul Sibiu (a murit in 10 iulie 1996, la Cluj). Era fiica Mariei Ganea, al carei tata, Iosif Ganea, murise in primul razboi mondial, vaduva, Maria Simina Rosca, crescand singura patru copii. Maria Ganea s-a logodit la 15 ani cu Ion Popa din Magau, Cluj. Acesta avea sa plece in America si sa trimita, curand, bani ca sa-l urmeze si logodnica, pe care o lasase, de altminteri, insarcinata. Simina a aruncat banii in cuptor: nu dorea sa-si lase fiica atat de departe. Ion Popa moare nu dupa mult timp in America. Maria o naste pe Ana. Fara sa se mai casatoreasca vreodata, Maria Ganea, Maria Siminii, mai are inca trei copii: Iosif (avea sa faca mare senzatie, in anii 50, cand va cobori la marginea Agnitii cu un avion pilotat tocmai de la Cluj si-si va invita nepoatele, pe mine si pe sora mea, Ana, in carlinga), Maria (Marioara mare, cand fiica ei avea sa fie Marioara mica; un destin asemanator celui al bunicii; o femeie plina de viata si de umor, mare cititoare, o vreme bibliotecara, jucand teatru la Caminul cultural din Nocrich si foarte putin dispusa sa-i pese de gura lumii sloboda), Ioan (mezinul, nascut in 1940, avea sa ne fie tovaras preferat de joaca: stia sa deseneze, canta minunat la muzicuta, mesterea orice, cu imaginatie si pricepere, si ne speria cu povesti cu draci si stafii). Ii creste singura, cu o dragoste posesiva si cu o deloc mascata mandrie ca se poate descurca fara ajutor.
Ana, mama mea, cea fara tata si cu o relatie extrem de laica si flexibila cu divinitatea, se casatoreste cu Ioan Pavel, cel ramas orfan de mama si despartit definitiv de Dumnezeu o data cu moartea ei (murisera, ea si ultimul fiu, Stefan, fiindca nu voise sa lipseasca, pe un ger napraznic, de la biserica...). Amandoi cu copilarii ravasite si ne-armonioase, vor pretui, cu un accent anume, ideea de familie si de buna randuiala. Domnisoara frumoasa, eleganta, cu o voce de privighetoare, cu stiinta si dragoste de carte, Mama isi va pastra mintea deschisa, chiar daca va asculta, in mare, de regulile Tatei (nu mai poarta cercei, nu se mai fardeaza, isi impleteste, o vreme, codite; cand vecinii o iau drept fiica cea mare a domnului sef, poate reincepe sa frecventeze coaforul...); incercarea lui de a o „inchide” esueaza: ea va avea mereu multi prieteni si cunoscuti, toata lumea i se destainuie, are prietene pe care le viziteaza; el ramane un singuratic, desi pune mare pret pe prietenie, rudelor le scrie o data pe an, la masina de scris, aceeasi scrisoare, chiar daca familia i se pare un lucru important.
Mama mea, Ana, traia in plin „romant”. Un simt acut al dramaticului o facea deschisa spre toate „romanele individuale” din jur. Intra in vorba cu oricine si afla in citeva minute toata „povestea” cu amanuntele senzationale cu tot. Citea sute de romane „policier” si de dragoste cu o implicare, pentru mine, derutanta. Boala si moartea, chiar ale ei, erau pretexte de traire intensa, de ochi mariti, de lacrimi si fraze memorabile. Erau si ele „moartea celuilalt” cu compromisul frumusetii functionand in regim romantic. Suflet simplu, in fond, vedea lumea in alb si negru – ca in portul ei de-acasa, de la Sibiu –, dar era dispusa oricand sa amestece culorile pentru o buna, sfatoasa poveste sentimentala. Seninatatea funciara ii era sistematic bulversata de apetitul pentru drama si ruptura; dar tot ea, seninatatea, o ajuta sa traiasca din tot sufletul impacarea, echilibrul. Mi-a imprumutat capacitatea de a ma adapta usor si placerea, un pic perversa, de a crede in realitatea fictiunii si in fictiunea realitatii.
Am crescut, si eu, si sora mea, Ana, in preajma mamei (tata umbla mult pe „teren”). De la ea am deprins o sumedenie de priceperi – imi cos singura hainele, iar bucataria nu are taine pentru mine –, insa si o atitudine destinsa fata de toate aceste „fleacuri” necesare. Ele nu aveau dreptul sa devina probleme sau „idealuri”, ci prilejuri de exersat imaginatia ori piedici rapid expediate, asa incat ramanea oricand vreme pentru poezii si cantece, pentru spectacole de teatru improvizate in serile de iarna, pentru plimbari, taclale, glume si nastrusnicii. De multe ori foarte obosita ori chinuita de migrene (le-am mostenit si pe ele!), nu-si pierdea umorul si zambetul.
Ai mei au murit amandoi, am vorbit in Stiinta mortii despre moartea lor. Mama s-a despartit de viata cu un soi de impacare pe care a avut-o dintotdeauna. Multele ei suferinte au purtat-o pe la doctori doar cand nu se putea altfel. Isi oblojea singura toate ranile si-si recapata repede buna dispozitie si intelegerea pentru toate ale lumii de indata ce raul trecea. Ii placea sa fie compatimita, insa pe ton de mica barfa, intr-o complicitate calda cu raul atat de firesc printre oameni. Batranetea o obosea.
In ultimele zile, se simtea rau si o ascundea ca sa n-o ducem la spital. Laura, medic fiind, avea din partea ei toata increderea. Lua ce-i prescria, dar refuza sa-si faca analizele; si de teama sa nu afle ceva teribil. Oricum, i s-ar fi parut prea tarziu. Nu mai dorea sa lupte. Cu o zi inainte, am stat in balcon la ea, am povestit, am mancat pepene galben si am incercat s-o conving sa se lase dusa la spital. A zambit si mi-a spus ca se simte mai bine, n-are rost. A doua zi dimineata se simtea iarasi rau. Am intrebat daca nu doreste sa chem salvarea. Nicidecum. La doua vorbeam din nou la telefon – „Ma simt bine, nu fi prostuta. O sa te anunt eu cand mi-e rau.” M-am intors la lucru. Aveam de tradus o carte. La patru, m-am ridicat brusc si i-am spus Laurei sa cheme un taximetru, mergem s-o vedem, ceva nu-i in regula. Am ajuns la patru si un sfert. Tata se uita la ea neputincios, cu o spaima curioasa, sfredelitoare si straina, in ochi, incapabil sa ia vreo hotarare. Mama intrase de un sfert de ora in semi-coma. Ma anuntase...
Organismul ii intrase intr-o furtuna metabolica. Nimic nu mai voia sa functioneze. Cand durerile au incetat sub medicatie, a adormit calma, deschizand din cand in cand ochii sa ne caute zambind. Zambind fara nici o spaima. Cand i-am strecurat printre buzele arse de sete un strop de zeama de cireasa, a reusit sa sopteasca – „e bun!” Asa fusese o viata intreaga, gata sa se bucure de micile bucurii, mai ales cand bucuria ei ne bucura si pe noi. Nu si-a mai revenit. A mai deschis ochii doar cand o purtau cu targa, grabit, spre recuperare. Inima ameninta sa cedeze. Privirea ei era usor mirata. Nu speriata. Doar neintelegand. O urmaream de pe scarile spitalului. Am stiut atunci ca pleaca. O stia si ea. A ramas cu privirea agatata simplu de a mea pana a disparut dupa colt. Dupa doua ore, inima ceda. Inca doua zile pe aparate. Nu mai era ea. Scapase. Un pic nemultumita ca se petrecea in spital. Presupun.
Ei, bine, imaginea celor doua morti petrecute sub ochii mei nu ma (mai) paraseste. Vad mereu fiecare detaliu si neputinta mea in fata treptatei, sfasietoarei lor plecari. Murind, mi s-au incredintat. Cele mai tulburatoare vise ale noptilor mele incarcate de imagini sunt cele cu moartea si invierea lor repetata, cu amanunte mereu mai sfasietoare, intamplari in care nu pot interveni si in miezul carora ajung mereu prea tarziu pentru a mai putea face ceva. Neputinta mea in fata muririi lor, nu a mortii in general, e o vina aproape insuportabila, alunecand in cosmar. Uneori, scenariul se umanizeaza, dar lucrurile nu-s nicidecum mai bune, caci visul propune atunci varianta uitarii mele vinovate. In vis, ii uit, cum nu i-am uitat niciodata, vii sau morti, iar aceasta uitare fictionata oniric e cel mai atroce dintre cosmaruri. Toate incercarile de a ajunge la ei sunt grele, imposibile – telefonul nu are disc ori ii sunt cifrele alandala, uit numarul si il tot refac innebunita de urgenta de a le auzi glasul, semn ca totul e in regula; autobuzele ma scot afara din oras, ma poarta in cartiere necunoscute si amenintatoare, ma lasa in camp, e mereu noapte, frig si urat, inima mi-e grea („am inima rea”, se spune pe la noi cand tristetea fara nume si presimtirile negre se amesteca), incerc sa fug, genunchii se inmoaie, noroiul e negru si lipicios; vreau sa le duc ceva bun, dar orice aleg e vechi, stricat, se imprastie in resturi urate, degradate. Daca ajung la ei, scena e atat de atroce, incat ma trezesc sufocata de durere. Scenele de la spital ori de acasa ale mortii lor, scene „firesti”, adica normale, cu acea normalitate rece si matematica a ingrijirilor ultime fata de muribunzi si morti, sunt acum, in cosmar, intamplari din viata, din viata mea cu ei. Mama zace intr-un colt de camera, slabita si resemnata, uitata de luni in sir, tata atarna in balcon, intr-un soi de hamac mizer, cade si recade din viata in moarte, asigurandu-ma ca totul e in regula, balconul se surpa si nu-l pot opri, casa nu mai e a noastra, e un loc-de-trecere cu reguli straine, nu pot reface relatia noastra de altadata. Usurarea din zori ca totul a fost doar un vis abia de mai poate pune lucrurile la locul lor.
Asadar, ii gandesc si-i visez mereu pe mortii mei apropiati. Si incerc sa ma amagesc ca, in gandul meu pentru ei, incape si o urma de gand al lor pentru mine. In Scrisoare mamei, Pirandello i se adreseaza mamei moarte marturisindu-i ca il indurereaza, mai ales, nu faptul ca ea, mama, faptura de carne si sange, a incetat sa existe pe acest pamant, ci ca nu mai este gandul ei la fiul ramas in viata. Mama, moarta, continua sa traiasca in amintirea fiului, in schimb fiul a incetat sa existe in calitatea de fiu-gandit-de-o-mama. Cu alte cuvinte, existenta noastra depinde strict de cei care ne gandesc, este o relatie, nu o stare.
I-am dedicat mamei cartile mele despre Feminitatea limbii romane nu doar fiindca e vorba despre limba materna, ci fiindca ei, mamei, ii datorez atractia fata de cuvantul-fictiune. Ii placea sa ne cante, evident emotionata de vorbe si intorsaturi de fraza; toate cantecele ei erau povesti dramatice si sentimentale – ne canta despre Titanic, despre Stefan cel Mare, romante, vechi cantece ardelenesti despre Avram Iancu si drumul lung al Clujului. Unele dintre ele interzise in copilaria mea si a surorii mele, Ana, lucru care le facea si mai datatoare de fiori – aveam sentimentul ca participam la un mister, ca impartasim o taina din care ar fi putut oricand decurge intamplari nemaipomenite. Bunica, mama mamei, o femeie apriga care a crescut singura patru copii, era o taranca in costum alb-negru (alchimic?!) de sibianca, foarte activa in viata comunei, care-si petrecea serile citind povesti cu o placere in stare sa ne faca pe noi, nepotii, gelosi. Cu aceeasi placere evidenta citea mama romane sau ne recita versuri invatate la scoala. Tot in fata ei, serile, improvizam piese de teatru, cantam in duet – ne aplauda si ne incuraja. Povestile tatei erau totdeauna cu invataturi concrete, cu explicatii clare si „stiintifice”. Cu el ne jucam de-a a fi si este, cu mama, de-a „ziceam ca era”. Cu ea improvizam orice nastrusnicii si ne infioram cu povesti despre strigoi si fantome. Cu tata, totul se petrecea clar, la lumina zilei, in net regim diurn, fara umbre si fara rest. Pentru mama, lucrurile aveau o parte de umbra pe care se incapatanau, spre placerea noastra, s-o pastreze ascunsa, iar cuvintele puteau sa fie pur si simplu frumoase, asa, „degeaba”, in van, fara scop identificabil. „Poeziile” pe care i le scriam de ziua ei o faceau fericita, lacrima de incantare ca stiu sa scriu frumos. Tot ea stia sa rada de nimicurile caraghioase ale vietii – era din neamul Codroaiei, o ruda mai indepartata, o batrana ce traia singura intr-o casuta in fundul gradinii si-si trecea vremea impodobindu-si-o, ca pe o cutie de papusi, cu petece colorate, cu nasturi de toate culorile, cu „cipca” (dantela) facuta de mana ei. Dar, mai ales, radea cu pofta, spre consternarea tuturor, de intamplarile rele ale celorlalti. Nu de marile, adevaratele tragedii, ci de inertii, de gesturi grotesti, de conventii si prejudecati. Cand am citit Rasul lui Bergson, la ea m-am gandit mai intai. |
