Asadar, „Pam-Param-Pam”, ultima aparitie in constelatia poetica LIS, volumul care nu ar fi trebuit (neaparat) publicat, cit, mai degraba, scris acum. Parcurgind, in avans, marturisirea finala a poetului, intelegem ca lucrurile sint aliniabile sub zodia lui als ob, altfel spus, reluarea primelor sale volume – scrise acum 27-30 de ani, contagiate de cromatica inca intens iradianta a copilariei si nedepasind pragul sertarului – e subintinsa de confruntarea egala cu o (re)scriere. Surprinzator de actuala si proaspata – e banal ce insir aici, o minima rigoare si devotiune deontologica imi dicteaza sa ma strecor insa prin aceasta …strunga sintagmatica – , invidiabila cu precadere de pe meterezele 2000-ismului de calibru (e o invitatie la lectura, nu o declaratie sub specie beligeranta!), pentru ca-i suspenda, in proteice feluri, gaselnitele si pariurile, intiietatile la o miza sau alta, drepturile de copy-right, precedindu-le dezinvolt, cu mai bine de 20 de ani. A se citi, intru de seama luare, poeme ca „Sufocat sufletul meu” sau „Va fi o iarna”. Care ar fi, totusi, liniile de forta ale celor sapte inedite cicluri? Proiectiile, transformate intr-un eficient modus operandi al reconstituirii unui tarim al mirajelor definitive, recuperabil (doar pentru autor?) pe masura si cu masura atintirii ungherelor fiintei prin travelingul flexibil si punerile in scena ale rememorarii, mereu imprevizibila, apta sa manevreze etaje si nivele aproape inconciliabile ale existentei, sa recurga la interferente & intreteseri sustinute de un casting al simbolurilor tari – esteticeste vorbind – per sempre, fluide insa si intersanjabile in retortele imaginarului ductil al primelor virste, dar si al procesarii de mai tirziu, ca sanse de a conserva o expresivitate adusa, adesea, la incandescenta. Altfel, acelasi racord al scriiturii la pulsatiile entropice ale realului, la trama sa intermitenta, ilimitata lectura a lumii, cu puncte de insertie si de fuga surprinzatoare si, consecinta imediata, produsul la prima mina: seismograma semnelor realului decodificate in regim/ registru suprareal. Acelasi balans al flash-back-urilor, alternind iesiri din cu intrari in fabulos. Echivalent unei luciditati nestatuate, de fundal, actul elementar al privirii, nesuportind inca presiunea attach-urilor reprezentarilor filtrate cultural, erodeaza ori chiar destrama, repetat, pragma rulata pe realii si scoate la iveala, pe suprafete intinse, aliaje sau aliante secrete, mirabile, intre fictiunea aglutinind, de multe ori, rudimente proto sau paleo-crestine, superstitii, incantatii sau imprecatii si oniricul relativizant. Fervoarea – care configureaza un destin scriptic si, poate, inca pe acela care ii este suport – degajarii realului din plasa/ armatura (recte intepenirea) sa conventionala, devine si revine simptomatic si ca rearanjare a recuzitei sale – ireversibil ADJUDecate de si CANTONate in toposul feroviar – in plasma subconstientului: „tata isi sprijina piinea, neagra (mare, rotunda) in piept, ii/ face cu cutitul o cruce si/ imi intinde o felie: ca treci la masa…in// sfirsit, acum sa procedam la o sectionare prin/ mine: vedeti mersul imbucaturii/ si stomacul, in forma de locomotiva (mesteca,/ pufnind in toate partile) si/ ne trece in singe…ce trece se da de trei ori peste/ cap si se face o scara a/ gloriei”. O scara a scrisului. Singura concesie, axiala, facuta realului, se rezuma la angrenarea/ antrenarea, pe disparate, a materialitatii sale in vertijul poetizarii. Esafodajul materialitatii este, in mod apasat si gradat, santajat, hartuit, invadat, vampirizat, adesea pulverizat, de rumoarea si clocotul suprarealului sau oniricului. LIS pe-„trece lumea din realitate in vis”. Materialitatea lumii, desi nici o clipa trasa intre paranteze, este eliberata din chingile acelei referentialitati supuse definitiv gravitationalului, lesne developabile in proximitatea etichetei „cu picioarele pe pamint” si rasfrinta chagallian, deloc sagalnic insa, pe spezele biograficului trasabil la cotele halucinantului: „ne cataram pina la/ imparatia lui/ dumnezeu, de unde dam jos baloane si bomboane/ in poleiala si…si…si culori…«a,/ culori», ne taie aici vorba bunicul (care naviga,/ mai departe, in miscare de rotatie, liber/ cugetator, cu corabia lui in jurul planetei)”.
Sustinuta pe bruioanele sau, dupa caz, pilonii oralitatii – recunoscute ca marca inregistrata a poeticii LIS-iene – viziunile se desprind si iau amploare turbionar din grundul cutumelor pline de seva unei ruralitati doldora de eresuri si tilcuri, asistata de si ancorata in heraldica ei pe care se articuleaza o lume oscilind aritmic intre candoare si gravitate. Demersul poetic nu propune debarasarea de aceste temeiuri zavorite adinc in memoria colectiva, ci revelarea altei ordini posibile, in care identitatile eului si-ar putea isca aura si exercita magia organica, prelungita, coborita uneori in sarcasme atintite cu aspra acuitate pe malversatiunile vremii: „suit pe nour, cu sceptru de lemn…isi face buzele/ la oglinda: cine e?/ pai, e interpretul de vise: a, si imparte brosuri pentru/ coltul rosu…bre/ nu-mi talmaceste si mie visul?”. Plierea pe mecanica evenimentiala, ritmata in short-cut-uri de intensa plasticitate, se petrece in regimul observatiei torentiale, inregistrarii pur filmice, dupa care, la scurt timp, apare punctul de rupere, de centrifugare sau chiar dinamitare a detaliilor, de personalizare si redimensionare a lor in fluxul discursului, alimentat de febrilitatea difractanta a impactului cu socialul distorsiona(n)t ori de pe-trecerea intre paranteze a referentului estropiat de recurentele sale denotative: „e un fum, care pilpiie la orizont…a…nu e fum, e linia/ ferata, bre, le spun eu, care vine de la canton/ si merge in pamint, la mama”. Este clar ca printre intentiile lui LIS nu se regaseste si aceea de a-si tocmi rezolutia aperceptiva, dimpotriva, el prezerva fermentii ei la temperatura virstei – paradisiace mai degraba prin forta imaginarului, decit a lucrurilor –, a acelui „pam-param-pam” care e o fresca a lumii centrate prin ochii neprihaniti, insa tentatia glossei, a comentariului implicit, in tuse si rafale acide ori in volute decompozitionale, nu poate fi reprimata, ca atare scinteiaza ici colo, punind in vibratie fibra strins impletita a textelor, de fapt, travaliul fascinatiei: „asa ca in vesmint cu pene de lebada, el,/ mecanicul de locomotiva (care zboara jos tare)/ scoase un bici si plesnind de trei ori/ facu halta o nuca,/ o baga in sin si pleca, pufaind si dind drumul la/ abur pe linie,/ tragind un singur vagon dupa el, plin de riduri (un/ sicriu)” si o anumita ritualitate descentrata, sincretica, nesublimata, incarcata de sensuri obscure, datatoare de vertijuri si purtatoare de miraje, cu inopinante emergente poltergeist: „hai, cantoniereaso si te aranjeaza iar la/ oglinda si fugi si te inchina la originea lumii, in apa mortii// (nu in fereastra cabinei CFR, in care ai vazut-o pe sfinta/ parascheva, unde stai/ deformata cu fanionul putred/ in miini si privesti in gol…nu, ar fi prea simplu)”. Dedublare? Detasare? Una + alta, cu efect coagulant asupra textelor? Doar ca, nici una, nici alta, nu par a fi ironice, cel putin nu intr-o masura declarata sau excesiva, cu tema, ceea ce le plaseaza intr-o zona incerta a postmodernitatii, difuza, rar vizitata, anuntind magma expresionista ce va sa se reverse si sa substantializeze volumele optzeciste cu acte in regula. Turnanta expiatoare a poeticii lui LIS nu se regaseste nicidecum in codul genetic al vreunei factiuni declarate a postmodernismului. Versuri precum: „astfel, cind sosea tata acasa, seara, tirziu, cu trenul,/ cu geanta lui mare de serviciu plina cu/ carti de instructie si-mi viziona visul intins cit tot/ cerul de deasupra cantonului 248,/ imi ciocanea capul (ba, e numai tarite) metodic si lasa/ (cum ii placea lui, teatral, induiosat sa dea un/ exemplu in natura) sa-i cada o// lacrima pe plita fierbinte, in bucatarie, lacrima ce sfiriia,/ sarind si disparea instantaneu:/ «asta-i soarta» (era ticul lui verbal) treci si te culca”, consacra definitiv, dar tin de „o lume paralela” cu aceea a variantelor postmodernismului hardcore (se poate asa ceva ?!), a cool-turii in sens larg, de vreme ce sugereaza aratatorul indreptat in sus, gaura in plafon, supradeterminarea fiintei. Si, oricum l-am privi, generic, poetul nu se intrupeaza in scriptele postmoderne drept „iscoada a lui dumnezeu, care pune pret pe ceea ce nu se vede”. Asa ceva nu va fi niciodata suficient si, daca scrutam putin mai departe, nici dezirabil. Ce facem cu o intreaga combinatorie ilustra de impulsuri sofistice, lansata si propusa ca estetica a perversitatii, cladita cu gratie pe virtu(alita)tile acesteia? O ingramadim in recycle bin? Ce departe se petrec toate acestea de biografismul epidermic, teraneu, de poezia fricoasa, cu burta lipita de referent, inapta pentru gratuitatea decolarii, desprinderii de acesta!
Asadar, manunchiul de vechi plachete nepublicate repropune copilaria, multiplele ei decupaje si ferestre care dau spre intimitatea universului casnic (calchindu-l, de multe ori, pe acela cosmic), cu reverii expandate in conexiuni oculte si experiente amorsate – si detonate – (in) imaginar (ca in „Cu ochiul liber”) ori, in extenso, spre (f)actualitatea, scanata si amplificata anamorfotic, a vetrei cantonului (ca in „Atentie la tren”), toate prinse in pasta unui biografism cursiv, scuturat de mai usoare („ii privim lung pinza/ circulara de fierastrau, putem taia cu ea in felii toata/ lumea, daca ne punem mintea”) ori mai bruste, terifice („stam in gura unei aratari uriase de pe lumea cealalta”), salturi in suprareal, in maniera unui postmodernism de filiatie imagista, temperat, nezguduit de imprumuturile si mutatiile de limbaj petrecute sub inaltul patronaj al civilizatiei tehnice. Sint aici si excesul de „luciditate pacatoasa” in siajul careia se lasa, ca o ceata, aprehensiunea compacta din „Hai la om” si cartografierile, in infrarosu, ale alcatuirii impalpabile a cotidianului insailat din verigile ocazionalului din „Adjudu vechi (Cantonul 248)”, in prima sa parte, cel putin, poate singurul ciclu cu o pronuntata gena postmoderna – care releva un LIS surprinzator precursor al unui alt puternic filon optzecist, cu excelenta reprezentat de Traian T. Cosovei – si primele exfolieri erotice si stranietatea escapista a jocurilor si luxurianta terminatiilor lor (surprinsa si in concettismul insolit al ilustratiilor lui Vasile Anghelache), ce propulseaza in mitologii bizare, croite ad-hoc ori fulmineaza in „studii despre frica de moarte”, unde copilul sectioneaza, cu jetul intuitiei sale, deopotriva prejudecatile si judecatile maturilor si deceleaza insemnele mortii, (ir)adierile ei prin carnea realului, firele intricate in urzeala rememorarii.
Pe piste reale ori inventate, dispersia anamnetica si precipitarea senzoriala (ce poarta, citeodata, semnele neglijentei) sint transmise nemediat viziunii, iar asta se resimte in textele impinse adesea pina la intemperanta frisonului: „sufocat, sufletul meu, in picla din sala de spectacol a/ caminului cultural, sub/ cerul liber, da din miini si ridica/ iar glasul: ajunge cu expunerea miezmelor carnii/ asteia de animal, care ma tine , sub/ cerul liber, da din miini si ridica/ iar glasul: ajunge cu expunerea miezmelor carnii/ asteia de animal, care ma tine in/ loc, prizonier, m-am saturat, vreau libertate…dar ce,/ suflete, esti o muiere/ inlauntrul barbatului, de care nu te poti dezbara?/ (ca orice om are mai multe invelisuri)/ pleci, gata, de capul tau?/ o sa te aduc in pumni inapoi in interioarele mele, asa:”. Alteori, tinind de o sinoptica a vizualului intens filtrat imaginar, apar chiar scurtcircuitari care maresc rezolutia viziunii prin infuzia in lumea fizica, in real, a atributelor metafizicului.
Dar, poate, in plina apocalipsa – personala si nu doar – dupa LIS, era necesara o reapropiere de epicentrul copilariei, de contactul cu unda ei de soc ce strabate virstele si valureste intreaga biografie, subasmentul care tine de la opera prima pina la opera omnia. Unda de soc a copilariei punind in alerta toate incheieturile viziunii, plus ceea ce o face posibila, de la „simturile (…) in balans” la „lipsa de chip a mintii”. E, in fond, un fel de a tine seama de un indemn vechi, pastrindu-si intacta valabilitatea si pentru cel de mai tirziu: „contati pe mine: am la dispozitie un loc liber in somn,/ in copliarie, in care imi e mie, unul,/ cald permanent”, poate singura recurenta care nu camufleaza viitoare voalari, ci revigorarea si salutara remodelare. |
