De fiecare data cind rasfoind un album sau o revista literara, descoper in paginile ei o fotografie a poetului Virgil Mazilescu, nu stiu de ce, imi apare in fata ochilor cunoscutul tablou al lui Leonardo da Vinci, Cina cea de taina. L-am intilnit la inceputul anilor optzeci, imediat dupa debutul meu editorial, la restaurantul Uniunii.
Ca orice tinar dornic de afirmare, cind descindeam la Bucuresti, dupa un scurt periplu prin redactiile revistelor Luceafarul, Amfiteatru, SLAST si Romania literara, faceam un „scurt" popas si la localul „patronat" de doamna Mitzi. Acolo am avut ocazia sa-i vad indeaproape pe Eugen Jebeleanu, Marin Preda, Nichita Stanescu, Emil Botta, Ileana Malancioiu, Ana Blandiana, pe Adrian Paunescu, inca tinar si ferice, pe Mihai Beniuc, ajuns la dimensiunea unui gnom, pe neuitatul Puca, si, bineinteles, pe Virgil Mazilescu si toata pleiada generatiei optzeci. Mi-l amintesc sezand pe terasa, inconjurat de tineri, carora le expunea, oare pentru a cata oara?, viziunea sa depre literatura. In discutie se revenea mereu la cunoscutul eseu al Ion Barbu despre „obezitatea" poeziei lui Tudor Arghezi. Virgil Mazilescu era adeptul unei arte concise, de sorginta brancusiana, fiind de parere ca adevarul, pentru a putea fi perceput, trebuie redus la esenta. Demonstratiile sale de elocinta erau deseori ilustrate cu versuri din Bacovia, pentru care Mazilescu avea un adevarat cult, si Eminescu. Nu erau trecuti, desigur, cu vederea nici poetii contemporani, orice grupaj care aparea in Luceafarul sau in Romania Literara era disecat silaba cu silaba, punct cu punct si virgula cu virgula, fiind intors pe toate partile, la sfarsitul festinului se dadea verdictul: aici avem de-a face cu poezie, iar aici e vorba de simpla facatura. Poetul era pe cat de exigent, pe atat de generos si cu prietenii, dar si cu adversarii sai din viata literara. La drept vorbind, avea un singur adversar, din care facuse o obsesie: Nichita Stanescu, caruia ii aplica eticheta de poet "umflat". Deseori se intampla ca poetii sa se intalneasca in incinta restaurantului. Fiecare avea masa si fanii sai. Desigur, mai existau si dezertori, cei care, dintr-un motiv sau altul, treceau de linia invizibila a granitei trasata intre cele doua mese. Nichita Stanescu avea si el carisma sa, fiind privit de unii ca un Crist, care se rastigneste pe crucea cuvintelor limbii romane, iar de altii ca un Anticrist, ce propaga o ideologie falsa, nociva in esenta ei. Masa lui era mai animata, mai galagioasa. Adulatorii intotdeauna infocati. Virgil Mazilescu statea ceva mai retras. Aura pe care o facea sa straluceasca in jurul lui il impiedica sa se aseze la aceeasi masa cu rivalul sau Nichita. Adulatorii sai erau mai putini, dar mai tineri si mai consecventi. Detractorii, nu prea multi (Nichita Stanescu, in generozitatea sa, il considera pe autorul lui Guillaume un mare poet si un bun prieten), proveneau mai degraba din mediul politic, decat literar. (In paranteza trebuie spus ca Virgil Mazilescu nu se sfiia sa-si exprime despre Ceausescu si Elena opiniile in gura mare, intrand astfel in colimatorul organelor securitatii...) Il vad parca si acum stand in capul mesei, inconjurat de tinerii „invatacei", si declamand cate ceva din Mica istorie sumbra (si aproape neglijent redactata) cu personaje si intamplari destul de improvizate: "trece in goana un palc de calareti, copitele cailor lor fumurii/ povestesc despre tine si despre mine zice guillaume dus pe ganduri/ cand ma trezesc dimineata mai arunc afara doua-trei lopeti/ de pamant reavan dar tu cum iti incepi activitatea prietene// vrem pinteni de aur pentru calaretii care se-ntorc palcuri-palcuri/ un grajd mai curat si mai bine luminat pentru caii lor fumurii..." Fiecare intalnire cu Virgil Mazilescu era pentru mine, ca si pentru multi tineri, o sarbatoare si o lectie de viata. Despartindu-te de el, te intorceai acasa cu ferma convingere ca poezia e cel mai important lucru de pe lume, pentru care merita sa-ti sacrifici existenta. Prin urmare, simteai ca nu scrii si nu traiesti in zadar. Ca acolo sus, cineva te ocroteste. Totul era sa nu accepti nici un compromis. Altfel, mai devreme sau mai tarziu, va veni scadenta.
Acesta era si punctul nodal din care izvorau disputele cu Nichita Stanescu. Mazilescu era adversarul inversunat al oricarei forme de colaborare cu regimul, pe care-l cataloga, in gura mare, drept criminal. Nichita Stanescu, in expansiunea sa lirica, comisese versuri care puteau fi interpretate si asa, si asa. Virgil Mazilescu nu putea ierta faptul ca Nichita, in plina era ceausista, Rosul vertical. Privita acum din perspectiva timpului, nu putem spune ca Nichita Stanescu a facut cine stie ce concesii regimului. Dimpotriva, poezia sa exalta primordialitatea ideii si a spiritului in fata materiei. In ceea ce-l priveste pe Virgil Mazilescu, el a fost consecvent principiilor sale, atat in viata cea de toate zilele, cat si prin opera pe care ne-a lasat-o. Si totusi intre cei doi exista, probabil, la nivelul subconstientului o afectivitate nemarturisita. Nichita Stanescu, ca si Virgil Mazilescu, de altfel, a fost un risipitor. El s-a calauzit dupa principiul dupa care se calauzesc cei care incearca experimentand sa descopere forme noi de existenta a materiei combinand in laborator mereu alte elemente si imagini, explorand mai mult exteriorul, decat lumea dinlauntrul lor. Virgil Mazilescu, experimentand si el, a cautat, calauzindu-se dupa principiile promulgate de vechii alchimisti, sa reduca lumea la esenta, cautand sa ajunga la formula ideala, prin care plumbul putea fi convertit in aur pur si zgomotul din jur in tacere absoluta. Primul si-a desfacut deasupra lumii stufoasa sa coada de cometa, imbibata cu particule radioactive, ce ne „iradiaza" si acum, celalalt s-a adancit in el insusi, transformandu-se in crisalida. S-au stins unul dupa altul, Mai intai Nichita Stanescu, in 1983, apoi, la nici un an dupa, in august 1984, Virgil Mazilescu, lasand un gol imens in viata noastra literara.
Dupa plecare in neant a lui Nichita, Virgil Mazilescu s-a schimbat. Parghiile nevazute care-i mentinea vointa treaza au cedat. Poetul s-a cufundat din ce in ce mai mult intr-o boema al carei final era previzibil pentru toti. Drama sa existentiala s-a suprapus cu una literara. Poate ca lupta cu ingerul poeziei lui Nichita constituia pentru el colacul de salvare de care Mazilescu se agatase ca sa se salveze de la inec. Poetul a luptat cu Nichita, dar acum trebuia sa lupte cu un alt Nichita, trecut dincolo de Stix. Era prea mult pentru un om obosit de existenta. Nichita devenise o legenda. Ce sens mai avea sa lupti aici cu el!? Virgil Mazilescu n-a cedat, a mers pana la capat. A mutat lupta pe un alt taram, cel al umbrelor, devenit el insusi o legenda dupa sfarsitul sau...
Tin si acum foarte bine minte una din aceste intalniri, cand mi s-a relevat "un alt Mazilescu." Era in '82, pe la sfarsitul unui septembrie stralucitor, nostalgic. Lumea revenise din concediu, incepuse scoala. Aleile parcurilor se umplusera de pasi tineri ce tanjeau dupa vara dusa. Imi aparuse tocmai, la Cartea Romaneasca, cel de-al doilea volum de versuri, Camp negru. Redactorul meu de carte, poetul Florin Mugur, un om extrem de rafinat, un adevarat degustator de poezie, trecut si el, ca si Mazilescu si multi altii, de mult in lumea dreptilor, imi telefona intr-o seara, zicandu-mi sa vin de urgenta la Bucuresti, sa ridic semnalul. L-am intrebat, eram somer, daca pot lua si drepturile de autor. Poetul m-a asigurat ca da. Puteam sa vin a doua zi? Florin Mugur a stat o clipa pe ganduri si a raspuns afirmativ. In aceeasi seara, m-am urcat in trenul de noapte si a doua zi dimineata am descins la Bucuresti. Era la mijlocul saptamanii, intr-o joi. O zi in care se aduna multe lume la bomba Uniunii. Eram dornic sa "iau" pulsul capitalei. In fond, acolo se faceau cartile. Traiam intr-un oras pasnic, patriarhal, unde, in afara unor mici can-can-uri literare, nu se intampla nimic demn de consemnat. Un timp viata literara fusese animata de prezenta lui Mihai Ursachi. Dar Mihai plecase in exilul sau american, astfel ca Iasul nostru se cufundase si mai mult in lentoarea sa. Abia pe la mijlocul anilor optzeci, ca o reminiscenta a magistrului, incepuse sa se inchege, in jurul lui Dan Petrescu, disidenta ieseana. Prin urmare, contactul cu Bucurestii insemna o gura de oxigen proaspat, necesara pentru a te trezi, fie si pentru o clipa, din lunga si disperata agonie.
Am petrecut noaptea stand mai mult pe culoar si scrutand prin fereastra bezna atotstapanitoare. Din cand in cand, trenul oprea in cate o statie mai mult sau mai putin obscura. Deschideam geamul, respiram adanc, priveam peronul pustiu, prost luminat, plin de chistoace si cocoloase de hartie, si pe urma o luam din loc. Lasam in urma stalpi de telegraf, copaci ce incepeau sa rugineasca, paduri, dealuri, campii, drumuri, rauri si poduri. Cu fruntea lipita de geam, visam la gloria mea literara. Treceam dintr-o stare in alta, alternand bucuria cu tristetea, speranta cu depresia. Ba mi se parea ca mi se deschide in fata un viitor luminos, in care steaua mea va straluci alaturi de Luceafar, ba, aducandu-mi aminte de niste cronici nu tocmai magulitoare care-mi fusesera dedicate, mi se parea ca toata intreprinderea mea e sortita esecului si ca tot ce voi face va insemna doar o pierdere de timp. Noaptea trecu destul de usor. Reusisem sa atipesc spre dimineata, asa ca la coborare ma simteam destul de odihnit. Trenul, ajunsese prea devreme in capitala. Era cinci si ceva. O ora mult prea matinala pentru a haladui prin Bucuresti. Am stat un timp pe peron, citind o carte. Localurile se deschideau abia la opt, timpul se scurgea greu, iar nerabdarea mea de-a ajunge la redactie imi amplifica senzatia ca ceasul s-a oprit in loc. Cand s-a crapat de ziua, am luat-o incet-incet hai-hui pe strazi, avand drept reper linia de tramvai; am trecut pe Grivitei, pe langa Hotelul Nord, cotind la dreapta, pe Polizu, am ajuns la intersectia cu Berzei, apoi am traversat din nou Grivita, pierzandu-ma pur si simplu intr-un paienjenis de stradute ce se invarteau in cerc. Tin minte ca am reperat din mers casa Blandianei, iesind apoi pe Nuferilor, am trecut pe langa cladirea Editurii Cartea Romaneasca, atintindu-mi pentru o clipa ochii spre palaria de bronz a lui nea Iancu, napadita de frunze galbene si melci, si dupa viraje si coturi nesfarsite am ajuns, in sfarsit, la poarta laterala a Cismigiului. Intrand in parc, am haladuit o vreme pe alei. Ma mutam de pe o banca pe alta, citind din scoarta in scoarta revista SLAST, aparuta sub obladuirea lui Ion Cristoiu. In sfarsit, soarele itit printre frunzis se misca o data cu acele ceasului Pobeda, se facu astfel ora noua, apoi zece. La zece am cautat o masa retrasa pe terasa restaurantului aflat in incinta parcului, am privit barcile pustii, am contemplat apa, am baut o cafea si am calculat in minte traseul de intoarcere, in asa fel incat la unsprezece punct sa fiu la poarta editurii. Daca in viata cea de toate zilele punctualitatea mea lasa de dorit, la astfel de "intalniri" soseam intotdeauna la ora potrivita. Nici de data asta n-am intarziat. Pasind in incinta editurii, intai m-am dus la secretariat, dupa care am coborat la subsol, unde se afla depozitul de carte. Iar de aici am urcat pe o alta scara la casierie. Aveam de incasat, pentru drepturi de autor, o suma ce reprezenta salariul meu pentru doi ani de zile. La ora 12,00 m-am intalnit cu Florin Mugur, pe care l-am invitat la restaurantul Uniunii. Mugur insa calca pe acolo destul de rar. Fauna scriitoriceasca ii facea rau. Trecut prin ciur si prin darmon, Florin Mugur, vazuse in viata lui cum se ridica si se prabusesc glorii literare dupa glorii. Nu frecventa localul, fiindca avea oroare de ratare. El ii admira pe scriitorii de la distanta. Neasteptata moarte a lui Marin Preda il indemna sa se fereasca de excese. I-am strans mana si punand banii in plic, m-am indreptat spre locul pierzaniei. Iesind pe poarta editurii, am intors privirea: Florin Mugur statea la capatul scarii si clatina din cap. I-am auzit din urma glasul povatuindu-ma sa nu beau fara sa mananc. Bineinteles ca nu l-am ascultat. Cum am ajuns la restaurantul Uniunii, m-am indreptat spre locul de pe terasa unde statea Mazilescu. In curand, masa se umplu de colegi de breasla, mai tineri si mai batraiori, devenind neincapatoare. S-au perindat pe-acolo si Mariana Marin, si Dan Arsenie, poetul Eugen Suciu, Elena Stefoi, Florin Iaru, Train T. Cosovei, Stefan Agopian, Bogdan Ghiu, Daniela Crasnaru, Nae Prelipceanu, Denisa Comanescu, Radu Calin Cristea, Romosan, Mihai Sora, Ion Draganoiu, Al. Paleologu, Petre Stoica, cu care Mazilescu se lua mereu la harta, Magda Carneci, o intreaga sleahta. Masa a devenit neincapatoare, astfel ca am rugat-o pe doamna Mitzi sa mai punem una alaturi. Pana la urma am pus doua...
Imi sarbatoream "succesul". Am comandat coniac, si vin, si bere. Si fripturi. Si cafea si tot ce era mai bun. Mazilescu a luat cartea in mainile sale si a recitat aproape jumatate din ea. Traiam o adevarata sarbatoare. Eram nestapanit, dar si lucid. Atat de lucid, incat am refuzat sa mananc friptura pe care-o comandasem. N-am refuzat insa si vinul. Pe la sase dupa-amiaza, asistenta dadu semne de oboseala. Chiar si autorul lui Guillaume poetul si administratorul, altadata rezistent la sindrofii, incepu sa se pleosteasca. De altfel, poetul nu prea parea sa fie in apele sale. Ridicandu-se de la masa Mazilescu recita drept incheiere: "cineva de pe lume are nevoie de mine/ dragostea mea daca ai nevoie de mine/ o dragostea mea daca ai nevoie de mine/ gandeste-te la mine/ in spatiul cel mai umilit/ te-am sarutat eu mortul...." Ascultandu-l, am tresarit. Vocea lui Mazilescu trada o emotie profunda. Pe moment nu l-am inteles. Dar mai tarziu, dupa vizita pe care i-am facut-o in acea seara acasa, mi-am dat seama ca poetul traia o mare drama. Relatia sa cu "minunata" lui Rodica scartaia din toate incheieturile. Ca sa uite de problemele ce-l framantau, Mazilescu se cufunda in poezie si-n alcool...
Fiind usor ametit, poetul m-a intrebat daca fusesem vreodata pe la el. Nu, nu avusesem ocazia. La ce ora avem trenul spre Iasi. La 23. Deci, aveam timp suficient pentru o vizita. La inceput m-am eschivat. Eram, de altfel, si eu destul de obosit. Virgil insa a insistat. Tocmai se mutase intr-un nou apartament, pe Calea Mosilor. Nu eram curios sa vad cat de confortabil locuieste un reprezentat de seama al generatiei onirice? Nu vroiam sa deranjez. Nu era nici un deranj. Cu ocazia aceasta voi avea, mi-a spus, ocazia s-o cunosc si pe Rodica... N-o cunoscusem inca? Am marturisit ca nu. Rodica ne va pregati o cina pe cinste, m-a imbiat Virgil. Puteai sa i te impotrivesti?
Ne-am luat ramas bun strangand la piept pe fiecare din veselii si, totodata, sumbri nostri comeseni. La despartire, Ion Draganoiu mi-a intins o carte de vizita. Nu prea eram obisnuit cu ele. "Maine, daca mai esti pe aici, te-as ruga sa treci pe la mine. Mai stam si noi la un pahar de vorba..." Vazand ca tac, insista: "Imi promiti?" I-am spus ca am tren in noaptea asta. "Poate te mai razgandesti, surase el cu dublu inteles. Oricum invitatia ramane valabila si pentru altadata. Oricand treci prin Bucuresti, la ceas de zi sau de noapte, nu ma ocoli..." I-am promis ca il voi cauta. "Atunci, pe maine sau daca nu, pe altadata..." Si Draganoiu schita acelasi suras pe jumatate ironic, pe jumatate intelegator. Ceva din felul meu de-a fi ii dadea de banuit ca "aventura" mea bucuresteana n-o sa se termine in seara aceea. Si asa a fost. Ii sunt recunoscator si acum pentru cartea de vizita pe care mi-a inmanat-o. M-a salvat, in acea noapte, dupa cum veti vedea mai tarziu, dintr-o mare incurcatura. In sfarsit, am pornit-o spre poarta. Iesind de la bodega Uniunii, am traversat Calea Victoriei, am trecut prin Piata Amzei, oprindu-ne o clipa in preajma blocului unde statea Nichita. In dreptul celebrului plop Gica, ne iesi in fata un caine negru. "Canii negri sunt de bun augur," murmura poetul. "Atunci se cuvine sa-l cinstim", am zis, si scotand din buzunar o bancnota de o suta, l-am momit sa vina la mine. Dand din coada, cainele se apropie. Am umezit bancnota si i-am lipit-o pe frunte, ca la muzicanti. "In noaptea asta, i-am spus, nu uita sa canti la violoncel." Cainele dadu din coada ascultator. "Poate ai sa gasesti si vreo catea sa-ti tina isonul..." Bravam. Incercam sa ma comport, cum se spune, cat mai socant. Chiar daca veneam din provincie, aveam si eu, totusi, "ticurile" mele. Memoria confratilor din capitala trebuia bruiata cu o poveste insolita. Mazilescu dadu din cap destul de intelegator, dar nu intra in jocul meu. Vecinatatea casei lui Nichita il indemna sa adopte o atitudine rezervata. Am plusat, mangaind maidanezul pe crestet si intrebandu-l: "Tu cunosti versurile astea: privesc la nenascutii caini, cum pe nenascutii oameni ii latra? Le-ai putea intona, pentru noi, in noaptea asta?! Javra dadu ascultatoare din coada. Drept rasplata, i-am lipit inca o bancnota cu Balcescu. Mazilescu imi facu semn s-o luam din loc. Nu m-am putut desparti de prietenul meu din Piata Amzei fara sa-i strang labuta ridicata cu o oresicare gingasie: "Daca erai o doamna, iti sarutam manuta. Asa, trebuie sa ne despartim ca niste barbati... Ramai cu bine amice si nu incurca versurile la concert..." Vazand ca i-am acordat "credit", cainele se tinea dupa noi scai. In sfarsit, iata, isi gasise si el niste stapani. M-am intors, si l-am alungat, batand cu piciorul in asfalt. Cainele se indeparta cu cativa pasi de noi. Bancnotele se dezlipisera una dupa alta de pe crestetul lui, zburand in zig-zag pe trotuar. Nu m-am obosit sa le culeg, lasandu-le prada vantului. Pana la urma mi s-a facut mila de el si inainte de a-l pune pe fuga, am intrat intr-un magazin din Piata Amzei, de unde am cumparat o jumatate de kilogram de salam de soia si o sticla de votca vietnameza. Salamul l-am aruncat cainelui, iar votca am bagat-o in geanta verde. Eram stapanit de o bucurie aducatoare de paguba. Priveam in vitrina si izbucneam in ras de la orice. Intuiam, pe undeva, ca ziua o sa sfarseasca prost. Razand, starneam curiozitatea si indignarea trecatorilor, care se uitau la noi, la mine, cu un ochi compatimitor. Cainele care hapaise salamul ne dadea din nou tarcoale. Simtise insa ca ceva era in neregula cu noi. Rasul meu il sperie. Tin minte ca la un moment dat, l-am aratat cu degetul, iar cainele o lua schelalaind din loc. In timp ce hohoteam indoindu-ma de ras, mi-am adus aminte de cuvintele mamei, care atunci cand ma apuca astfel de accese, isi facea cruce, rugandu-se de Dumnezeu sa alunge necuratul din sufletul meu. Cautam sa ma opresc, dar nu reuseam sa-mi stavilesc rasul. Cu barba infundata-n piept, Virgil Mazilescu pasea alaturi cufundat in ganduri. L-am intrebat daca nu cumva l-au deranjat cele doua versuri pe care le-am recitat din Nichita. Nu, nici intr-un caz. Imaginile cu necunoscutii caini care-i latra pe nenascutii oameni erau admirabile. Nu impotriva unor astfel de poezii lupta Mazilescu. Aici era vorba de un alt Nichita, cu adevarat inspirat. Pe acest Nichita Mazilescu il admira. Nu eram sigur daca retinusem corect versurile. In poezia lui Nichita, nu mai stiam cine latra pe cine. Nenascutii caini pe nenascutii oameni, sau invers. Virgil mi-a spus ca, dupa opinai lui, erau valabile ambele variante. Ambele isi aveau absurdul si tragismul lor. Din Piata Amzei, am cotit pe niste stradute si am iesit in Piata Romana. De acolo, am luat-o in sus, spre Calea Mosilor. Drumul mi s-a parut nespus de lung. Ne opream la cate o raspantie la un pahar de vorba. Am mers un timp avand in stanga noastra linia de tramvai. La o bifurcatie ne-am oprit. Poetul era de parere sa luam un taxi sau sa urcam in primul vehicul care se va opri in statie. Asa am facut. Am luat un tramvai. Am mai mers doua statii. Coborand, am traversat soseaua si am cotit-o printre blocuri. Cartierul se afla in plina expansiune. Peste tot dadeai de scanduri, caramizi, moloz, var, carton, bitum si tot felul de fiare. Calcam cu grija, ca sa nu nimerim in gropi sau sa nu ne impiedicam de sarme. Desi era o ora destul de tarzie, cartierul forfotea de lume. In sfarsit am ajuns si in fata blocului unde locuia poetul. Usa de al casa scarii era larg deschisa. Liftul inca nu functiona, asa ca am inceput sa urcam, strecurandu-ne printre muncitorii care carau mobilier, opintindu-se din greu, si oprindu-se sa se odihneasca intre etaje. Atmosfera parea destul de deprimanta. Teama de necunoscut incepuse sa puna stapanire pe mine. Ma mutasem si eu de nenumarate ori, carasem eu insumi de atatea dati mobilier pe scari, incat percepeam aceasta forfota ca pe-un cosmar. Mazilescu urca insa destul de linistit, salutandu-si politicos vecinii. Nu mai tin minte exact la ce etaj ne-am oprit. Parca la cinci sau la sase. Au trecut de atunci atatia ani incat am uitat. Mi s-a intiparit insa minte atmosfera generala. Aveam impresia ca am patruns in Turnul Babel sau in Hotelul Occidental descris in America lui Kafka. Decorurile erau intr-o continua miscare. Nimerisem parca intr-un furnicar. Se carau dulapuri, paturi, haine, mese, scaune si carti. Locatarii si salahorii alergau continuu pe scari. Se auzeau icnente, gafaieli, rasete infundate si injuraturi. Mirosul de sudoare era anihilat in aer de mirosul de mancare (cartofi prajiti cu peste congelat) si de bautura ieftina. Urcand treptele, imi imaginam ca in curand ne vom trezi in fata unei usi in spatele careia ne va intampina misterioasa Rodica, despre care imi vorbise de atatea ori poetul, dar pe care n-o vazusem in carne si oase niciodata. Urcand, o asemanam cand cu capricioasa Klara Pollunder, cand cu micuta dactilografa Teresa Berkhtold, de care se indragosteste rand pe rand Karl Rossmann, eroul din America lui Kafka. "Te pomenesti, mi-am zis, ca poate in loc de Teresa, o sa-mi apara in fata ochilor Brunelda, inarmata cu o matura si-un microfon." Nu ne-a intampinat nici una si nici alta. Ne-am oprit in fata unei usi confectionate ca multe altele din carton presat sunand de zor fara sa ne raspunda cineva. "Probabil Rodica s-a dus la o vecina sau a coborat sa faca niste cumparaturi... Sa vad daca mai am cheia, daca nu va trebui s-o asteptam," se pleosti Mazilescu. Am lasat geanta jos si m-am asezat pe ea. "Uite ca am gasit-o..." Poetul vara cheia in yala si usa se deschise scartaind in intuneric. Mi-am luat bagajul si am intrat. Mazilescu aprinse lumina si ma invita intr-o bucatarie care mi s-a parut a fi destul de spatioasa, poate si din pricina faptului ca nu se afla inauntru nici un fel de mobilier. Ne-am asezat direct pe linoleum, indepartand din calea noastra multimea de borcane si de sticle goale abandonate pe podea. Am dat sa desfac sticla de votca vietnameza, dar Mazilescu imi spuse sa mai astept o clipa. Inainte de a ne apuca de treaba, era bine sa imbucam ceva. Poetul puse resoul in priza si facu niste ochiuri. Mai desfacuram si cate o conserva de peste. Mancaram pe saturatelea. Dupa care Virgil puse si de-o cafea. Cafeaua ne inviora. Ne turnaram, totusi, si cate un pahar de votca. Virgil aduse din camera de-alaturi Cartea de iarna a lui Muresan si incepu sa citeasca din ea. Era unul din poetii sai de suflet. Apoi imi recita un poem de-al sau mai nou, Administratorul explica in ce consta de fapt viata lui, care se potrivea cu decorul si forfota kafkiana de pe scara blocului: "de ce ma framanta/ atat de mult - doar prevazusem totul/ pana in cele mai mici amanunte/ transportul unui dulap vechi din sufragerie pe terasa/ viata mea// o sa-mi ard hainele din nou o sa-mi schimb identitatea/ cata cinste si cata glorie - am prevazut totul/ odihneasca-/se in pace dumnezeu sa-l odihneasca in pace/ poate vom avea si noi de pe urma lui ceva de castigat".
Virgil isi strivi tigara in farfurie si se ridica. Ma invita sa-i vizitez acum "vastul sau apartament" pe care-l impartea cu mandra sa Rodica. Am deschis usa sufrageriei unde se aflau doar pachete de carti, legate cu sfoara si puse unele peste altele. Apoi am intrat si in dormitor, unde se afla un pat imens, acoperit cu un cearsaf roz. Un sul de hartie atarna ca un afis agatat de tablia patului. Era un mesaj de la Rodica. Mazilescu se apropie si-l silabisi cu voce tare, apoi incepu sa-l recite ca pe o poezie. Buna lui Rodica il instiinta, pe aceasta cale, sa n-o astepte "in noaptea asta", caci va dormi la o prietena. Mazilescu a citit de cateva ori mesajul, cu o voce din ce in ce mai amenintatoare. Pe masura ce citea chipul i se facea alb ca varul. Apoi poetul se intinse pe podea si batu cu disperare cu pumnii si fruntea in parchet. "De ce tocmai mie mi-e dat sa mi se intample asta!?" l-am auzi gemand. L-am lasat intins acolo, langa obiectul suferintei lui, si m-am intors in bucatarie. "Iesirea" lui m-a impresionat profund. Aveam sa trec si eu, in curand, printr-o criza similara. Era multa dezordine si-n viata mea. Mi-am turnat un pahar si l-am golit, privind cu resemnare la dezordinea din jur. Dupa un timp, reveni si Mazilescu, cu fata proaspat racorita la robinetul de la baie. Am tacut o vreme amandoi, sorbind din pahare. Apoi eu m-am ridicat si am dat sa plec. Se facuse deja ora noua. Virgil a incercat sa ma retina. "Innopteaza la mine, si maine iei trenul de amiaza si te duci... Esti obosit, de ce atata graba?" Eu insa m-am incapatanat sa plec si n-am cedat. Poetul vru sa ma conduca pana la tramvai, dar eu am zis ca nu e cazul. Statia se afla in apropiere. Virgil a insistat sa mai stau o clipa, sa-mi faca o cafea, care sa ma intremeze. Am sustinut ca nu sunt obosit de fel, desi imi simteam picioarele ingreunate. Ne-am imbratisat barbateste si am iesit. In urma mea, am auzit glasul lui Virgil, rasunand in ecouri pe scara scarii care era acum pustie: "Ai grija cum te urci in tren..." Am parasit blocul cu un sentiment apasator in suflet. Poate ca nu trebuia sa plec. Poate ca in acea noapte Mazilescu avea nevoie in preajma lui de un prieten?! Ce ma mana spre gara, nu stiu. Acasa nu ma astepta nimic deosebit. Ci dimpotriva: atmosfera in care traiam devenea din ce in ce mai greu de suportat. Nu ar fi fost mai bine sa mai pierd o zi sau doua cu prietenii mei din Bucuresti?! Glasul launtric, imi spunea sa ma intorc. Nu l-am ascultat. Tarand geanta dupa mine, am pornit inainte. Oboseala m-a ajuns pe drum. Noaptea petrecuta in tren si ziua agita si-au spus cuvantul. Am ajuns in statie si am asteptat tramvaiul. Tin minte ca m-am urcat si am gasit un loc pe scaun langa geamul din dreapta. Apoi firul s-a rupt. Am atipit si m-am trezit abia la ora unu, umbland de unul singur printr-un Bucuresti pustiu. Eram totusi undeva in centru, pe Magheru. Cu greu m-am orientat in spatiu. M-am gandit sa caut un hotel. Am ajuns la Lido. Abia la receptie mi-am dat seama ca nu aveam nici buletin, nici geanta. M-am cautat prin buzunare. Am dat doar de maruntis. Ce ar fi de facut? Am iesit din hotel si am pornit-o hai-hui pe strazi, incercand sa-mi dau seama ce s-a intamplat cu mine. Avusesem la mine bani si vreo doua zeci de volume din Camp negru. Geanta ramasese probabil in tramvai. Sau poate am coborat cu ea si am pierdut-o pe drum. Sau poate mi-o furase cineva. Eram intr-o stare jalnica, de nedescris. Cum renuntasem pentru o perioada la serviciu, banii imi erau necesari pentru a supravietui. Daca-i dramuiam bine, puteam rezista cu ei si un an. Da, rasul meu, nu fusese un semn de bun augur. Tot cautandu-ma prin buzunare, am dat peste cartea de vizita pe care mi-o inmanase Draganoiu si deodata in sufletul meu s-a aprins un licar de speranta. Nu cumva puteam sa innoptez la el?! In fond, poetul imi spusese ca-l pot suna la orice ora. Acum era trecut de unu. "Fie ce-o fi, mi-am zis, am sa incerc. Mi-a zis ca e nocturn..." Cum aveam maruntis in buzunar, m-am dus la un telefon public si am format cu grija numarul. Telefonul suna indelung, strident. Intai am vrut sa pun receptorul in furca si sa plec. Dar am asteptat. Dupa un timp mi-a raspuns o voce de femeie, somnoroasa. Am spus pe scurt cine sunt si cerand mii de scuze, am rugat-o sa mi-l dea la telefon pe domnul Draganoiu. Vocea de femeie mi-a raspuns cu amabilitate ca sotul ei nu e acasa, ca e plecat, aceasta pur si simplu m-a socat, sa innopteze la amanta lui. Atunci i-am explicat, precipitat, cerandu-mi din nou iertare, ce patisem. Sotia lui Draganoiu nu ma cunostea personal, dar auzise de mine. Inainte de de-a pleca, sotul ei i-a aratat volumul meu de versuri aparut la Cartea Romaneasca. Vocea ei era amabila. Femeii i se facuse, probabil, mila de un poet venit din provincie, care ratacea pe strazi, pierdut, prin Bucuresti. M-a invitat sa vin sa dorm la ei, indicandu-mi si adresa, care, de altfel, era trecuta si pe cartea de vizita ce o tineam cu sfintenie in mana. Locuiau undeva vis-a-vis de Cismigiu. In apropiere de Agentia de voiaj. Imobilul nu era chiar atat de greu de reperat.
...Am sunat si mi s-a deschis. Sotia lui Daraganoiu m-a condus mai intai la bucatarie si m-a intrebat daca nu vreau sa gust ceva. Numai de mancare nu-mi ardea. Eram in stare sa ma ascund sub pres de rusine ce-mi era. Doamna m-a condus in dormitor si mi-a aratat un pat cu lenjerie curata, care mirosea frumos. Ma simteam ca o jivina. O perioada am stat cu ochii deschisi in intuneric, incercand sa derulez inapoi si inainte filmul amintirilor. Totul se bloca la secventa din tramvai. Imi aminteam scaunul, fereastra ce luneca in noapte, geanta asezata intre picioare. Si apoi receptia hotelului unde ma cautam disperat de acte. Prin urmare, pierdusem totul. Si banii, si cartile. Trebuia sa ma imprumut de un bilet ca sa ma intorc acasa. Cum aveam sa-mi arat mutra in lumea literara? Ma culcasem, fara sa ma mai dezbrac, nu pe pat, ci pe o canapea, care se afla acolo, intr-un colt, tocmai ca sa nu murdaresc asternuturile. Am stat mult timp cu mainile sub cap si ochii atintiti in gol. Apoi am adormit. M-am trezit pe la cinci jumatate sau pe la sase. Calcand pe varfuri, am iesit pe hol si am cautat toaleta. Acolo am stat si m-am uit cu nedumerire in oglinda. Imi era pur si simplu greata sa ma privesc in ochi... Totusi, nu aratam chiar rau. Mi-am facut retusurile de rigoare. Si apoi am inceput sa ma dezbrac, cu gandul sa fac un dus rece, cum eram obisnuit, care sa ma puna pe picioare. Atunci s-a produs minunea. Plicul in care imi varasem banii, mi-am adus aminte, in timp ce petreceam la restaurantul Uniunii, a cazut din captuseala pe podea, la picioarele mele. L-am ridicat de jos si m-am uita inauntru. Bancnotele se aflau acolo, legate in banderole. M-am asezat pe marginea cazii si am inceput sa rad. Dumnezeu tinuse cu mine. Veselia mea bezmetica nu-i indepartase mana ocrotitoare de pe crestetul meu. M-am varat sub dus si in timp ce apa curgea in voie m-am rugat, rostind toate rugaciunile pe care le invatase in copilarie. M-am sters cu un prosop curat, pregatit parca pentru mine dinainte, si am iesit din baie cu forte refacute. Pe la sapte, am auzi zgomote de usi prin casa si am iesit din dormitor, cu bagajul pregatit, gata de plecare. Doamna Draganoiu imi ura, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, buna dimineata si ma pofti la micul dejun. Era deja prea mult. Am baut totusi o cafea si cerandu-mi inca o data scuze, am plecat. Afara, am rasuflat usurat. Era o dimineata splendida de toamna. Am traversat bulevardul si am intrat in Gradina Cismigiu. M-am asezat pe o banca, incercand sa-mi pun gandurile in ordine. Intoarcerea acasa nu mai era o problema. Banii ii gasisem. Din suma pe care o incasasem, cheltuisem vreo doua mii. Imi mai ramasese o suma frumusica pentru "anotimpul rece". Mi-am facut un plan pentru ziua pe care urma s-o petrec in capitala. M-am gandit sa plec cu trenul de la ora patru dupa-amiaza. Aveam, deci, cateva ore de haladuit prin Bucuresti. Ma gandeam sa ma abat mai intai pe la libraria editurii, ca sa-mi cumpar niste carti pentru prietenii de-acasa. Era insa prea devreme. Libraria se deschidea abia la zece. Stand pe banca, m-am gandit ca poate geanta nu era chiar cu totul pierduta. Poate ca n-o luasem cu mine. Nu cumva o uitasem la Virgil" Si desi imaginea cu mine stand pe scaun in tramvai imi reveni in minte, mi-am zis ca totusi s-ar putea sa ma insel. Poate ca totul era doar un simplu vis. M-am gandit atunci ca n-ar fi rau sa ajung din nou la Mazilescu si sa-l intreb de carti. Nu cunosteam insa adresa la care locuieste. Chiar si numele cartierului in care ma purtasera pasii imi era necunoscut. Vedeam insa foarte clar drumul. Am inchis ochii si am apelat la memorie. Tineam minte aproape orice amanunt, incepand cu momentul in care ne ridicasem de la masa (scena cu cainele din Piata Amzei m-a facut sa zambesc) si pana in momentul in care m-am urcat in nefastul tramvai cu gandul sa ajung in Gara de Nord. Aveam oaresicare dubii asupra blocului. Dar ma puteam baza pe intuitie si pe orientarea mea in spatiu care nu ma inselau prea des. M-am ridicat de pe banca si am luat-o spre iesirea din parc, pe Bd-ul Schitu Magureanu, am cotit apoi pe Stirbei Voda, iesind pe Calea Victoriei, in apropierea sediului Uniunii. Am mers pana la poarta, pe care am luat-o drept punctul de pornire. Traseul meu era destul de intortocheat. L-am refacut bucata cu bucata. M-am oprit in locurile in care facusem cate un popas cu o zi mai inainte. Imi era inca vie in memorie conversatia pe care o purtasem cu Mazilescu pe drumul lung ce ducea spre locuinta lui. Replicile, mimica, gesturile si intonatia vocii poetului imi revenea mereu in minte. Am mers o buna bucata de drum, fiind atent la orice amanunt. Mai perinda si azi prin fata ochilor imagini si oameni care atunci mi-au iesit in cale, iar memoria mea a pastrat numele unor strazi: C.A. Rosetti, Batistei, Arghezi, Galati, Popa Petre, Armeneasca, prin care mi-au trecut atunci pasii... M-am oprit in statia in care ne oprisem cu o zi mai inainte si am asteptat tramvaiul, blestematul de tramvai. Am coborat unde coborasem cu o seara trecuta. Dupa ce tramvaiul s-a miscat din loc, privind in dreapta si in stanga, m-am orientat incotro s-o iau. Ajunsesem pe alee. Ma uitam la blocuri. Cautam sa reperez scara. Tineam minte ca acolo era un geam spart. Simturile mele erau incordate la maximum. As fi fost in stare, pentru a ajunge la destinatie, sa ma folosesc nu numai de vaz si de auz, ci si de organul olfactiv. Pe casa scarii era liniste. Probabil mutatul incepea la ora ceva mai rezonabila. Era abia opt si un sfert. Am inceput sa urc. Numaram palierele. Ma ghidam dupa zgarieturi. Stiam cum era orientata usa. Doar numarul etajului imi era neclar. Pasii mei sunau in gol. Rezonanta peretilor noi de beton le amplifica amploarea. Imi auzeam pana si rasuflarea si bataia ritmica a sangelui in tample. In sfarsit, m-am oprit in fata unui dreptunghi de carton presat de culoare bej si am ascultat. Dinauntru nu razbatea nici un zgomot. Am sunat la usa de trei ori. M-a gandit: oare nu cumva am nimerit intr-un moment nepotrivit?! Poate intre timp se intorsese, din vizita-i nocturna, iubita lui Virgil... Nu stiu de ce nu mi-am pus intrebarea ca s-ar putea sa fi sunat la o alta usa. Poate nu nimerisem apartamentul, poate ajunsesem intr-un alt imobil. S-a auzit un harsait de pasi pe ciment si apoi usa se deschise. Ma intampina un Mazilescu proaspat imbracat si pieptanat, gata pentru promenada. Poetul ma masura cu atentie din cap pana-n picioare... "Ce-ai patit?" m-a intrebat zambind, dupa ce ma pofti in casa. "Esti singur?" l-am chestionat la randul meu. Mi-a raspuns cu un citat bacovian: "Singur, singur, singur... Intr-un han departe. Strazile-s pustii. Doarme si hangiul, toate sunt desarte...." Versurile ne-au facut sa izbucnim in ras. Desi Rodica nu se intorsese inca, Guillaume, cum ii spuneam in taina, era intr-o dispozitie buna. M-a intrebat inca odata ce-am patit. I-am relatat, cu lux de amanunte toata tarasenia, apoi l-am intrebat, daca nu cumva, din intamplare, geanta mea s-a ratacit la el. Poetul ma vazuse coborand scarile cu ea pe umar. Totusi, pentru siguranta, ne-am dus s-o cautam. Am cautat-o pe hol. In sufragerie, in dormitor, unde se afla acelasi pat, de care ramasese atarnat mesajul bunei Rodica. Vazandu-l agatat acolo, Mazilescu facu o grimasa. Am iesit apoi sa cautam geanta si la baie si-n balcon. Mazilescu m-a intrebat daca nu am pierdut si banii. I-am povestit cum i-am recuperat. Intre timp se facuse aproape zece. Nu avea rost sa mai zabovim prin casa. Am iesit. Ne-am dus la un expres, ce se afla in apropiere. Acolo am mancat cate o ciorba de burta si ne-am dres cu bere Zimbru. In timp ce beam, poetul incepu sa-si aduca aminte de Rodica. Scrisoarea ei ii revenea mereu in minte. "Am s-o caut azi la biblioteca," imi spuse. Am cautat sa abat discutia spre un alt subiect, insa conversatia nu se prea lega. Pana la urma, am achitat nota de plata si am luat-o perpedes spre Uniune, asezandu-ne la aceeasi masa unde statusem cu o seara mai inainte. Curand, in jurul nostru s-a adunat o parte din vechiul grup. Animat de atmosfera generala, Mazilescu se antrena in discutie, trecand de la ironie la sarcasm. La ora doua, mi-am luat ramas bun de la toti si am plecat spre gara.
L-am revazut, daca nu ma-nsel, dupa un an. Mazilescu se schimbase. Era din ce in ce mai greu de "stapanit". Venise la Iasi in compania lui Mihai Sora, Dan Arsene si a lui Petre Stoica, cu care se afla mereu in disputa. Am reusit sa schimbam cateva vorbe la o masa. Apoi, din Bucuresti, o data cu aparitia volumului Guillaume poetul si administratorul, au inceput sa soseasca zvonuri din ce in ce mai alarmante. Rodica-l parasise. Poetul suferea cumplit. Pentru ca, pe 11 august 1984, sa vina si vestea finala. Intors de la 2 Mai, unde facuse "un mars de forta", poetul si-a gasit sfarsitul, intr-un mod tragic si grotesc, citind in baie.
De multe ori imi vine in minte acea seara de la Uniune. Il vad parca si acum sezand acolo, in mijlocul galagioasei noastre cete. Virgil Mazilescu a fost si a ramas pentru mine o prezenta "mereu vie" care-mi bantuie si acum constiinta. Am cautat sa-i inteleg drama. Am inteles-o doar in parte. Pentru mine, dragostea lui Virgil fata de "frumoasa lui Rodica" va ramane o enigma. Nu am avut sansa s-o intalnesc ca sa-mi dau seama ce-l lega atat de puternic de aceasta fiinta pe cat de gingasa (imi zic si eu!), pe atat de capricioasa... O cunosc doar din jurnalul publicat postum, in volumul Virgil Mazilescu - Opere, aparut in anul 2003, la Editura Muzeului Literaturii Romane din Bucuresti, sub indrumarea lui Alexandru Condeescu.
Laconicele pagini sunt zguduitoare prin dramatismul lor subsidiar. Citindu-le si recitindu-le, m-am intrebat de ce totusi un barbat cu sarm, admirat in cercul lui, care ar fi putut avea, cel putin teoretic, la picioarele sale cele mai ravnite femei din lumea culturala, s-a agatat de-o singura iubire si a sfarsit tragic. Era ceva don quijotesc in toata aceasta dragoste neimpartasita a lui Virgil, al carei deznodamant il cunoastem cu totii.
Lectura jurnalului ne spune cate ceva despre calvarul prin care a trecut poetul in ultimele luni ale existentei sale. Iata cateva fragmente: "Luni 6 februarie: "Trezit la 13 1/2 p.m. Spalat zdravan. Trec sau nu pe la Rodica?... Au venit Madi si Bogdan Ghiu. In final (cearta cu Udriste), Johny(i)? Raducanu. Intors acasa. Animal. Toata vremea ganduri la Rodica." Miercuri 8 martie (1984): "Trezit pe la 2 1/2 p.m., dupa un somn de peste 10 ore... Azi e ziua de nastere a lui Madi. Probabil vom cina la Casa... Ganduri peste ganduri. Magda mi-a dat din nou curaj. De fapt, cred ca isi exploateaza propria ei stare in legatura cu Dan. Ajuta-ma Doamne..."
Si totusi, Virgil Mazilescu a incercat sa se "agate" de poalele altor iubiri. Dar ceva a scartait intotdeauna: "Duminica 19 martie. La 8 dim., anesteziat de votca, fireste, telefon la Mihaela. Ne-am intalnit la Palace. I-am spus ca m-am indragostit de ea (in clipa aceea semi-adevar, caci eram beat!). Incerc cu disperare sa-mi trec iubirea asupra altei femei, sa ma iluzionez cumva, doar sa scap."
Drumul pe care pornise Mazilescu era fara scapare. Nu exista cale de intoarcere. Dupa fiecare escapada sentimentala, urma esecul mai mult sau mai putin vizibil, mustrarile de constiinta si stergerea memoriei prin doze din ce in ce mai mare de calmante si alcool. "Luni 20 - Joi 23 martie: Launtric, nimic nou. Aproape 2 sticle de votca, zilnic. Mereu la Casa. Un telefon Mihaelei, bolnava, reumatism(?!)" Si mai jos marturisirea: "Joi, la cenaclul Rapid. A citit versuri... Magda.... Rodica, s-o spun inca o data, mi-a smuls in doar doua saptamani, primele trei lucruri esentiale: pe ea insasi, curajul de-a mai iubi o femeie - sunt batran (poetul urma sa implineasca abia 42 de ani!, n.n) si bucuria aparitiei unei carti pe care am asteptat-o atat de mult. Sa n-o urasc? Dupa cenaclul, la Casa. Mihaela rece, distanta. Si asta vrea sa ma joace? Chiar sa nu ma pricep deloc la femei?"
Sa fi fost acesta adevarul marturisit, asa, in treacat, de poet? N-ar fi fost primul nici ultimul caz din istoria noastra literara care a avut de patimit de pe urma unor himere. Daca stam sa ne gandim mai bine, nici Eminescu nu fusese mai breaz. Si el fusese jucat pe degete de catre Veronica si prietenii sai... "Hai sa lasam asta, continua sa se confeseze Mazilescu, mutand raza de lumina intr-un alt plan: "In ultimele zile: sentimentul ca imi zgandar rana ca un masochist, pe de o parte, pe de alta (deh! inger si animal!), semne, avertismente grave in picioare (labe) de la alcool si de la tutun. Ajuta-ma, Doamne!"
Ruptura definitiva cu Rodica avusese deja loc, pe 18 martie. Mazilescu incerca sa iasa la suprafata, plutind in deriva si agatandu-se de tot ce-i iesea in cale. Acest lucru nu era insa posibil. Intrase intr-un cerc vicios, intr-un vertij existential care il tragea la fund. Gesturile de-a se agata de o alta iubire semanau cu incercarile unui inecat ce incearca sa se salveze incarligandu-si degetele de bulele de aer ce ies la suprafata din insasi respiratia sa: "Este 1 1/2 (vineri spre sambata). Azi o vad pe Rodica, la 4 (azi sambata). Urmeaza intalnirea de pe 18 si concluziile: "DEZASTRU. Am fost. Cu flori si o sticla de vin (dar eu am baut votca). Urma sa cumparam doua discuri - magazinul din cartier inchis (deci o interesa ideea), s-a uitat in prealabil si a vazut ca e inchis. I-am citit cateva pagini din jurnal, o forma subtila de-a-i cersi dragostea (s.n.), dar nu se stie cum, din vorba in vorba, si foarte repede, ne-am certat violent, a adus vorba despre celalalt, mi-a spus ca trebuie sa faca un dus si apoi sa se duca la el, pare-se ca i-am aruncat vorbele: aha, domnul este servit la domiciliu (trivial, dar de-o trivialitate din nesfarsita suferinta), m-a alungat, pe loc, afara, cu ura..." Dupa acest episod, Mazilescu noteaza: "Am impresia ca exista, intr-adevar, un altul..." Desigur, altul exista. Probabil de mult timp. Chiar mesajul atarnat pe pat, pe care l-am vazut si eu cu ochii mei, indica faptul ca in ecuatia sentimentala a lui Mazilescu patrunsese un necunoscut. In ultima insemnare, datata pe 25 aprilie (in Saptamana Luminata), banuiala devine certitudine. De aici si strigatul care ne trimite cu gandul la rastignire: "Vandut sticle, completat bani pentru votca, din care si beau /ora 11 fara 10). Sa ma duc la expozitia lui Octav G., la Romosan sau la Suciu? As trece diseara, dupa meci (Dinamo-Liverpool, pe la Rodica., insa mi-e o frica nebuna. Sa se fi varat, intr-adevar, Dragomir pe fir. RODICA, RODICA. de ce m-ai parasit?"
Recitind Jurnalul lui Mazilescu, am incercat sa reconstitui, pe baza frazelor laconice, imaginea "misterioasei" Rodica. Mi-am inchipuit-o in fel si chip. Nu apare nicaieri nici o descriere a portretului ei fizic. Cum arata? Era blonda? Bruneta? Inalta, subtire? Desigur, as fi putut afla aceste amanunte si multe altele, consultandu-i pe cei care au cunoscut-o si au pastrat sau mai pastreaza inca o oaresicare relatie cu ea. Am preferat insa sa n-o intalnesc in carne si oase. Chiar si relatarile prietenilor ar fi putut turna gaz pe foc. N-am vrut in nici un fel sa schimb in vreun fel imaginea Rodicai sedimentata in jurnal. Lumea noastra literara e mica. De multe ori iubirile si dramele se consuma in acelasi cerc, iar victimele si calaii convietuiesc sub cupola "sacra" a aceluiasi acoperis. Iar cand schimba asternuturile, cauta sa inverseze rolurile. Vorbind totusi cu unul si cu altul, am aflat cateva amanunte despre sfarsitul sau. Mai bine zis despre perioada petrecuta la 2 Mai. In ciuda durerilor si-a plagilor de la picioare, Virgil Mazilescu isi continua degringolada. Altadata, inota cate cinci kilometri in mare. Acum se multumea sa bea votca "fiarta in nisip". Si ca sa-si scurteze calvarul, combina bautura cu pastile de diazepam. "Dureri, amorteli in picioare. Semne semne." Semnele prevestitoare ale sfarsitului aparusera cu mult timp in urma. Pe 21 martie 1984, poetul consemna in caiet: "Acum e vreo 7 1/2 dimineata. Imi simt moartea."
Si, in toata aceasta degringolada, constiinta-i era ravasita de un ultim gand inselator: "Nu vreau sa mor ca s-o tulbur pe Rodica, cu moartea mea..."
A tulburat-o oare? |
