„Ma-ma”.
Acum, ca e moarta, probabil ca tot o voi gasi odata undeva, in vreo ceata sau alta, probabil in propriile mele manuscrise. Pe un fundal de foc si nori rosii-negri mama vine inapoi spre locul in care eu, intr-un picior, pe patina mea cu rotile, ramasesem dupa indicatia ei sa astept, fara sa ma fac ca vad altceva decat ceea ce vedeam si fara sa ma gandesc la altceva, - totul a fost vazut de mine asa cum a fost, pentru a putea fi de mine retinut. Printre tipete si plansete, printre femeile care se roaga sau lesina, mama vine spre mine, cat voi trai va veni ea acolo, in acel moment, spre mine,- sanii ei plini se leagana incolo si – ncoace, eu imi desfac bratele spre ea, rad spre ea si rasul meu produce un ecou in cutia de rezonante formata de cozorocul palariei mele.
Atunici, intre ea, cea care se apropie si intre mine, care dintr-un motiv sau altul nu pot sa ma misc, se afla: comandantul lagarului, capitanul Kenitiji Sone, cu capul lui rosu de broasca, balabanindu-se de betie, de fiecare data cand pune piciorul in pamnat se aude un zanganit al cizmei. Isi ridica bastonul asupra mamei si aud sfaraitul pe care il produce bastonul in aer inainte de a se abate asupra mamei cu o asemenea forta, incat imi face impresia ca dintr-o singura lovitura o va despica in doua. Alti japonezi se apropie si ei in graba, rosii si oracaind asemenea sefului lor, si incep sa dea in mama cu tot felul de arme, eu aud tipetele ei, totul se intampla la mai putin de cinci metri de mine, - eu nu-mi pot misca picioarele.
Din nou: nu se intmapla „altceva” si nu ma gandesc la „altceva”, decat ca: hainele sunt sfasiate pe trupul mamei, - ea poarta rochia inflorata a bunicii moarte, poarta un sutien intarit cu balene si acesta este umflat pe ea asa cum n-am vazut niciodata un sutien umflat si nici nu voi mai vedea in anii ce vor urma. Ce n-as da sa ma pot gandi la altceva, de ce nu mi se nazare acum vreo nazdravanie, - de exemplu, „ E adevarat ca o capra...” - si sutenul dispare de pe trupul mamei, astfel ca orezul cu care ea si-l umpluse cu ambele maini deodata cade ca un val pacanitor si ea ramane la fel de lipsita de sani ca inainte.
Apoi vad o alta rafala de orez cazandu-i intre picioare, - si in chiloti isi ingramadise mama chilograme de orez, boabele sar pe asfalt in toate directiile.
Nu, acum nu mai era nimic de ras.
“Acei ani zbuciumati”, prin acest simplu understatement va descrie mama mai tarziu intr-o scrisoare catre sotul ei viata de lagar.
Mult mai tarziu imi va povesti ca acel orez l-a furat pentru mine, fiindca eu eram ultimul lucru pe care il mai avea.
Ce sa ma face eu, cu “sindromul meu de lagar”, constituit din remuscari pe care incerc sa le inabus dandu-mi singur palme peste obraji, ori de cate ori, pe neasteptate, imi reapar in fata ochilor secvente din filmul vietii mele in lagar?
Si aceste secvente probabil ca le-a mai vazut mama in clipa mortii ei, - dintre noi doi eu sunt acela care a ramas sa le duca mai departe, pana in clipa propriei mele morti.
Plin de milostivenie este Domnul cu tine, binecuvantata esti tu intre femei si binecuvantat este rodul pantecului tau.
Rechetechetek!
Se duce si rozariul bunicii, pe care mama il poarta ca pe un lantiosr la gat, - margelele negre se risipesc si in stralucirea focului sunt ca si boabele de orez.
A te ruga, - nu, eu n-am stiut niciodata si nu am inteles niciodata ce e asta, cu toate ca intotdeauna am stiut si am inteles ca e un nonsens, chiar daca acele cuvinte ale rugaciunii sunt de o frumusete misterioasa, comparabila cu “ Seresta Forte”, “Erdopal Retard”, “Pyrydoxine Labaz” si “Mogadon”.
E ca si cand japonezii ar vrea sa o faca pe mama cu armele lor una cu asfaltul. Sone personal o calca in picioare cu cizmele lui care clinchetesc de parca ea ar avea intre picioare clopotei si eu sunt martorul acestui fapt. Ai grija, Sone, eu sunt tancul din multime si ochii imi ies din orbite de-a tata privit. Eu personal, domnule Sone, fiu al soarelui, am sa-ti descru maortea in trei haiku-uri, asta inseamna de trei ori: cinci silabe, sapte silabe, cinci silabe, nu voi avea nevoie de mai multe silabe, pentru a spinteca pomenirea ta in bucati.
Eu stiu sa citesc si deci pot sa si scriu, asa ca dintr-o data porti o eticheta de sange, lua-te-ar mustele!
Mama sangereaza pe-acolo pe unde m-am strecurat eu afara cu capul ca o piatra de pavaj, - ii simt durerea intre propriile mele picioare, ca si cum eu as fi primit in acel loc o impunsatura de baioneta, ranile mamei trebuiesc cusute cu un ac in forma de secera.
Din toate aceste amintiri, un detaliu imi revine in minte, ca cel mai cumplit: in parul de sub pantecul mamei raman prinse cateva boabe de orez, japonezii rad cand Sone incearca sa le calce in picioare.
Ai grija, Sone, ti se va rostogoli capul in noroi, rosu ca sfera de pe steagul japonez. |
