Andra ROTARU

Yours faithfully, ...

Trebuie sa plecam acum. Coboram panta care se casca de-a lungul tribunelor si la capatul ei gazonul verde e impregnat precum zapada, cu fascicule argintii. Imi duc mana la ochi, e prea multa lumina, iar el de la spate, ma grabeste. Sunt confuza, nu vad ce este in fata mea, parca ma indrept catre hau. Bajbii si pipai cu mainile in fata, ne oprim brusc si imi flexez picioarele. Am gasit un loc mai bun, sub umbra oamenilor din primele randuri ma simt in siguranta. Imi recapat incet incet vederea, ma uit la T., s-a asezat si el. Corpurile solide ale rugbyistilor emana forta si siguranta, inainteaza ca un convoi galben, septic, cu ecusoanele federatiei Romane. Viii sunt insemnati, echipele poarta sigla luptatorilor din regnuri umane diferite, violenta in ochi, muschii incordati. Asteptam sa inceapa meciul, cu zgomotul majoretelor si fluierul arbitrului, impacarea pe un camp de lupta unde amusineaza fortele tribunelor, zbieratul scurt al vietii.
T. urmareste cu privirea in departare, cauta pe cineva, nu stiu unde i se opreste peregrinarea. Are zambetul pe buze tot timpul si o mana pusa pe umarul meu, protector. Ma tine aproape de el, sunt ultimele ore din zi inainte de a ne lua la revedere. Nici o tensiune, zambetul larg, pulovarul lejer innodat pe spate, visiniul camasii, ochelarii negri, caldura apropierii de mine. Ma va lasa sa raman aici, printre oamenii necunoscuti, in apropierea tramvaiului din spatele terenului care duce intotdeauna spre casa. El trebuie doar sa aleaga pe cineva care sa vina cu el.

**

-Hei! Nu vrei sa vii? Mergem la mine si mai incolo la o terasa.
Grupul se misca diform, ca o pata mare de cerneala, cu umbre brune, rosii, galbene. Daca ar trebui sa vorbesc acum s-ar auzi o bolboroseala, cred ca as rade fara sa ma mai pot opri.
Ma indrept catre ei, mai bine merg si eu, afara e frumos, miroase a tei si tinerete, vreau sa resimt pulsul in vene, sa ma indragostesc, sa ma las furata de moment si de nimic altceva.
E tare bine sa nu ai nimic de facut, sa nu te mai gandesti la ce te asteapta cand ajungi acasa. Urasc senzatia aglomerarii, cand ajung imi trantesc cartile pe jos, pe covor si scriu. Gonesc si pisicile, ii gonesc pe toti, aici nu e loc decat pentru unul. In casa lui, spanzuratul sta agatat cu corpul in jos, il urmaresc cand trece cu pasul usor prin dreptul meu, cum se intinde: casca, viata mea e prea plictisitoare.

**

L-as lasa sa ma tina strans lipita de el, sa ii simt caldura amestecata cu teama ca ma deschid deasupra intregului stadion ca o pasare mare. Dupa ce-mi intind aripile mai mult, iau o gura de zgura, fata se freaca de pamant, si iau cu mine rictusul furnicii pe care o strivesc, mirosul de pamant statut, flashurile unui moment care inainteaza. Nu vreau sa plec cu T., pana si corpul in cadere stie ca nu poate intra mai mult de atat in pamant.

Ma trezesc cu ochii atintiti in gol, cu un pahar in mana, cred ca sunt distante de km intre mine si ceilalti, terasa pe malul apei imi reflecta pe fata ultimele particulele flexibile.
Nici macar sunetul salupelor, nici sacadatul ragusit, nici incordarea din muschi: nici unul nu ma face sa ma intorc, raman rigida, privesc cum trec in desfasurator lent toate. Mi-am pus la gat un snur rosu de care sta atarnata o placuta. Pe ea este desenata o lumanare, sa ma calauzeasca. Pacalesc moartea cateva minute. Mai intai ea, apoi viata. Le aleg pe amandoua, cu privirea indreptata tot timpul catre polul opus. Unde esti T.?

**

Returul il fac mecanic, e usor, un material mai scump, unul mai ieftin, iesind o factura pe plus. Nimic nu e pe minus, nici o lipsa, nimic de prisos. Ma reciclez ca si cum port in sange germenii unui viitor cu papusi de var si mii de Andra cu burta la gura. Cand nasc nu tip, o sa tip cand o sa mor, pana atunci nu e loc de isterii. Fasele albe se incovoaie pe trupurile proaspat ivite, absorb raceala cu care intra in viata Andra. Absorb septic si unesc crestaturile facerii. Fiinta asta noua e ivorie, pielea imi aduce aminte de textura pielii unui spanzurat. Primul copil are infasurat in jurul gatului cordonul ombilical, pe fata lui e zambetul larg al sfarselii, ca in pantecul mamei, cu leganatul si cantecul de seara. Apoi asteapta sa iasa urmatorul, dintre toti unul va fi puternic si isi va duce viata alaturi de ea.

Domnul spanzurat e tatal meu, il admir de la distanta cum isi face plimbarea de seara, cu umbrela bleumarin cu boruri largi. Are eleganta si merge atat de frumos incat incerc sa-l imit. Are o floare de mac la palarie, parca acum vad prima picatura de sange curat din viata. Ma fascineaza, imi plimb limba peste buze si le musc. Vreau sa vad daca sangele meu e la fel de crud.
Imbib un deget in el si-l gust. Mi-e rau, acum am prins gustul pe care il are un barbat si izul asteptarii in momentul in care varsta mea e nepotrivita. Cred ca o sa-l visez in fiecare seara pana cand nu o sa mai am lacrimi ca sa-mi doresc asa ceva: ma intriga chipul lui A. identic cu al spanzuratului si al tuturor barbatilor care imi plac.

Nu trebuie sa recunosc ca-mi place, mi-e rusine, rusine si gata. Imi ingheata sangele de ce ar putea fi, de ceea ce s-ar construi din temelia unui barbat si a unei fete. Cu toate acestea este doar un spanzurat si un iubit potential. Pana una alta, este tatal meu. Am 5 ani si ma agat de pantalonii lui ca puiul de maimuta.

**

As vrea sa-i trimit un sms, noroc cu D. care ma opreste: e prea mult, mai lasa-l ca o incurcam si o sa iasa nasol! Parca inteleg cate ceva din ce imi spune, ma abtin; sa-i trimit sms e destul de simplu, sa vorbesc insa e periculos.
Poate cand voi schimba locul de acum infant si nesigur cu unul de femeie, voi putea sa vorbesc.

**

Sunt sigura ca nu voi fi niciodata femeie. Nu pot sa stau cu ochii pironiti la podoabele si cochetariile lor, dintre toti cei din jur cel mai bine il simt pe spanzurat. Ma inabusa  aristocratia asta pe care in fata lucrurilor contrafacute si-o poarta pur si simplu. Uitati-va in oglinda! Fata voastra e grosiera, a mea e delicata. Uitati-va in ochii vostri mari, in ei nu veti gasi niciodata ce cautati, unde e dublul, ingemanarea, fiinta iubita. Unde e sunetul primitiv al celor ce au fost in voi? O sa cautati tot timpul sa umpleti golul prin care v-ati nascut, cu alte goluri pe care sa le umpleti excesiv. O sa cititi in ochii astia lacomia si o sa treceti dincolo de ea. Trupul meu atarnat in jos nu minte, lumea de la suprafata, lumea asta cochet bipeda nu are balans in orice pozitie. Lasati-va pentru o zi corpul sa bantuie lumea egala cu solul, lumea intinsa pe jos, pe cei de sub voi.

Cioc, cioc. O bataie in usa. As vrea sa intru din nou in mama. Cioc, cioc, permisiunea sa vad daca pot sa ma nasc spanzurat. Mama nu ma aude printre icnetele si furia nasterii. Mama a fost ca si mine, pe stadion cu rugbystii din Liga nationala, a iesit la terasa in fiecare zi de vara. I-a placut de un A., de un T., de o siguranta a mirosului de barbat care sa-i impresoare casa.

Langa mine o pisica alba isi face toaleta de seara, toarce plina de senzatiile propriei frumuseti pe care o gusta cu limba aspra. Pisica face totul in vazul meu, porii aspri de pe limba ii spala si cele mai detaliate pacate. Pernitele roz si negre sunt cele pe care- dupa ce o arunc de trei ori in aer, cade usoara. Se lipeste de pamantul pe care il cutreiera niciodata prea jos sau mai sus, niciodata in dezechilibru.

Mama mea nu va afla niciodata de ea pentru ca pe Str. Rusetu deconspirarile nici nu incep. Nu au inceput nici dupa ce m-am nascut si am stat la Constanta ascunsa in casa bunicilor, nu s-a stiut de mine nici la cununia religioasa, in centrul Constantei, la Casinoul de pe malul marii.
Defapt nici spanzuratul nu ma cunostea atunci, era un tanar marinar care trebuia sa atinga fundul oceanului. L-a atins cand eram deja o tanara domnisoara si-mi faceam plimbarile pe malul marii, identice cu ale mamei. Nu am stiut una de alta pana la disparitia marinarului. Atunci mi-a povestit pentru prima data de spanzurat, ca de cea mai nefericita vietate. Ca si cum era mort. Il crede mort si acum, intr-o levitatie care o desprinde periculos de mult de lumea reala.
Mama si spanzuratul…Si din cand in cand eu. Portretul de familie in rama groasa din casa bunicilor. Casinoul cu plaja, algele si nisipul nesfarsit pe care nu ramane nici o urma de fetus cu cordonul ombilical in jurul gatului.

Doctorii mi-au inregistrat decesul in maternitate la ora 1 fix, cu observatia: prunc mort prin spanzurare.
Mama a clipit din ochi rapid, pentru prima data in viata ei si si-a continuat travaliul pana la pruncul urmator, nascut la termen. O fetita cocheta si roz, in levitatie pana la ultima treapta a piramidei unui surplus de trebuinte, nascuta acolo in varf. Fetita cocheta, fetita perfecta care nu va sti niciodata de spanzurat, mana de mana cu mama tuturor trebuintelor, cu ranjetul pe fata mica de nou nascut. O iei din tarc de picioare, o tii cu capul in jos, o mangai un pic, o pui la loc.
In fasa alba nevoile dispar singure, incet incet pana cand nu mai e nevoie sa o spanzuri cu capul in jos- nevoile apar iar, schimbam scutecul, copilul cochet, copilul roz al tineretii mamei.