Acest studiu este o premiera ca problematica pentru spatiul romanesc. Fragmentul face parte dintr-un volum in curs de aparitie care se numeste Miscari contestatare in SUA anilor 1960. Ceea ce ma intereseaza in legatura cu protestele studentilor saizecisti e directetea cu care raspundeau si protestau la ceea ce taxau drept abuzuri de putere din partea autoritatilor guvernamentale ori universitare. Tehnicile lor de protest par inimaginabile datorita indraznelii lor in spatiul universitar romanesc de regula complacent, extrem de conformist si necritic la adresa „Puterii”. Poate de aici si atmosfera aceea taraganata de la ore, neconfruntativa, lipsita de dialectica, de pasiune ideatica. Dar sa vedem contextul care a generat revoltele saizeciste din campusurile universitare...
Universitatile si colegiile explodeaza numeric la mijlocul decadei saizeciste in principal din doua motive: generatia baby-boom nascuta imediat dupa al Doilea Razboi Mondial e la virsta majoratului, apoi se ia decizia „democratizarii” invatamintului superior. Astfel, in 1960 o cifra de 3 milioane de tineri se aflau pe bancile facultatii, in 1964 sunt 5 milioane, pentru ca in 1973 (sfirsitul „anilor ‘60” in ochii unor cercetatorii americani ai decadei, cauzat de criza OPEC a petrolului) sa se ajunga la 10 milioane de studenti. Partile negative ale masificarii invatamintului superior au constat in scaderea nivelului de predare, in pierderea relatiei maestru-discipol care se formeaza uneori intre profesori si elevi (sala mica de seminar e inlocuita de sala amfiteatru, denumita si mass-class), dar si in birocratizarea procesului de invatamint, care „s-a extins pina cind administratorii care erau in cautare de fonduri au devenit mai importanti decit profesorii care predau Aristotel” (Terry H. Andreson, The Movement And The Sixties. Protest In America From Greensboro To Wounded Knee, Oxford University Press, NY, 1995, p. 96). Studentii care iau ca exemplu miscarea pentru drepturi civile in Sud incep sa se revolte impotriva autoritatii statului, profesorilor si a familiei. La rebeliunea lor contribuie masiv si invazia SUA in Vietnam. Una dintre principalele critici pe care tinerii le aduc societatii consta in domesticirea si aplatizarea societatii americane, la care tinerii trebuie sa se adapteze, in contrast cu miturile frontierei cu care au crescut in filmele cu westernuri ori in opozitie cu miturile super-eroilor despre care citeau in comic books. Societatea se schimba cu repeziciune, familiile americane nu mai citesc neaparat revista National Geographic, ci ghidul TV, bacaniile de la colt de strada dispar, iar in locul lor apar hipermarketurile, mica initiativa privata pare sa fie inlocuita de o logica a adaptarii la marile corporatii existente. De aceea, crede profesorul de lingvistica si activistul politic Noam Chomsky, miscarile pacisiste si studentesti din anii 1960 ar fi schimbat constiintele si „climatul moral al tarii”, au impus partial in societate o etica participativa, egalitara (Noam Chomsky, Chronicles of Dissent. Interviews with David Barsamian, Common Courage Press, Maine, 1992, p. 80).
Free Speech Movement
Celebra Miscare pentru Exprimare Libera constituie o punte intre protestele pentru emanciparea populatiei afro-americane si cele privind razboiul. Jack Weinberg, care militase anterior in Sud pentru drepturile minoritatii de culoare, a pregatit in octombrie 1964 intr-un punct al campusului din Berkely un punct de informare privind evolutia miscarii pentru drepturi civile din sudul tarii. Exista o adevarata efervescenta in unele cercuri studentesti in legatura cu lupta pentru drepturi civile in Sud, in special in privinta inregistrarii negrilor la vot, care aparea atunci ca o adevarata misiune de „evanghelizare” sociala. Doar in vara anului 1964 3 voluntari in campania din Sud au fost ucisi, citeva zeci impuscati, iar aproximativ 1.000 arestati, majoritatea fiind studenti, toate aceste sacrificii asigurind un soi de martiraj modern in ochii studentilor. Cu citeva saptamini inainte un grup de studenti pichetase ziarul Oakland Tribune pentru a protesta la adresa politicii discriminatorii a conducerii in legatura cu angajarea negrilor. Ziarul trimite o plingere universitatii, iar aceasta, pentru a evita o eventuala reclama negativa din partea ziarului, decide sa intrerupa orice activitate „politica” (?) in campus. Jack Weinberg nu a acceptat decizia administratiei, asa ca universitatea a trimis o masina de politie pentru a-l aresta pe „turbulentul” care populariza lupta pentru drepturi civile. Insa 4.000 de studenti inconjoara masina de politie pentru a impiedica arestarea activistului social. Protestul transformat in sit-in (ce presupune „ocuparea” amplasamentului in care se demonstreaza) e un maraton de treizeci de ore. Se aduc saci de dormit si chiar un cort. Studentii se string in grupuri si asculta ori cinta muzica folk. In cele din urma universitatea accepta sa se intilneasca cu protestatarii si anunta dupa intrevedere ca sunt de acord in linii mari cu cererile studentilor de continuare in campus a activitatilor din sfera antidiscriminarii. Cererile studentilor au fost aminate pina in noiembrie, inclusiv cea a nesuspendarii a opt studenti acuzati de dezordini. Presedintele consiliului de administratie al universitatii, Clark Kerr, declara pentru ziarul San Francisco Examiner ca tinerii care conduc miscarea pentru libertatea de exprimare sunt de fapt comunisti. Promisiunile neonorate ale conducerii enerveaza studentii care ies in strada in decembrie. Peste 2.000 de tineri marsaluiesc pentru a-si afirma dreptul la exprimare si pentru neexmatricularea presupusilor turbulenti. Mario Savio e unul dintre participantii in campania din Sud pentru drepturi civile (loc in care a observat consecintele sociale, structurale ale saraciei si rasismului), motiv pentru care a si luat bataie din partea unui grup de rasisti, ia apararea colegilor sai. Studentul la filosofie de 21 de ani se urca pe capota masinii de politie si tine una dintre cele mai memorabile „cuvintari libere”:
Exista un timp cind functionarea masinariei devine atit de odioasa, provoaca inimii atita greata, incit nu mai puteti sa luati parte la ceea ce se intimpla; nici macar pasiv nu aveti voie sa luati parte, asa ca trebuie sa va puneti corpurile pe angrenaje, pe roti, pe pirghii, asupra intregului aparat pe care trebuie sa-l determinati sa se opreasca (http://www.fsm-a.org/stacks/mario/mario_speech.html).
Chris Harman este un analist britanic de stinga, editor al revistei “Socialist Worker” si membru al unui partid „revolutionar” minuscul. Harman sublineaza in cartea The Fire Last Time: 1968 and after ca miscarile studentesti nu numai din SUA, ci de peste tot, erau mai degraba miscari non-politice, de reforma morala a societatii. Poate ca cercetatorul britanic accentueaza aceasta latura si din dezamagirea provocata de faptul ca sistemul capitalist „opresiv” etc. nu a putut fi rasturnat atunci. Studentii protestatari din Statele Unite vedeau statul drept un sistem ideologizant, ce presupune un vast mecanism de indoctrinare consumerista si, implicit in viziunea acestora, de ciuntire a individualitatii cetatenilor. Chiar si miscarile mai radicale din decada a saptea ca SDS in SUA sau Martie 22 (unde se distinge „roscovanul furios” Daniel Cohn-Bendit) in Franta colaborau cu fortele moderate, elementul ideologic in actiune nefiind cel precumpanitor. Revoltele saizeciste au fost mai degraba o explozie tinereasca de indignare si nu o revolutie socialista „planificata”, asa cum ne-ar putea induce in eroare abuzul de jargon stingist folosit in discursuri de unii studenti. Mario Savio, unul dintre „instigatorii” Miscarii pentru Libertatea de Exprimare (Free Speech Movement) de la Berkely surprinde vointa studentilor de a nu se lasa incapsulati intr-o societate automatizata, o lume a formalismelor institutionale depersonalizante (asemanatoare Masinariei descrise de Ken Kesey in excelentul roman Zbor deasupra unui cuib de cuci):
Cele mai incitante lucruri care se petrec astazi in America sunt miscarile care doresc sa schimbe America. America devine pe zi ce trece o utopie a satisfactiei sterilizate, automatizate… Acest paradis cromat de consumatori vrea ca noi sa crestem ca niste copii bine crescuti. Insa o minoritate semnificativa de barbati si femei… au aratat ca mai degraba ar muri decit sa fie standardizati, inlocuibili si irelevanti (Chris Harman, The Fire Last Time: 1968 and after, Bookmarks Publications, Londra 1998, p. 53).
Joan Baez cinta la demonstratia din decembrie. Activistii ocupa cladirea administratiei, avind ca efect cea mai mare arestare din istoria Californiei: 350 de politisti intra in cladire pentru a aresta 770 de studenti. Motivul oficialitatilor e ca anarhia nu trebuie sa patrunda in California. 7.000 de studenti au demonstrat in continuare in sprijinul celor arestati. Se impart foi volante care contin la final declaratii mobilizatoare, hormonale uneori, slogane (nu inainte insa de a se explica situatia): „Trebuie sa iei atitudine”, „Fa-ti auzita vocea acum”, sau se imprumuta cintecele spirituals ale negrilor: „We shall overcome”. Ceea ce doresc studentii este sa fie luati in consideratie in momentul in care se iau hotariri in universitate legate de programa, administrare etc. Se reitereaza neeexplicit idealul SDS (Students for a Democratic Society) al democratiei participative si al actiunii directe pentru o mai dreapta reprezentare decizionala a studentilor. La intrunirea profesorilor se voteaza intelept impotriva folosirii politiei si a fortei in relatia cu studentii, in favoarea libertatii de exprimare in campus si e criticata pozitia intransigenta, „scortoasa” a rectorului Kerr. In acelasi timp studentii declara greva si peste jumatate din cursuri sunt suspendate. Clark Kerr ia masuri conciliatorii, desi nu e de acord cu manifestarile studentilor pentru ca universitatea prespupune in viziunea sa educatie si cursuri si nu actiune politica directa, dupa cum interpreta el faptele studentilor. Grupurile FSM erau spontane, flexibile, constituite ad-hoc, orientate pe problematica si nu pe ideologie, cum credea rectorul Kerr, care i-a taxat drept comunisti pe „agitatori”. Multi dintre ei simpatizau cu Noua Stinga, insa critica lor era mai degraba generationala decit ideologica. Afirmatia cioraniana, romantica a lui Jack Weinberg vine in sprijinul asertiunii de mai sus: „Sa nu aveti incredere in nimeni care are peste 30 de ani”. Amintindu-si de starea de efervescenta din timpul evenimentelor, Michael Rossman se ipostazia pe sine si pe participantii la evenimente drept „oameni ai stiintelor sociale experimentale, ce plasam practica inaintea teoriei... Eram de asemenea voiosi si caraghiosi si faceam din actele noastre arta pura” (Terry H. Anderson, The Movement And The Sixties. Protest In America From Greensboro To Wounded Knee, Oxford University Press, NY, 1995, p. 107). La demonstratii studentii confruntau administratia universitara cu nesabuinta sau curaj (depinde de perspectiva…), ocupind cladirile si intrerupind cursul obisnuit al orelor. Studentii discutau pe subiecte politice, dar nu numai, cintau, se uitau la filme ori audiau vreun curs improvizat al poetului beatnic Gary Snyder despre poezia nord americana.
Tinerii se revolta si impotriva utopiei pozitiviste, moderniste a conducatorului universitatii Clark Kerr, motiv pentru care poarta pancarte la demonstratii ca: „Universitatea din California confectioneaza minti sigure”. Acesta afirmase in mod repetat in scrieri si in discursuri ca doreste a fabrica din studenti, vazuti ca materiale brute, produse Made in USA, de-o calitate superioara. Perspectiva sa e una utilitaristo-pragmatica, a unei epoci a progresului tehnologic, a unei lumi optimiste si lineare, bine sistematizate, unde „revolta” la adresa sistemului consta doar in inertia birocratica:
Sursa fortei noastre este, foarte simplu, faptul ca suntem fiinte umane si, astfel, nu putem fi tratati la nesfirsit ca materiale neprelucrate gata de a fi procesate. Clark Kerr a declarat, in scrierile sale si prin conduita sa, ca o universitate trebuie sa fie asemenea oricarei alte fabrici – un loc in care muncitorii care minuiesc materiale neprelucrate sunt tratati ei insisi ca materiale brute de catre administratorii aflati deasupra lor (relatare anonima a foii volante a Miscarii pentru Dreptul la Exprimare Libera).
Metafora uzinei nu e neaparat romantic-adolescentina (asa cum apare la prima vedere) in nesupunerea pe care o presupune fata de autoritatea profesorilor sau a institutiei universitare. Studentii chestionau la modul pragmatic legaturile strinse ale Universitatii Berkely cu guvernul federal si cu asa-numitul „complexul militaro-industrial” (formula nu e a vreunui stingist fan al teoriilor conspiratiei, ci apartine presedintelui Eisehower). In anul universitar 1964-1965 veniturile Universitatii Berkely erau de 616 milioane de dolari, 54% din fonduri venind din partea guvernului federal, dintre care 190 de milioane erau cheltuiti pe programe de cercetare privind armele nucleare si tehnologie ce era folosita in industria apararii (James Farell, The Spirit of the Sixties. The Making of Postwar Radicalism, Ed. Routledge, New York, 1997, p. 158).
Educatie universitara alternativa
Primul teach-in in legatura cu Razboiul din Vietnam are loc la Universitatea din Michigan in noaptea de 24-25 martie 1965 si este organizat de un grup masiv de profesori. Un teach-in este o manifestatie non-violenta de protest desfasurata de regula intr-un campus, unde se creeaza un forum de dezbateri privind o problema anume. Teach-in-ul se constituie ca o alternativa la invatatura oficiala, compartimentata, mult mai conventionala. Paradoxal, teoreticianul media Marshall McLuhan crede ca teach-in-urile nu sunt declansate in primul rind de Razboiul din Vietnam, cit de trecerea de la o era lineara, mecanica la una electronica, alerta, cu multi stimuli exteriori, mediatici, care ii cableaza pe studenti la evenimentele mondiale. Teoriile lui McLuhan au fost recuzate partial pentru determinismul lor tehnologic, de aceea au fost frecventate ulterior cu o oarecare rezerva, desi in epoca era considerat un „guru” printre multi studenti. McLuhan credea ca teach-in-urile reprezinta „o incercare de a muta centrul de greutate al educatiei de la instrument la descoperire”, ca ar deplasa procesul de invatamint dinspre un pachet de cunostinte statice la „cunostintele in miscare” (Marshall McLuhan, Discurs la Vision 65 - antologie de Eric McLuhan si Franck Zingrone, Texte esentiale, Ed. Nemira, Bucuresti, 2006, p. 330). Sistemul universitar i se pare perimat, reactionar chiar, cantonat intr-o cultura literara, non-vizuala, fragmentata. Se practica o cultura a oglinzii retrovizoare, atingindu-se prea putin problemele prezentului. In schimb, la teach-in-uri se dezbateau intr-o maniera interdisciplinara probleme politice si sociale curente precum Razboiul din Vietnam, lupta pentru drepturi civile, militantismul feminist etc. Pe linga conferinte se desfasurau concerte de folk sau rock, se tipareau pamflete, se joaca performance-uri etc. In ziua manifestatiei desfasurata la Universitatea din Michigan apare un articol in ziarul Michigan Daily semnat de 216 de membri ai corpului didactic:
APEL CATRE STUDENTI
Noi, corpul profesoral, suntem adinc ingrijorati de Razboiul din Vietnam.
Credem ca urmarile pe tarim moral, politic si militar sunt foarte grave si suntem de parere ca trebuie sa le examinam cu atentie si sa cautam noi alternative pina cind nu se vor desfasura actiuni cu un caracter ireparabil.
Noaptea de 24-25 martie va fi dedicata unor seminarii si cursuri, discutii libere precum si unui miting de protest pentru a atrage atentia asupra razboiului, consecintelor sale si gasirii unei cai de a-l stopa (Godfrey Hodgson, America zilelor noastre, in Allan M. Winkler, Trecutul apropiat, Ed. Dacia, Cluj, 1996, traducere si prefata de Corneliu Nicolescu, p. 230).
Prevazatori, profesorii anunta in finalul articolului ca: „Persoanele de sex feminin pot primi permisiunea de a participa la actiune si peste noapte de la administratorii caminelor”. Dupa atita timp de la scurgerea evenimentului nu putem privi decit cu un mic suris sau cu umor grija cadrelor didactice pentru respectarea unor restrictii considerate depasite astazi in urma liberalizarii comportamentului sexual. Restrictia adresata fetelor nu are legatura doar cu temeri privind scaderea performantei scolare datorata unui stil de viata presupus dezordonat ci, in traditie puritana americana, incerca sa inhibe eventualele aventuri sentimentale ale studentelor.
E important de relevat ca desi miscarea pentru dreptul la libera exprimare si demonstratiile anti-razboi au avut succes si un impact considerabil asupra studentilor, acestia erau interesati de multe ori mai degraba de probleme „domestice”, apolitice, precum cresterea taxelor de scolarizare sau regulile universitare in loco parentis. Regulile tutorilor universitari presupuneau restrictii taxate drept petit burgeois in privinta imbracamintii, consumului de alcool, vizitelor la caminele fetelor si a orelor fixe la care studentii trebuiau sa se intoarca la camin (de obicei 22.00).
La teach-in au participat peste trei mii de studenti (era considerata cea mai mare demonstratie dintr-un spatiu universitar american de pina atunci), iar modelul acestui tip de actiune si dezbatere s-a raspindit pe intreg teritoriul american., chiar si in universitatile din Sud considerate de radicali ca fiind sedate politic. Cea mai mare actiune de informare, de invatare alternativa, asupra unui subiect contemporan (de regula se discuta la primele teach-in-uri despre istoria Asiei, a Vietnamului, fundamentele politicii externe americane) se tine in oaza „revolutionara” Berkely, unde au participat la un teach-in 20.000 de studenti pe durata a 36 ore. Atmosfera nu era bineinteles una eminamente serioasa, angajata politic. Studentele frumoase atrageau atentia baietilor agatindu-si pe piept, in dreptul sinilor, insigne cu sloganuri celebre pe care scria: „Let’s make love, not war”. Totusi, nu trebuie cliseizata atitudinea studentului american saizecist, care ar fi fost mai tot timpul rebel, protestatar. Studentul mediu nu isi risca biletul de imbarcare spre clasa mijlocie americana prin implicarea in lupta pentru drepturi civile ori la demonstratiile privind Vietnamul si adesea nu incerca sa inlocuiasca nici macar regulile in loco parentis. Atita timp cit universitatea nu cerea mai mult de 15 ore de studiu pe saptamina (de trei sau patru ori mai mult decit la multe universitati romanesti, inclusiv la unele facultati din prestigioasa Universitate Babes-Bolyai...), atitudinea politica a studentului mediu era apatica si conformista. Chiar si in rindul unor studenti protestatari radicalismul era unul de suprafata. Desprinderea tinerilor de moralitatea presupus ipocrita a parintilor nu insemna decit petreceri cu multa bautura, marijuana, sex pe plaja, insa pentru altii desprinderea de mainstream a presupus crearea unei contraculturi si a unor experiente individuale si sociale intense. Au ocazia de a asculta la manifestatii personalitati ale scenei intelectuale americane ca Noam Chomsky sau Herbert Marcuse. Tinerii Noii Stingi si hipiotii cauta si uneori gasesc o noua forma de comuniune, un stil de viata neierarhizat, o relatie informala in timpul protestelor (si nu numai) cu profesorii lor. Atitudinea critic-protestatara a studentilor nu era menita sa submineze institutiile americane sau sa le revolutioneze politic, asa cum doreau citiva dintre ei, ci urmarea exact contrariul. Tinerii aratau ca exista un decalaj intre afirmarea unor principii (libertatea de exprimare, democratizarea Vietnamului) si fapte (anularea unor drepturi in campus, invadarea unei tari), iar anii ’60 pot fi caracterizati drept o perioada de avint intru crez, de reafirmare energica a unor valori morale puse in acord cu faptele de zi cu zi. Astfel se poate interpreta unul dintre multele incidente aparute la sfirsitul anilor 1960 la Universitatea Harvard la festivitatea de absolvire, relatat de politologul Samuel. P Huntington, martor la evenimente. Conducerea universitatii era ingrijorata de posibilele contestatii si vociferari ale studentilor radicali din SDS (Students for a Democratic Society), care ar putea intrerupe ceremonia, motiv pentru care negociaza cu acestia. Ceremonia este intrerupta, insa in mod organizat, de un reprezentant al SDS care tine un discurs in fata multimii de parinti si de 10.000 de proaspat absolventi. Discursul a fost descris de Huntington ca fiind extrem de dur, un „monolog intransigent”, care s-a bucurat de huiduielile publicului. In semn de protest o minoritate de 200 de studenti parasesc adunarea, ridicind „revolutionar” un pumn strins, insa fara a afecta prea mult ceremonia. Totusi, o sfidare majora la adresa autoritatii a venit nu din partea extremistilor ideologici, ci din partea majoritatii studentesti, prin discursul licentiatului in drept Meldon L. Levine, originar din celebrul cartier al Los Angelesului - Beverly Hills. El declara in numele studentilor ca actiunile de protest nu sunt menite sa submineze institutiile americane sau sa le revolutioneze din punct de vedere ideologic, ci se urmareste exact contrariul, caci „noi sustinem valorile pe care voi ni le-ati inoculat si pe care ne-ati invatat sa le respectam. Ne-ati pus in mod repetat ca increderea si curajul sunt calitati la care trebuie aspirat. Ne-ati convins ca egalitatea si dreptatea sunt notiuni intangibile […] IAR NOI V-AM LUAT IN SERIOS (Samuel P. Huntington, Viata politica americana, Ed. Humanitas, Buc., 1994, p. 10-11). Urmeaza dezamagirea generatiei tinere care observa ca cei virstnici nu-si respecta idealurile si frineaza avintul moral al studentilor in aplicarea acelor deziderate. Huntington noteaza ca in timp ce parintii priveau „inmarmuriti” discursul absolventului care participase la Free Speech Movement desfasurata la Berkely in 1964, colegii il ovationau in picioare. Huntington crede ca discursul surprinde esenta deceniului. Nu se confruntau neaparat tabere diferite, ci tinerii cereau o revigorare a valorilor americane traditionale, intr-o perioada descrisa de Huntington ca fiind de „pasiune intru Crez”. Perioade similare in istoria nationala ar fi Revolutia americana ori perioada interbelica, de dupa criza financiara. Aceste cicluri istorice se caracterizeaza, potrivit politologului american, printr-o raspindire a nemultumirilor, ierarhia si expertii sunt pusi la indoiala. Participarea sociala creste ca urmare a personalizarii problemelor politice. Se reafirma valorile traditionale americane: libertate, individualism, egalitate, control popular asupra guvernamintului. La nivel inconstient se creeaza dihotomii largi. De pilda, se pune problema libertatii versus putere, iar etica populatiei e ostila cu privire la autoritatea institutionalizata. Se cer reforme accelerate si se apara cu devotament diferite cauze. Vremurile de „pasiune intru Crez” ar fi mai democratice decit altele, presupun un spirit egalitar pronuntat. Totusi, dorinta de angajare, afirmarea vitalitatii ideii democratice, egalitarismul si spiritul justitiar au si efecte secundare: „Revolta si protestul, dimpreuna cu odraslele pe care le nasc uneori, invectiva si violenta, au dat tonul in politica la sfirsitul anilor ’60 si la inceputul anilor ’70” (Samuel. P Huntington, Viata politica americana, Ed. Humanitas, Buc., 1994, p. 236).
O alternativa la opozitia fatisa fata de conflictul din Vietnam e ilustrata de grupul de farseuri The Merry Pranksters, al caror lider spiritual era scriitorul Ken Kesey si a carui atitudine de „non-combat” e caracteristica pentru o parte a contraculturii si studentimii americane. La una dintre primele demonstratii anti-razboi desfasurata la Berkely in 16 octombrie 1965, Kesey si grupul sau apar intr-un autobuz pictat in culori psihedelice, extrem de tipatoare. Spre deosebire de pacifistii seriosi, imbracati la costum ori de boema universitara, grupul de farseuri ce experimenta cu LSD-ul se imbraca in „uniforme” militare portocalii, galbene etc, poarta cu ostentatie parodica zeci de decoratii si insigne, casti pe cap si au pistoale si mitraliere de lemn. Kesey tine un discurs. Spre deosebire de intelectualii „angajati” de dinaintea lui, scriitorul propune celor peste 15.000 de participanti ignorarea razboiului in cuvinte simple: „Fuck it”. Le spune ca un mars nu va opri razboiul, caci acesta e „jocul” soldatilor, iar razboaiele se tin oricum de mii de ani. Aparitia e spectaculara, de efect, caci in acelasi timp ceilalti membri ai grupului scot la chitara electrica niste sunete ciudate chinezesti, iar Ken Kesey cinta la muzicuta, intr-un contrast total cu spiritul martial si responsabil al discursurilor precedente. Singurul lucru pe care demonstrantii pot sa il faca e, anunta Kesey, sa intoarca spatele razboiului, nu sa se opuna „dialectic”, ci pur si simplu sa il ignore, intr-o maniera beatnic-orientala poate.
Totusi, o parte a contraculturii politice nu urmeaza sfaturile autorului „Zborului deasupra unui cuib de cuci”. Intre 1966 si 1970 s-au desfasurat 221 de demonstratii impotriva concernului Dow Chemicals care fabrica bombe cu napalm pentru armata americana. Studenti din mai multe centre universitare de prestigiu protestau la oficiile de recrutare a fortei de munca, stabilite in campus si arborau pancarte ingenioase de genul „Making Money Burning Babies” sau „Dow Shalt Not Kill”. In unele locuri provocarile studentilor la adresa companiei chiar functionau, in sensul in care oficialii universitari se simteau obligati sa suspende oficiile de recrutare ale companiei din campusuri (Terry H. Anderson, The New American Revolution The Movement and Business, in David Farber (coord.), The Sixties: From Memory to History, University of North Carolina Press, Chapel Hill, 1994, p. 181). Protestele studentilor au constituit puncte de plecare pentru crearea unor universitati underground, alternative. De exemplu, la asa numitele „universitati libere” se dezbat si lucruri legate de feminism, discriminare de gen etc, pentru ca aceste chestiuni sa ajunga apoi in mainstreamul academic. In 1969 la Universitatea Cornell se tine primul curs de studii de gen pentru ca in 1971 peste 100 de universitati sa ofere cursuri de acest fel.
Universitatea Berkely constituia unul dintre cele mai active centre ale radicalismului american. O metoda extrema de a protesta la adresa razboiului presupunea arderea sau predarea ordinelor de inrolare. Astfel, in Oakland, California la un sit-in caracteristic explozivului final de decada, 400 de acte de inrolare sunt predate autoritatilor, gest curajos avind in vedere ca primul care a anuntat public arderea ordinului de recrutare in urma cu doi ani a primit o sentinta de cinci ani de puscarie. La demonstratii au participat mai bine de 6.000 de studenti, dintre care foarte multi batuti de politie, iar, la finalul saptamanii, 128 au fost arestati, printre care faimoasa cintareata Joan Baez. Deja, presa americana devine mai empatica cu revendicarile studentilor si condamna brutalitatea politiei. In ziua urmatoare protestului care a ramas cu numele de Martea Singeroasa (Bloody Tuesday), ziarul San Francisco Chronicle titreaza mare pe prima pagina: „THE BIG DRAFT BATTLE. Oakland Draft Protests. A Bloody Attack by the Police-Clubs, Tear Gas, Boots. Many are Injured – 20 Arrested”. Violenta politiei provoaca la rindul ei violenta din partea studentilor care vin in numar si mai mare la protest. Comportamentul lor e unul dezordonat, aparent nihilist. Tinerii smulg bancile, ameninta politistii, sparg geamuri, apar graffitti-uri injurioase. Bineinteles, numarul arestarilor creste fata de prima zi, iar liderii de aproximativ 21 de ani ai revoltei, denumiti Oakland 7, sunt hartuiti de autoritati timp de un si jumatate prin tribunale. Acuzatia consta in violarea spatiului public, galagie si insulte aduse la adresa reprezentantilor autoritatilor, insa studentii „instigatori” sunt achitati de acuzele care li se aduc.
Dupa invadarea Cambodgiei in 1970 de catre trupele americane, aproape intreg sistemul superior de invatamint se blocheaza. Studentii nu doresc ca razboiul sa se extinda, asa ca declanseaza aproximativ o suta de greve in principalele campusuri americane. Una dintre aceste greve s-au petrecut la Universitatea de Stat Kent din Ohio, unde studentii radicali au incendiat cladirea din campus a centrului de recrutare in armata. Parea un protest obisnuit, insa studentii raspund agresiv la chemarea Garzii Nationale in campus. Arunca cu pietre inspre Garda, iar raspunsul exagerat al acesteia consta in deschiderea focului. 4 studenti sunt ucisi si alti 9 raniti. Sistemul universitar intra momentan in colaps, in 30% din cele 2.500 de campusuri americane se tin greve, iar cursurile sunt suspendate. Mai bine de jumatate de universitati sunt paralizate de demonstratii, nu mai putin de un milion de studenti ies in mai 1970 pentru prima oara in strada pentru a-si manifesta nemultumirea atit fata de invadarea Cambogiei, cit si fata de uciderea studentilor de la Universitatea Kent. Regimul politic este blamat pentru autoritarismul sau si taxat drept „sistem opresiv” (si pentru faptul ca nu se mai decide atacarea unei tari in mod democratic, in Congres, dupa cum se intervine cu forta, extrem de disproportionat, la protestele studentilor). Derapajele generationale, ideologice cesc astfel incit America pare inghitita intr-un nou razboi civil. Ce-i drept retorica revolutionara inflamata, gauchista delegitimeaza uneori protestele studentesti. Asa-numita constiinta politica a studentilor din anii 1960 se manifesta uneori in forme de prostie nuda, aruncindu-se in argumentatie teorii conspirationiste de cea mai joasa speta, dupa cum sugereaza si scriitorul Stephen King, care isi aminteste de un incident din 1968 de la Universitatea din Maine:
Am fost la o mare adunare la care trei Pantere din Boston vorbeau despre razboi, rasism, saracie si discriminare si cum se legau toate acestea unele de altele. Vorbeau de nu stiu ce conspiratie capitalista care suna din ce in ce masura mai paranoic pe masura ce continuau. Asa ca m-am ridicat la partea de intrebari si raspunsuri si am zis: „Uite. Voi chiar vreti sa ziceti ca Rockefeller, Dupont si toti oamenii astia au o imensa pestera subterana unde merg ca sa planifice Razboiul din Vietnam, discriminarea si alte chestii dintr-astea?” si a venit apoi din partea publicului un lung interval de HUUUUOOO-uri! M-am asezat imediat pe scaun. Era atit de penibil! Si o Pantera a zis [linistit, cu ingimfare]: „Te-ai ales cu o surpriza, nu-i asa, omule?” (Annie Gottlieb, Do You Believe in Magic? The Second Coming of the Sixties Generation, Times Books, New York, 1987, p. 128).
Se pot gasi numeroase exemple care infirma sau ridiculizeaza presupusa comuniune saizecista, egalitara. De pilda, un alt exemplu valabil nu pe partea de activism studentesc, ci pe latura contraculturala, ar fi hipiotii din cartierul boemei din San Francisco, Haight Ashbury, stind in cerc in fata unei flori si incercind sa-i simta vibratiile. Miscarea protestatara a esuat la inceputul anilor ‘70 nu pentru ca a fost suprimata de guvern prin infiltrari de agenti provocatori, lucru exagerat de radicali, ci fiindca s-a sinucis in momentul in care si-a pierdut fundamentul moral, nonviolent al protestului. Cu toate acestea dorintele furioase uneori ale tinerilor s-au transformat in reforme politice. De pilda, decizia guvernului de a retrage treptat armata din Vietnam si, in consecinta, optiunea de a nu mai selecta aleatoriu combatanti pentru Razboiul din Vietnam, ci doar pe baza de voluntariat. Protestele, dincolo de rezultatele imediate ale revendicarilor, sunt relevante pe considerente morale. Se proclama dreptul fiecaruia de a fi neincorporat in sistem, neincorsetat de reguli drastice, „victoriene”. Gestul de a protesta la adresa Puterii, de a-ti afirma ideile adverse sunt derivate ale unui etos individualist si semnifica lipsa de umilinta si de obedienta in relatie cu institutiile, cu autoritatile. Bineinteles, dezavantajele morale, dar chiar si tactice decurg din tehnicile de protest: cu cit sunt mai violente verbal sau fizic, cu atit devin mai alienante si mai dispuse sa conduca la o relationare nihilista a protestatarilor cu lumea inconjuratoare, lucru valabil, in special, pentru demonstratiile inceputului anilor ’70 cind relevanta gestului protestatar pare sa se epuizeze moral. |
