– Doamna Simona Popescu, toata lumea crede ca sinteti „scriitoare din Bucuresti”, putini stiind ca v-ati nascut si v-ati format la Codlea/Brasov. Ati scris „despre acea perioada” si in romanul Exuvii, si in poezii. De ce/cine (de ce?) va amintiti mai des din perioada brasoveana?
– Cind mergeam la scoala, la Codlea, in fata mea se inalta pina la cer, zi de zi, Magura, un munte – nu prea mare, dar in copilarie mi se parea urias. Mergeam cu muntele in fata, imi umplea cumva pieptul (uneori era o senzatie foarte concreta, ceva asemanator cu… triumful). Cind vin si-acum cu masina sau trenul dinspre Bucuresti, ma simt acasa de indata ce apare muntele. Despre copilaria mea care inseamna Codlea am scris, ce-i drept, multe in cartea mea, Exuvii. Era un orasel minunat pentru un copil. Avea padure, patinoar, lac si cimpuri, sere cu flori si oameni de mai multe feluri (sasi, unguri etc.). De Brasov e legat liceul, pe care l-am facut in sinistrii ani ’80, crunt ceausisti. Aveam niste prieteni grozavi pe atunci, unii scriau poezii. Si eram indragostita lulea de un sas cu pistrui, unul Jürgen, faceam impreuna naveta de la Codlea la Brasov (si invers), dar nu-mi pasa ca era chinuitor, era singura mea sansa sa-l vad pe baiatul Jürgen, nu-mi doream mai mult.
– Mai tineti minte cum si unde ati scris prima poezie? Ce v-a provocat „inspiratia”, starea, pofta de scris?
– Niste jalnice poezele comisesem eu pe la 15-16 ani (pina atunci avusesem doar niste la fel de jalnice incercari de proza). Apoi, spre sfirsitul liceului, am dat de niste prieteni misto, am inceput sa scriu bine, cred, din cauza lor, dar senzatia de poezie adevarata am avut-o spre 20 de ani, cind am scris un poem, Televizorul, la care am lucrat asa cum, imi imaginez, se lucreaza la un film (cu tot cu tehnicile de montaj). Era o poezie despre lumea alb-negru in care traiam. L-am publicat abia in 1990, inainte era cu neputinta (am incercat, a aparut un mic fragment intr-o revista studenteasca). As vrea sa-l scot intr-o carticica si sa adaug citeva variante de “televizor” de dupa 1989. Am scris imediat dupa revolutie un poem care se numeste TV, ca o replica la cel vechi – trebuie sa fie pe undeva prin casa. In anii ’80 exista si un cenaclu la care ma duceam, in Bucuresti. Dar toate poeziile mele au fost (si sint), de fapt, scrisori pentru prieteni (uneori pentru dusmani!). Chiar am chef sa le mai spun cite ceva, din cind in cind. Senzatia de scris cu pofta am avut-o de mai multe ori, ultima data cind am lucrat la cartea publicata anul trecut, Lucrari in verde. Pledoaria mea pentru poezie. Am in ea o gramada de personaje, de la poeti la figuri din desenele animate, de la trupe de muzica la prieteni si studenti. L-am inceput la 37 de ani avind in minte niste cititori cit se poate de concreti: studentii mei – dar nu numai! – de la Litere – si nu numai! M-am dat peste cap sa-i conving ca poezia-i misto (“taves bahtalo!”, cum ar zice cei de la Shukar Collective). Am facut un fel de pledoarie, vesela, cu intarsii satirice. Scriam de parca as fi cintat la pian (desi nu stiu sa cint la pian!). Ascultam muzici si mi-aduceam aminte ca n-am mincat nimic toata ziua, mi-era frig si bine, mi se parea ca sint in legatura cu lumea toata, morti si vii, tineri si batrini, femei si barbati, dar toti alcatuind o lume faina de tot, vitala si inteligenta, asa cum imi imaginez eu ca ar fi in Paradis, daca el ar exista. Si era o frenezie in mintea mea… (si in afara!).
– Cum va par studentii dvs. de acum in comparatie cu dvs. la virsta lor? Ii comparati cu colegii dvs. de facultate? Va treziti des cu acel „cind eram la virsta ta”?
– “Cind eram la virsta ta, lumea era sinistra, ca un beci, si nu stiam ce sa fac si citeam de stingeam ca sa n-o iau razna.” Cam asta le-as spune studentilor de azi si ei s-ar plictisi, ca pe nimeni nu-l intereseaza trecutul altora. Eu cred ca tinerii, indiferent de epoca, sint cumva la fel. Cei de azi, norocosii, au Internetul, viteza informatiei. Noi citeam cu voluptate lenta o carte (in lentoare statea toata placerea) si stateam si doua ore la coada la Cinemateca sa vedem un film din ala de nu se intimpla nimic in el (Antonioni sau Bergman, si muream dupa ei!). Eram imbracati ca vai de noi, mincam ca vai de noi, stateam in conditii subumane, dar aveam o vitalitate si o dorinta de autocreare pe care o are orice om tinar. Cred ca la noi era mai clocotitoare, ca sa zic asa, fiindca era pe fond de disperare. Mai cred ca nu eram deloc pragmatici, la noi totul – de la gesturi la vorbe si judecati, de la dragoste la prietenie – se juca asa… in plan absolut. Eram cam idealisti, “contingentul” nu ne dadea nici o sansa, nu era nici adiere de rasfat. Eram mai fraieri! Am fost nu mai stiu cind la intilnirea de nu stiu citi ani de la terminarea liceului. Au facut pentru noi un “program artistic” liceenii actuali, ceva asa… cum isi imagineaza unii tineri ca trebuie sa faca pentru niste nostalgici mai copti. Eram linga Andrei (Bodiu), muream de ris pe infundate, nu vroiam sa-i jignim pe elevi, dar noi nici batuti n-am fi facut asa o batriniciozitate de “spectacol” – nici pe vremea aia si nici acum si nici in veciii vecilor!
Revenind la studenti: studenti au fost, studenti sint inca si-or fi in neamul romanesc! Ei sint, cum se intimpla mereu, de multe feluri: si ipocriti, si minunati, si pasionati de ceea ce fac, si doar interesati, si creativi, si tocilari etc. Fac un fel de tipologie in Lucrarile mele in verde… – care e si o carte despre “verzeala” (cum numeste Gombrowicz tineretea), despre… evergreen-ul lumii.
– Va mai intoarceti la Brasov? Cum va pare Brasovul de acum? S-a schimbat mult, il vedeti cu alti ochi? Ce v-ar fi placut sa fie atunci, in adolescenta, si acum exista in Brasov?
– Mi-ar fi placut, in orasul adolescentei mele, Brasovul, sa avem terase, sa mergem prin locuri faine, unde sa putem vorbi ca oamenii, sa putem dansa. Ne duceam sub Timpa, stateam pe banca in frig, fumam, ne treceam o tigara de la unul la altul. Uneori si vorbeam. Dar nu era nevoie. Era asa de bine… Vad din ce in ce mai rar Brasovul, cu prietenii mei din adolescenta nu mai tin legatura, s-au intimplat atitea… Brasovul e un oras aproape strain pentru mine, acum. Din ce in ce mai frumos si din ce in ce mai strain.
(februarie 2007, Brasov-Bucuresti) |
