“La coltul de strada fumez muntii: Carpati si Bucegi –
moartea vine pe schiuri”
“Strig, dar nu vine decit iarna…”
Traian T. Cosovei este o figura foarte interesanta in cadrul generatiei “optzeci”. El este liderul indiscutabil al Cenaclului de Luni – sala de forta si totodata biserica si salonul acestei generatii. Desi scoala cu cea mai mare densitate de personalitati pe metru patrat, fostii membri ai Cenaclului de Luni, de la Musina la Mircea Cartarescu, isi amintesc de Traian T. Cosovei ca de “unul dintre factorii dinamici” (Alexandru Musina, In materie de poezie nu poti sa stii ce vei scrie peste o saptamina, daca vei mai scrie (interviu), “Contrafort”, nr.1-2, 2001), un fel de lider, Cartarescu spunind la un curs de “Postmodernism romanesc” ca si acum cind se intilneste cu Traian T. Cosovei se transforma in “pustiul” care mergea la Cenaclul de Luni, unde, fie ca citeau, fie ca nu, Cosovei, Iaru si Stratan erau in centrul atentiei, impunindu-se prin comentariile taioase si directe sau prin alte actiuni, mai mult sau mai putin extravagante. In afara poeziilor sale spectaculoase, Cosovei avea un stil de viata, care-l evidentia imediat, incepind cu costumatia, imitata de multi colegi deveniti astazi celebri (pe plan literar, se intelege), si terminind cu afisele cenaclului, facute cu multa pricepere de acelasi Cosovei, care avea antrenament de pictura de pe la inceputul vietii, aflam din ancheta lui Marin Mincu publicata sub titlul De ce scriu poezie… (Editura Pontica, 1996, Constanta): “Copil fiind, obisnuiam sa-i terorizez pe musafirii familiei noastre cu un fel de “dicteuri”. Le intrerupeam convorbirile, rugindu-i sa noteze (la trei, patru ani nu stiam decit sa mizgalesc hirtiile pe care imprudent, tatal meu le lasa la indemina mea, un fel de istorioare poetice. Am mai avut un avantaj: tatal meu ma lasa sa pictez nestingherit pe peretii enormei mele camere (35 m patrati) in care am locuit pina dupa cutremurul din 1977. Pictam tot felul de compozitii pe care numai naivitatea si imaginatia unui copil le putea produce.”
Privita acum, ierarhia generatiei “optzeci”, cel putin in ceea ce priveste popularitatea, s-a cam schimbat, Traian T. Cosovei cazind in umbra lui Florin Iaru si mai ales a lui Mircea Cartarescu (“Ghinionul lui Traian T. Cosovei” – Al. Cistelecan in Carnavalul amorului si al angoaselor, Vatra, nr.7, 1997), stilurile carora se aseamana destul de mult, asta vazindu-se mai ales in antologia prieteneasca Aer cu diamante (Florin Iaru, Mircea Cartarescu, Traian T. Cosovei si Ion Stratan). Chiar daca autorul stilului pare a fi Traian T. Cosovei, primul poet important al generatiei care s-a vazut cu carte, debutul sau, Ninsoare electrica, avind loc in 1979 in urma unui concurs la editura “Cartea Romaneasca”, pentru cititorii de acum asta conteaza mai putin, sau pur si simplu nu mai conteaza. Astfel ca, dupa acest sfirsit de secol frumos (Sfirsit de secol frumos), Traian T. Cosovei se trezeste intr-o situatie (de spirit?) (Stare de spirit) destul de bizara: e vazut ca un poet care scrie "à la”, desi e taman invers, dar – cine stie? sau, cum am mai spus, pe cine-l intereseaza? Cunoscindu-i urmuzianismul (sau urmuzianietatea!), speram ca asta sa nu-l deranjeze prea tare, sau cel putin sa nu-i influenteze cursul (sau cursa), nici pe departe incheiat(a), dupa cum se vede din ultimele sale carti, cele de poezie, dar si aceea de proza scurta, Les années folles du socialisme (scris “in colaborare” cu Stefania Cosovei), o carte unica in literatura romana, apropo de Urmuz. Si totusi, ca sa nu lasam in suspensie acest fenomen, intilnit si mai inainte in istoria literaturii, chiar si in istoria literaturii romanesti, m-am intrebat, ca si dumneavoastra, care sint cauzele acestei intimplari. In primul rind, e vorba de acelasi stil sau cel putin de un stil asemanator, utilizat in acelasi gen si specie literara, de poeti de acelasi calibru, de aceeasi virsta si in aceeasi perioada. Apoi, e vorba de public, incepind cu Nicolae Manolescu, si incheind cu Bula, acesti autori intrind in manuale scolare, macar in cele alternative, cititorul, cind e vorba de acelasi stil, isi face inevitabil propria selectie, dintr-un numar mai mare de beatnici, de exemplu, alegindu-l, de exemplu, doar pe Allen Ginsberg. Si atunci, asta este, te citesc admiratorii, publicul tau restringindu-se, cel putin pe moment. Odata (sau o data), cind, la cenaclul Litere, condus de Mircea Cartarescu, a citit un tinar poet care mi-a parut foarte bun, Bogdan O. Popescu, dar vizibil influentat de un poet din generatia “tinara”, “optzeci”, si cineva din sala i-a reprosat ca il copiaza pe Cartarescu, Bogdan a zis ca stie ca regulile cenaclului nu-i dau dreptul sa intervina, dar vrea sa-i puna doar o singura intrebare. Intrebarea era daca l-a citit pe Traian T. Cosovei. Mi se pare un exemplu ilustrativ intru descifrarea acestui fenomen.
Si acum, care este, de fapt, “problema” lui Traian T. Cosovei, care, stim cu totii, este un profesionist al scrisului, un poet important s.a.m.d. Daca Mircea Cartarescu sau Florin Iaru au reusit sa iasa pina la urma de sub tirania liricului liric, ca sa zic asa, Traian T. Cosovei s-a dovedit a fi prea poet, in sensul traditional, poezia sa, oricit de teribilista, pastrind un fir, o fringhie care-l leaga direct de istoria poeziei sensibilitatii de pina la ei, s-o numim sensibilitate metaforica, chiar daca tot Traian T. Cosovei este autorul sintagmei “o noua sensibilitate poetica”, sensibilitate pe care as numi-o metonimica sau, cum i-a zis William Totok, “noua subiectivitate”. Daca, atunci cind “ies in strada”, Florin Iaru, Mircea Cartarescu sau Ioan Flora traiesc sincer ceea ce traieste strada, pulsul strazii, Traian T. Cosovei, desi “iese” si el, chiar in gasca, la brat cu acestia, e tot cu gindul “in palat”, la dormitorul roz al iubitei cu Mercedes sau al iubitei lui Ion Barbu ori Jack Kerouac. “Caseta video, reclama luminoasa, masa de biliard fac o “preselectie” a publicului de poezie. Ceea ce este interesant este ca si poezia ultimilor ani si-a acordat vocea si si-a adaptat mijloacele pentru a mai cuceri ce se mai poate cuceri din acest public “ezitant”. Aceasta lupta de cucerire a cititorului nu trebuie impinsa insa pina la ultimele consecinte (si aici sint in dezacord amical cu ideea de poezie coborita in strada), pentru ca, cred eu, poezia trebuie sa pastreze o tinuta, o eleganta a ideii, un fast al rostirii care sa o faca nu temuta, ci respectata (Ma refer aici la cititorul de poezie mediu, neprofesionalizat, care citeste sporadic versuri)”, spunea Traian T. Cosovei in 1983 (Ancheta Caietelor critice, nr.3-4, 1983), dupa cum bine stim, Traian T. Cosovei-ul din 2000 fiind in “usor” dezacord cu TTC-ul de atunci si, daca in ultimele lor carti colegii si prietenii lui mai sus amintiti si-au pastrat tinuta avangardista, aristocratica, in ultima sa semi-carte de poezie publicata, Inhaitarea friptilor, Traian T. Cosovei scrie tocmai versuri pentru si in cinstea unui public “mediu” si cel putin “neprofesionalizat”.
Asadar, Traian T. Cosovei e un caz paradoxal, chiar contradictoriu, detaliu observat din prima de “ocheanul” lui Nicolaie Manolescu (“Sub nesecata
inventivitate si sub revoltele juvenile ale poetului, ghicim un suflet tandru, sentimental si delicat, retractil si singuratic” – Stari de spirit, Romania literara, nr.43, 1979), dar si de cel al Stefaniei Cosovei, simt care nu poate fi in nici un fel numit “intuitie feminina” (“Cind l-am cunoscut, era un ciudat amestec de rapidist dintr-o circiuma de cartier, unde-si petrecea insatisfactiile alaturi de fauna zonei) si multa tandrete pe care, deja infirm sufleteste, nu stia sa o mai arate. Un rapidist de cartier laureat al Academiei de poezie. Ciudat amestec de “Parazitii” si Rossini, de ura si lacrimi, de “suriu” si parfumuri fine daruite stolurilor de iubite (…) Nu mai stia sa vorbeasca normal cu nimeni … aborda un jargon in care se amestecau poetii lui americani si badarania ambitios controlata stilistic a baietilor de cartier.” – Les annes folles du socialisme).
Ninsoare electrica, debutul lui Traian T. Cosovei, practic marcheaza debutul editorial al poetilor acestei “noi atitudini fata de substanta discursului liric” (Mariana Marin, Prima carte a lui Traian T. Cosovei, Ninsoarea electrica, in “Convingeri comuniste”, nr. 4-5, 1979). “Cind, in 1979, a aparut volumul de debut al lui Traian T. Cosovei, Ninsoare electrica, schimbarea de paradigma poetica, deloc surprinzatoare pentru frecventatorii “Cenaclului de Luni”, a devenit evidenta pentru toata lumea”, spune Mircea Cartarescu (Postmodernismul romanesc, Editura Humanitas, 1999). O carte aproape manifest, care trece in ofensiva inca din motto (“Lucrurile vechi pe altii sa-i bucure, eu fericit sunt / Ca m-am nascut intr-un ev pe potriva inimii mele”), care e o declaratie de dragoste pentru nou, dar care e din Ovidiu, scriitor antic, ceea ce-ar putea sa sugereze ca tendinta spre inovatie nu reprezinta nimic nou sub soare, stare mentinuta si-n cealalta parte a volumului, alcatuit din trei parti numite, cosoveiean, Nichel, Mica disperare cu ochii albastri si Bunicul “entre deux guerres”. Mereu acelasi e un poem reprezentativ pentru aceasta stare contradictorie, in care eul poetic, desi constient de monotonia si previzibilitatea lumii in care traieste, e insetat de nou, de actualitate si mai ales de cotidian: “Ma duc la vinzatorul de ziare si-i strig: / “spune-mi te rog ce mai e nou, spune-mi, te rog. / (nimic, doar aceleasi ere glaciare rostogolindu-se / intre doua imbratisari ale oamenilor din caverne); / vin ziare de seara, / alerg si-l intreb: “ce mai e nou, te rog / ce mai e nou, spune-mi…”// Dincolo de balustrada nimic nu mai este, / Alaturi orchestra sufla tot mai trist in alamuri / pentru femeia cu gesturi mecanice, tandre, / aproape umane - / merg la deschidere / fac un blind / un oblige mic / un “pe de trei” / sarut aceste ziduri si ies prin geamurile colorate / o data cu vaietele pachetului de suflatori / (mereu acelasi, mereu intre doua imbratisari /ale oamenilor din caverne), / un manechin de gheata demodindu-se / intr-un secol de ironie, / mereu acelasi, / mereu acelasi…”, text – obsesie care parca vrea sa duca la ideea ca lumea ar exista “si fara noi”, exprimat in Cintec trist deasupra acoperisurilor – “Lumea exista / si fara noi”, mult mai “pesimist” decit acel, totusi ironic, “Si ce fericiti eram, cind inca mai eram!” (Ioan Flora). Ninsoarea electrica, simbolul din titlu, exprima artificialitatea acestei lumi, un fulg(er) al autorului care stie ca totul este fals, artificios, cu toate acestea preferind sa se lase pacalit ca nu e tocmai asa: “Spune-mi ca viata mea va continua sa existe!(…) Vino si spune-mi, / straluceste-mi in umar, in frunte / deasupra, / oricit de lipsit de inteles ar parea faptul / ca fostii veterani dormiteaza prin parcurile orasului / si ca biserica Sf. Gheorghe sta in acelasi loc, / electrificata”, citat din Spune-mi, ultimul poem al acestei carti – stare de spirit, construita, ca si in cazul lui Calin Vlasie sau Romulus Bucur, din poezii raschirate pe pagina, poeme “de vazut”, cu multe scarite, care formeaza goluri, locuri libere si multa miscare. Desi paralela cu lumea de wolfram a lui Vlasie, lumea de nichel a lui Traian T. Cosovei e geamana cu a colegului sau din Psittey, o lume cu zimbete de ghips (Nu imi pare nimic), ninsoare albastra, pasari mecanice, lacrimi electrice, fulgere de magneziu (Ninsoarea electrica), valuri mecanice (Delfini), frunze metalice (Stare de spirit), frumoase bibelouri cu arc (Mereu acelasi), domnisoare de heliu (Rondul de noapte), pasari de fier (Marea fotografie), oameni de fier (Stare de spirit) s.a.m.d. O lume hard, care fredoneaza cintece de dragoste goliardica, ca si Liviu Antonesei, de la metalisti la beat-nici. Traian T. Cosovei imprumutind mai degraba spiritul, nu intimplator cea mai mare parte a poemelor din Ninsoare electrica, dar si citeva in 1, 2, 3 sau…, se numesc Starea de spirit, asa cum la Bogdan Ghiu multe dintre textele sale se numesc Poem, la Gheorghe Iova – Text, sau la Mariana Marin – Elegie. Se pare ca poemele de dragoste ale lui Florin Iaru, incepind cu Aer cu diamante, sint o riposta ironica la poemele de dragoste ale lui Traian T. Cosovei, care, desi foarte frumoase, pastreaza cavalerismul anilor ’60, eul sau poetic facind orice numai ca ei, iubitei, “sa-i placa”, “numai sa nu plece si sa ma lase dintr-odata / foarte singur / foarte singur / foarte singur” (Pe cind ea cobora scara). Pe linga constructia impecabila a volumului, mentionata in una dintre primele cronici, Debut de exceptie (in “Universitatea comunista”, 1979), de Ion Stratan (“Imaginatie si constructie supravegheata…”), impresioneaza legatura directa dintre poezii alaturate. Stare de spirit, de exemplu, se incheie cu “Ah, prea tirziu, prea tirziu! - / ah, prea tirziu, prea tirziu/ i-am strigat eu timpului care trecea foarte repede…”, iar urmatorul, Pe cind ea cobora scara, incepe cu “Vai, i-am strigat eu timpului care trecea foarte repede”… Ca si-n majoritatea celorlaltor volume, poemele lui Traian T. Cosovei sint lungi si alcatuite dintr-o aglomeratie de expresii, peisaje si stari, “evenimente, impresii” (Liviu Antonesei, Traian T. Cosovei: Ninsoarea electrica in “Convorbiri literare”, nr. 4, 1980), imagini poetice care ele insele sint niste bijuterii miraculoase; si daca s-ar edita o culegere care ar cuprinde o selectie din fragmente, expresii inaripate d’ale lui Traian T. Cosovei, sint sigur ca Traiante, cum mai e supranumit poetul, ar cistiga deodata foarte multa popularitate. Gheorghe Perian are mare dreptate cind zice ca “imaginile plac prin ele insele, nu doar prin sensul lor”(Scriitori romani postmoderni). Ludicul si hedonismul estetic sint alte doua trasaturi inrudite care caracterizeaza poetica lui Cosovei, si care vor izbucni in plina forta in 1, 2, 3 sau…, cea de-a doua carte a lui Traian T. Cosovei. Aceasta ludicitate abstractionista, dar si ingramadirea de expresii din care rezulta poemele – stari ale poetului, amintesc de spiritul generationist al lui Traian T. Cosovei, un scriitor lipsit de acea invidie generala care nu face tusa nici in cazul generatiei “optzeci”. Cosovei e si in aceasta privinta un cavaler, un gentlemen plin de generozitate, cu un spirit critic lucid, pentru el “concurenta” fiind pozitiva si progresiva, chiar primele rinduri ale primului poem din prima sa carte publicata avind in singe un amical spir(i)t concurential: “Aerul meu alerga inaintea respiratiei mele, / singele meu alerga inaintea inimii mele (…)”. Cit despre debutul sau, Traian T. Cosovei zice ca “Am avut sansa ca si colegii mei au debutat in urmatorii ani si astfel spiritul de competivitate si acela de solidaritate s-au mentinut intacte.” (Nu as vrea sa raspund acestei intrebari… din De ce scriu poezie de Marin Mincu, Editura Pontica, 1996, Constanta).
In cea de-a doua carte, 1, 2, 3 sau…(Editura Albatros, 1980, editia a 2-a – Editura Vinea, 1998), Traian T. Cosovei pastreaza din volumul de debut doar pofta de scris, care se simte, si apetitul ludic, aici mai important decit celalalt substrat substantial din poezia sa, numit de catre Nicolae Manolescu “melancolic” (“Trei mi se par a fi caracteristicile acestei lirici atragatoare si nu lipsite de profunzime: tonul sarbatoresc, arta spectacolului si o surda, incurabila melancolie.” – Spectacole sentimentale, Romania Literara, nr. 17, 1987) sau, de catre insusi Cosovei – “melanholic” (“melanholie”, “pohta”, “plocon”…), lucru pe care Ioan Buduca il vedea inca in Ninsoarea electrica (“Convinge insa mai degraba in stratul jucaus al limbajului decit in cel al autenticitatii lui” – Noua poezie veche, Amfiteatru, nr. 3, 1980).
1, 2, 3 sau…este o poveste (“Dar si minciuna si adevarata / povestea asta este intimplata”) de dragoste (“in cartea asta fiecare litera e-ndragostita”) care are ca personaj principal o Infanta, infanta fiind, dupa cum stie toata lumea, ultimul copil al regilor Spaniei. O carte narativa cu rima si cu un ritm “nebun”, foarte sprintara, care pare a fi scrisa dintr-o bucata si fiecare poem al careia incepe cu “ Unu doi trei, unu doi trei, unu doi trei”, care e si laitmotiv, si se numeste invariabil “1, 2, 3 sau” plus inca ceva lamuritor ce aminteste de povestioarele lui Homer de sub titlurile paragrafelor din Odiseea. O carte ce poate fi citita intre doua carti “serioase”, de exemplu, Ninsoarea electrica si Cruciada intrerupta, astfel incit nu e de mirare ca acelasi Nicolae Manolescu vedea in 1, 2, 3 sau… “un fel de recreatie lirica a talentatului poet” (Tineri poeti, Romania literara, nr. 50, 1980). In fond, 1, 2, 3 sau…e, incepind cu titlul, un joc poetic ce poate fi citit si-n tren, troleibuz, metrou, si de catre unii copii, de exemplu, cei “rai”, “sadici” sau “prosti”, astia din urma putindu-se bucura cu duiosie de subiectul “povestii”, care, fie vorba intre noi, nu e chiar pedagogic. Primele doua texte ale cartii sint introductive si metacritice, 1, 2, 3 sau catre cetitor luind cititorul la misto (“ caci rasfoind-o, cartea, vrei nu vrei / o sa inveti sa numeri pin’ la trei…”), iar in 1, 2, 3 sau ce va ofera 1, 2, 3, autorul isi prezinta 1, 2, 3-ul: “Unu doi trei, unu doi trei, unu doi trei / In aceasta atmosfera galanta / va vom spune o istorie cu-o INFANTA / si-un verisor si vreo cincisprezece matusi / sa-aveti ce arunca pe ferestre si usi / (…si pina una, alta / pastrati numai Infanta…) / Pentru inima si sufletele innodate / va oferim o noua sensibilitate - / un vicleim, un eres, / ori poate doar o crima in Orient Express / si o dragoste la prima a doua vedere / cu matusile efemeride si efemere…/ Unu doi trei, unu doi trei, unu doi trei”. De la al treilea poem incepe istoria propriu zisa a istoriei de dragoste a Infantei care “a vrut sa moara”, apoi “a vrut sa se atirne cu gitul de o grinda” (1, 2, 3 sau visul Infantei), “voise capuchehaia a-si taia vinele de spaima!” (1, 2, 3 sau schimbarea la fata), si “a inchis o usa in urma ei – s-a zavorit intr-un fel de pivnite, / intr-un fel de camari…/ S-a auzit un zgomot, ca si cum s-ar fi rupt / niste scari, - / ca si cum ar fi alunecat / pe coaja de sunet a unui fel de a spune: / “a plecat…” - / a unui alt fel de litera, neinventata, - / cazind si rostogolindu-se dintr-o data / sub cutitul unei aripi de intuneric…” (1, 2, 3 sau despre Infanta) … Pe linga iubirea plina de inventivitate si de tandrete, autorul imprastie in aceasta poveste o groaza de metode sinucigase si de crime fara pedepse, chinuri si executii, 1, 2, 3 sau… fiind in mijlocul acelei “apocalipse vesele” (Mircea Cartarescu) despre care le place sa vorbeasca „optzecistilor”. De-a dreptul uimitor e acest sadism ludic, intr-o carte care e vazuta de multi critici, inclusiv de Mircea Cartarescu, “pentru copii”(“Roman de dragoste in versuri, el este in acelasi timp o melancolica poveste “pentru copii”, in care insasi miscarea initiala, de vals, a poemelor pare a fi imprumutata din numaratoarele si strofele absurde ale jocurilor copilaresti” – Postmodernismul romanesc, Editura Humanitas, Bucuresti, 1999, pag. 376), spinzuratorile, sinuciderile si executiile din 1, 2, 3 sau…intimplindu-se intr-o veselie, in acelasi ritm de dans: “numai doua crengi acoperite / cu doua frunze verzi si cazatoare / ( facea si fructe acest copac – spinzuratoare) / unde atirnati frateste la umbra din copac / se rumeneau verisorul Anton si Unchiul Chiriac / (pre cel din urma, / fara nici o vina / l-am spinzurat, caci nu-i gaseam o rima).” ( 1, 2, 3 sau Jocul Infantei) – “Mai nimerit ar fi s-o luam pre Infanta/ din castelul ei de stapina/ si s-o punem sa-mpleteasca rachita,/ ori sa depene lina - / ar mai fi bine apoi, inainte de toate/ sa rosteasca ceva maxime si citate - / toate cu evlavie rostite si cu lacrimi ferbinti - / luate de prin invataturile sfintilor parinti.// Iar verisorul,/ ce facem cu el/ ca nu gindeste precum Aristotel?…/ … si ar putea cu prostia lui/ sa ne destepte melanholia si uritul… / …mai bine ii luam gitul!// Si uite asa, fara graba si zor/ am putea sa-i trimitem pre toti in Bosfor,/ dar nu asa…/ inghesuiti intr-o barca sa-ncapa/ ci cu-n pietroi, de-a dreptul pre subt apa!…” ( 1, 2, 3 sau schimbarea la fata).
“Conceput ca un “romant de amor”, “1, 2, 3 sau…” e, de fapt, un carnaval al mortii”, concluziona in Poezia unei promotii Radu G. Teposu (Echinox, nr. 4-5, mai 1981); am putea zice ca 1, 2, 3 sau… e o carte singeroasa pentru copii, sau pur si simplu o poveste. Despre cruzimea din naratiunile pentru copii recomand cu insistenta excelentul eseu al lui Nicolae Manolescu Lumea povestilor, concluzia caruia e ca basmele nu sint pentru copii si ca “accesul copiilor ar trebui interzis in lectura basmelor. Sa invete intii ce e viata si pe urma, daca au chef, sa citeasca povesti.” (in Julien Green si stramatusa mea. Teme 5, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1986). “Si uite-asa, din joc in joc si din loc in loc, joc de-a numaratul, de-a iubirea si de-a spinzuratul, se desfasoara toata aceasta poveste minunata de iubire dezamorezata”, zice, poetic, Liviu Antonesei (1, 2, 3 sau Istoria Infantei si a trubadurului, Dialog, nr. 3-4, iunie, 1981), despre cartea considerata ba o “risipa de inventivitate” (Dumitru Radu Popa, Traian T. Cosovei, Tribuna Romaniei, nr. 214, 1 octombrie, 1981), ba “o bufonada inteligenta” (Valentin F. Mihaescu, Traian T. Cosovei: 1, 2, 3 sau…, Luceafarul, nr. 51, 20 decembrie, 1980), ba “o carte speciala, printre cele mai frumoase din poezia generatiei ‘80” (Mircea Cartarescu, Postmodernismul romanesc, Editura Humanitas, 1999).
Prin Cruciada intrerupta (Editura Cartea Romaneasca, 1982), alcatuita, ca si Ninsoarea electrica, din trei parti: Cruciada intrerupta, Locurile prin care am trecut si Feciorul (adenda), Traian T. Cosovei isi prelungeste marsul glorios, si pina aici, fara intrerupere. Ca si mai inainte, Traian T. Cosovei vine cu o carte diferita ca idee, asemanindu-se in aceasta privinta cu Ioan Flora, care zicea in acel “Fata-n fata” din revista Vatra (Tirgu-Mures, nr. 7, 1997) ca “Traian T. Cosovei este cel mai profesionist poet al generatiei sale.” (Traian care scrie poeme si Karenina-sfirsitul). In cel de-al treilea volum Cosovei ajunge la poemele lungi, mai lungi decit in Ninsoarea electrica, alcatuite din fraze foarte lungi, aproape fara sfirsit, cu multe abateri, paranteze si intreruperi, titlul exprimind cu multa exactitate cartea si ca stil(istica), motto-ul din T. S. Eliot, “Plecati, plecati, a spus zburatoarea / Specia umana nu poate suporta prea multa realitate”, fiind de asemenea destul de sugestiv.
In Cruciada intrerupta, odata cu alungirea poemelor, aforismele cosoviene se transforma in definitii, cum e, spre exemplu, “Vietile noastre sint doua trenuri paralele oprite intre statii” – “si moartea e prima fata pe care-o inveti sa sarute” (Un sentiment zdrobitor si masinile lui zburatoare) sau, apropo de “moarte”-a, pe care o face “sa se bilbiie” in Batrinetile unui baiat cuminte - “moartea e o luna de miere/ pe care o petreci/ numai cu tine” (Luna de miere).
O schimbare substantiala are loc si-n poemul de dragoste, unde eul poetic nu mai este indragostitul care vrea sa placa cu orice pret, ci iubitul care cauta “versurile mele/ cele mai tandre si mai indragostite!”, urmarea nemaifiind ca inainte, ci chiar opusa: “s-ar putea sa astepti prea mult” (Uneori). Si daca pina la urma gaseste acele cuvinte din tineretile unui baiat nu chiar cuminte (“Tu, care treci prin inima mea ca o cursa ciclistica / printr-un oras de provincie…/ Tu, care esti atit de…/ atit de…/ atit de…/ sinii tai, ca doua picaturi de somnifer in / paharul cardiacului...”), concluzia din Cruciada intrerupta e deja a unui lucid ironic: “Exageratiuni, domle!/ Exageratiuni!”, iar in Batrinetile unui baiat cuminte eul poetic se dumireste definitiv: “Eu mi-am cistigat viata impingind vagoneti pe linia / moarta, / descarcind saci grei de cuvinte sub ferestrele tale.”(Cruda poveste de dragoste). Cruciada intrerupta e o intrare in realitatea intima a lui Traian T. Cosovei, cea pe care, desi umanitatea n-o prea poate duce, adesea o suporta omul, cuvintul “intrerupta” trimitind la partea din realitatea care urmeaza, ori accentuind pe realitatea “ninsa”, cea sigura, din spate, alcatuita din cele trei carti exceptionale, care-l mentineau pe Cosovei undeva foarte sus. Dupa cum insa fusesem avertizati, cruciada a fost intrerupta, urmind o carte care mai degraba atentiona cititorul ca poetul din primele trei carti n-a murit: “Hei, fratilor – uitati-va si la mine!” (Sunt si eu un june) si se mai afla in exercitiu, Poemele siameze (Editura Albatros, Bucuresti, 1983) fiind “siameze” cu poemele din volumul precedent (poeme lungi, poeme in poem, acelasi tip de “aforisme”…), astfel insa stopind acel ritm de Formula 1 impus mai inainte de autor. Apoi a urmat o serie de antologii, In asteptarea cometei (Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1986), Rondul de noapte (Editura Militara, Bucuresti 1987) si Mickey Mouse e mort (Editura Cartea Romaneasca, 1994); cometa, revenirea spectaculoasa a lui Traian T. Cosovei numindu-se Batrinetile unui baiat cuminte (Editura Pontica, Constanta, 1994), o carte care parea de adio, odata cu lectura ei izbucnind acea forta finala si concluziva. (“A venit vremea sa-mi adun singuratatea” – A venit vremea sa-mi termin poemul; “Acum va trebui sa-mi termin si eu poemul - / ca sa pot sa traiesc” – Poemul). Batrinetile unui baiat cuminte, un volum foarte concentrat, cu poeme mai directe, mai scurte si mai clare, fara acel joc pictural si fara aglutinarile si aglomeratiile de fraze care se depasesc una pe alta, se citeste ca o dare de seama, ca un fel de mea culpa, de aici si persoana intiia a eului poetic, de aici si poemele-autobiografii, de aici si acel “nu” camuflant si afirmativ : “nu eu am scos coltii la luna plina, / nu mie mi-au crescut aripi din trestie” (Intoarcerea din Ithaca) – “Copilului orb nu eu i-am dat cu crema de ghete pe haine; / nu eu am lovit cu picioarele usa batrinei de la subsol” (Viitorul trecut) – “Dar n-am fost eu cel care pleaca – nu eu / am asezat acolo piinea, cutitul. / N-am stins chibritul pe scara, n-am plins la perete, / n-am intrebat: / Eu in numele cui tai aceasta bucata de piine? / Eu in locul cui am trait?” (Cutitul si piinea) – “Eu nu mi-am scris niciodata numele / pe bonuri de carbuni - / pe linga silozuri am trecut fara sa privesc inapoi - / prin iarba desculta n-am alergat niciodata. / In ploaie n-am cintat, in desert n-am scris cu creionul / drumul cavernelor. / Cu maturica nu m-am batut la baia de aburi. / Cu mersul meu de urs n-am rasturnat inadins portelanurile.” (Poemul de acum)…, procedeu drag si poetilor din antologia Vint potrivit pina la tare, in special Anemonei Latzina (“Ferestre inca n-am spart NICIODATA / nici hoitul cum miroase n-am mirosit VREODATA.// N-am incercat broasca testoasa niciodata / si nici la zdup n-am stat vreodata. // Nu m-am trezit intr-o livada niciodata / nici dragoste in mare n-am facut vreodata (…)” si asa pina la P.S.-ul de la sfirsitul poemului, care se numeste, semnificativ, Recunoastere indaratnica). Dupa cum se vede si din citatele de mai sus, eul poetic e foarte implicat in “actiune”, nefiind pur si simplu un “baiat” pus pe sotii cum pare la inceput: el face aceste “nazdravanii” dintr-o disperare: “Cu lampa de sudura mi-am ars fotografiile iubitei, / cu cenusa lor tandra mi-am vopsit fata / ca sa vezi cit de rau pot sa fiu, - / ca sa vezi ca nu las amprente si pete de singe pe lucruri” (Viitorul trecut). Batrinetile unui baiat cuminte e o carte de autobiografii la viitorul trecut, cind “orice vis e acum prea tirziu”. Pina la Pusca de vinatoare toate poemele sint la trecut, Pusca de vinatoare e la viitor, iar urmatorul poem, Depozitul de cherestea, e un amestec intre trecut si viitor, apoi Traian T. Cosovei se intoarce din nou la timpul trecut. Unul din putinele poeme la prezent, Calatoria, e un fel de “lasati-ma in pace”: “Ar fi bine sa nu-mi vorbiti / Ar fi mult mai bine sa treceti pe linga mine fara sa ma vedeti” – “Pe aceasta strada pe care merg / nu va sfatuiesc sa-mi cereti foc – nu-mi cereti, va rog, ziarul vechi pe care il tin la subsuara”, fragment ce aminteste de Matei Visniec, cu care se aseamana mai mult in poemele din aceasta carte, poeme-intimplari, poeme-povesti, poeme simbolice, cu pusca tatalui sau cu capcana pentru lupi… Cosovei obtine aceasta altfel de stare prin combinarea melancoliei cu un vag si neasteptat textualism, ceea ce nu se prevedea in nici un fel in cartile anterioare (doar poate Marin Mincu), combinatie care lipseste in volumul urmator – Ioana care rupe poeme (Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1996), o carte in care Traian T. Cosovei se intoarce la poezia stufoasa, expresiile abracadabrate si intertextul alambicat. Jocuri de cuvinte obtinute prin schimbarea topicii sau a ordinii firesti a cuvintelor plus adaugirea unui element nou: “ma inecasem ca tiganul inimii mele la mal” – “Nu desluseam silabele trupului tau intre o singura viata/ si o mie si una de morti” (Portretul robot) – “mi se imputise viata asta de peste direct peste bot, peste fata” (Tovarasu’ nu mai vine) – “mortii cu mortii, vizitiii cu vizitiii” (Ciini si pisici) – “se cam alesese praful de pusca din copilaria mea cu pietre in miini” (Omul care asteapta la ceas) – “Dati-mi o insula pustie de cuvinte” (Teatrul de papusi) – “Eram jumatate apa, jumatate pamint dat peste fata” (Cafea cu o lingurita de noapte, va rog) - “Ma tiparea in nisip sub aripi de plumb, de metal / intr-o noapte cu jumatate de gura / la malul marii cu un singur val” (Ingerul de plumb) etc. Un volum in care poetul revine la acea rima ludica jucausa, gasita in 1, 2, 3 sau…, si pastreaza acea legatura cu poezia modernista de avangarda, care uneori ramine in modernism, si ti se imputeste viata asta de peste direct peste fata; alteori insa acest fior inalt, de vis, este adus pe pamint, in cotidian, - chiar daca intr-un cotidian “hollywoodian”, - si atunci aceasta combinatie ingenioasa “trage pe dreapta, ca ti-a fugit Madona din dud” (Statia odinioara). Ca si in Ninsoarea electrica si Cruciada intrerupta, Ioana care rupe poeme e plina de expresii fermecatoare si de expresii cu iz teribilist, Cosovei fiind considerat si copilul teribil al generatiei: “daca strigi si nimeni nu-ti raspunde / inseamna ca esti singur” (Tresarire), “cu foarfeca taiam in stinga si-n dreapta / imagini si sentimente din ziare desfacute la slit” (Ciini si pisici), “Nu vezi ca am tricoul de metalist pe care scrie / “Poate ma sucaresti”” (Ioana care rupe poeme), “Iesisem lefter si liber de la frizeria “Metalurgia” tuns ”nazi”/ si nu fa, tu, nazuri cu mine, ca eu sunt punkist” (Iubito, pune putina muzica in mincarea asta!)… Ioana care rupe poeme e “o mincare” de lux cu multa muzica de lux, tocmai de care-mi place mie si unui metalist adevarat.
Despre Patineaza sau crapa! (Editura Axa, Botosani, 1997), Perchezitionarea ingerilor(Editura Crater, Bucuresti, 1998) si Lumina de la frigider (Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1998) am putea spune ca sint un fel de “scrie sau crapa!” pentru autor si “citeste sau crapa!” pentru cititor. Daca eliminam din ele poemele din celelalte carti dinainte, Patineaza sau crapa!, Perchezitionarea ingerilor si Lumina de la frigider par niste carti de umplutura, doar ca pina la ele Traian T. Cosovei umplea cartile cu poeme mai vechi, dar “bune” si “foarte bune”.
Ultima aparitie “lirica” a lui Traian T. Cosovei face parte dintr-o carte “colectiva”, Mahalaua de azi pe miine (Editura Vinea, Bucuresti, 2000), pe care-o imparte cu mai tinarul Dan Mircea Cipariu. Partea lui Traian T. Cosovei se numeste Inhaitarea friptilor, care limpezeste si mai mult stilul de viata Traian T. Cosovei. Inhaitarea friptilor, care se incheie cu o balada, o neo-balada despre “cel mai tare din bastani”, este argumentul suprem ca fabulosul dupa care alearga Traian T. Cosovei este moda. Ca si Mircea Cartarescu, Traian T. Cosovei a stiut intotdeauna sa fie in pas cu “moda”, prea trecatoare, dar Cosovei a avut mereu puterea sa se re-califice. Doar ca, daca Mircea Cartarescu si Florin Iaru au fost mai aproape de realul cotidian, “cu picioarele pe pamint”, Traian T. Cosovei e mai aproape de fabulos, de fictiune (“cu capul in nori”). Balada lui Dan Aurel Bara, zis Mutu,/ povestita din auzite de Traian T. Cosovei e un poem de poem, pardon – de mahala – parol, un text pentru o manea mica, scrisa intr-un lexic corespunzator, de cartier bucurestean (“Zboara lebedele-n zare / cind te uiti ele dispare / Bara-Mutu-i cel mai tare”). Aceasta balada ne duce cu gindul la faptul ca, de fapt, Cosovei e un tribun, un goliard modern, un trubadur contemporan, adica un adevarat profesionist care, ca si Rolf Bossert, incearca sa-i dea poeziei putere, rang de profesie, o tenta de necesar. Daca Musina, cel mai aiurit si urit “optzecist” (chiar de catre colegii sai), vede poezia ca pe o stiinta, Traian T. Cosovei, care e poate cel mai bun critic “optzecist”, cartile sale Pornind de la un vers (Editura Eminescu, 1990) si Hotel Urmuz (Editura Calauza, Deva, 2000) fiind nepretioase pagini de critica literara, incearca sa faca din poezie o profesie. Fireste ca trubadurismul lui Cosovei e selectiv, in sens ca se bazeaza pe hedonism, Cosovei “cintind” numai “ce vrea muschii lui”, vorba publicitara a cintecului. Fapt sigur, dat fiind ca lunedistul a publicat in vechiul regim sase carti de poezie apolitica, fara a face nici un compromis (“Mama m-a sfatuit sa nu ma bag niciodata in politica. E singurul sfat pe care l-am ascultat! Auzi, Steff, politica e o curva batrina: face cu ochiul la tineri si se culca cu batrinii!” – Les annes folles du socialisme), pe cind altii, stim cu totii, n-au prea rezistat. Deci, desi pare nelimitat, manierismul lui Traian T. Cosovei are granite bine definite, iar ultimul volum publicat de Traian T. Cosovei nu e nici pe departe ultimul sau cuvint, ultima stare de spirit, si nici macar ultima sa carte. Pariaza sau crapa! |
