„Ceea ce conteaza cu adevarat in literatura nu e locul in care traiesti, ci felul cum scrii”,

- Iulian, desi ai fost unul dintre cei mai buni absolventi basarabeni de la universitatile din Romania (din prima promotie, de dupa „revolutia” din ’90), fiind considerat chiar cel mai apropiat discipol al lui Gheorghe Craciun, cel mai respectat profesor de teorie literara, ai ales sa te intorci in R. Moldova. Cum ai luat hotarirea asta? Nu te-a batut gindul sa ramii in Romania sau sa pleci si mai departe?

- A existat, la un moment dat, tentatia de a ramine in Romania. Vedeam ca multi dintre colegii mei se stabilesc in Bucuresti, Brasov si Cluj si ma gindeam ca pentru mine acest lucru ar fi benefic cel putin in planul creatiei. Unii scriitori imi spuneau ca intoarcerea la Chisinau inseamna un regres in plan literar. Dar mi-am dat seama ca – plecind din RM – mi-as fi parasit parintii, rudele, prietenii, atitia citi sint, si chiar as fi renuntat la o parte din viata / identitatea mea. Or, ceea ce conteaza cu adevarat in literatura nu e locul in care traiesti, ci felul cum scrii. Sandra Brown, desi e occidentala, e mai putin valoroasa decit albanezul Ismail Kadare sau basarabeanul Vlad Iovita. Dar la fel de adevarat e si faptul ca din Paris sau Londra e mai usor sa te impui decit din Dusanbe. Te asigur, Mihai, ca pentru mine conteaza mai mult cum scriu, decit cum sint receptat. Daca voi scrie bine, cineva ma va observa pina la urma. Iar realitatea basarabeana, cu toate ca e insuportabila uneori, ii ofera scriitorului o sumedenie de teme si motive pe care un occidental trebuie sa le caute cu luminarea. Din acest punct de vedere, scriitorii occidentali ar trebui sa ne invidieze.

- Intorcindu-te acasa, ai scris si ai predat ce ti-a placut mai mult, teoria literara (la Universitatea Pedagogica Ion Creanga), pina acum publicind doua carti bine primite de critica literara si de colegi. Scrii si proza, si critica literara, si eseuri. Ce-ti face mai mare placere sa scrii?

- Am scris multi ani eseuri si articole de critica literara, dar am visat mereu sa scriu proza. Nu pentru ca opera unui prozator are o longevitate mai intinsa decit opurile criticilor, ci pentru ca simteam nevoia de a povesti. Murea in mine un narator. Am impresia ca am acum maturitatea si pregatirea necesara pentru a face proza. Iar critica si teoria literara
m-au ajutat sa cunosc aventura scriiturii, felul cum poate fi ceva povestit exact. In calitatea mea de critic, sint un intermediar, nu un creator de universuri autonome. Nu-mi plac criticii pentru care opera literara e doar un pretext de a fabula, de a se remarca. Daca n-as scrie greu, ar fi o placere pentru mine sa scriu si o cronica si o proza. Scrisul e un chin pentru mine. Dupa o pagina scrisa, ma simt obosit ca si cum as fi carat niste bolovani.

- Oricit de tare te-ai indeparta de literatura din Basarabia (teza ta de licenta fiind despre Llosa), pina la urma te apropii periculos de tare de ce se scrie in spatiul interriveran, cum iti place tie sa scrii (exemplul cel mai bun e chiar aceasta a doua ta carte). Cum iti explici acest fenomen (pina la urma biografic)?

- Pai, toti sintem “captivii” copilariei, ai locului in care ne-am nascut. Intr-adevar, initial, tinar fiind, citeam doar literatura straina. Credeam ca marile teme si adevaratele drame sint apanajul strainilor. Mult mai tirziu, am descoperit ca exista autori buni – e adevarat ca putin cunoscuti in strainatate – si in Basarabia, iar teme si drame avem cu duiumul. Nu e cazul sa le cautam altundeva. Am putea chiar sa le exportam. Ma gindesc deseori la un roman-fluviu al interminabilei tranzitii moldovenesti, care ar fi tradus in zeci de limbi, si am convingerea ca un asemenea roman va aparea.
 
- Cum iti pare literatura „tinara” de acum? Ce crezi despre tinerii scriitori basarabeni in comparatie cu colegii lor de peste Prut? Dintre scriitorii basarabeni mai in virsta pe cine l-ai recomanda prieteneste unui tinar nascut in Romania, sa zicem?

- Am o parere foarte buna despre tinerii scriitori basarabeni. Le urmaresc evolutia. Imi place ca nu au nimic de-a face cu pasunismul si proletcultismul care ii incorseteaza inca pe unii scriitori virstnici. Imi place ca sint dezinvolti, inteligenti, talentati si ca experimenteaza in permanenta. I-as remarca aici pe Stefan Bastovoi si Sandu Vakulovski (autorii unor romane memorabile), dar si pe mai tinerii Oleg Carp, Sandu Cosmescu, Ruslan Carta, Andrei Gamart si Hose Pablo. Avantajul lor, in raport cu colegii de peste Prut, este chiar faptul ca fictiunea are ca trambulina acest univers basarabean, pestrit, halucinant. Important e ca dezinvoltura sa nu se transforme in ingimfare. Si mai e un pericol, se pare. Unii tineri neglijeaza critica si teoria literara. Cu timpul isi vor da seama ca gresesc.
In ceea ce priveste scriitorii mai in virsta, i-as recomanda, fara nici o ezitare, pe Aureliu Busuioc, Vladimir Besleaga, Andrei Burac si Vasile Vasilache. Sint niste autori profesionisti, care n-au abandonat literatura de dragul politicii si a polemicilor sterile.