Mihail VAKULOVSKI

Copilul divin

(Pascal Bruckner – „Copilul divin”)

Desi cartea incepe cu Madeleine la opt ani, cind s-a imbolnavit de boala fricii (care nu ucide, ci „te impiedica sa traiesti”) si se termina cu aceeasi Madeleine, dupa moartea/uciderea „copilului” ei, cind descopera viata normala, dar se afla in fata mortii, nu ea e personajul principal al romanului, ci... copilul din titlu. Madeleine e „mama” acestuia si Pascal Bruckner ii povesteste istoria & istoriile pentru a ajunge mai lin si mai credibil la personajul principal. Madeleine se trage dintr-o familie f. ciudata, in care viata nu se daruia, ci se imprumuta. „Fiecare trebuia sa si-o rascumpere de la propriii parinti, sa se degreveze de o sarcina ce urma sa cada invariabil asupra descendentilor. Madeleinei ii ramineau zece ani pentru a inapoia o suma pe care un intreg sistem de penalizari puteau s-o mareasca sau chiar s-o dubleze”. N-avea prieteni, era retrasa, iar la un moment dat s-a maritat cu o relatie indepartata din familie, fara sa se intrebe daca-l iubea. Avea sila de apropierile fizice, era ingrozita de gindul ca ar putea ramine gravida. Dar „ca si cum un zeu ironic si-ar fi dat silinta s-o azvirle spre lucrul de care fugea, Madeleine ramasese insarcinata”. Si daca tot se intimpla „nenorocirea”, se gindi cum sa faca din copilul ei o fiinta „deasupra tuturor”. Hotari sa nu-l lase sa piarda cele 9 luni si, cu ajutorul unui medic, incepu sa-l instruiasca pe prunc, care se dovedi(ra) a fi... doi. Asta afla cind... ii vorbira, pentru ca s-a pus la punct o metoda sofisticata de transmitere a informatiilor si cei doi invatara tot ce se putea, citisera toate enciclopediile posibile, stiau toate limbile posibile s.a.m.d., pina cind la un moment dat au cerut sa citeasca si ziare („De la prima pina la ultima pagina, nu gaseai decit crime, atentate, razboaie, foamete. Era macar vorba de-o zi deosebita? Da de unde, a doua zi era la fel; fiecare dimineata ii aducea cititorului portia de infamie. Deci, iata universul care-i astepta: teroare si haos. (...) Viata nu era doar un mars triumfal, ea insemna si adversitate, decadere”). Aici este cel mai intersesant moment al romanului, poanta, aici punindu-se intrebarea: DACA AR FI POSIBIL SA STIE CE-I ASTEAPTA IN VIATA, OAMENII AR ACCEPTA SA SE MAI NASCA?
Romanul se citeste cu multa placere, e foarte bine scris si foarte bine tradus, cu multe situatii misto (mai ales cind se exprima pruncii, cu neologisme si citate, mai dihai decit Liiceanu si Patapievici) si faze faine, mult umor si indeminare in scriitura. Fata, Celine, urmeaza o cale normnala, obisnuita (prin nastere pierzindu-si toate atuurile fata de ceilalti copii, ba... mai rau), iar baiatul, Louis, refuza sa se nasca („intrucit lumea merge prost, iar viata e odioasa si urita”). Ce urmeaza – va las pe voi sa descoperiti, mie mi-ar fi placut ca acest roman despre „copilul divin”, cel care nu vrea sa vina pe lumea asta, sa se fi terminat aici, mi-ar fi placut ca Pascal Bruckner sa nu fi dus romanul pina la chestii din alea, de poveste sud-americana, in care nu se poate sa nu lipseasca morala si toate alea, sa-i fi gasit alt sfirsit, sa nu se fi lasat de valul imaginatiei si sa-l fi facut mai realist (nu realist-magic), mai aproape de Planeta Pamint.

Pascal Bruckner – „Copilul divin” (traducere de Lucia Cecilia Calinescu), Ed. TREI, Colectia „Romane PSI”, Bucuresti, 2006