- Savatie BASTOVOI, esti cunoscut de toata lumea ca un scriitor care s-a calugarit. Unii poate nu mai stiu ca asta s-a intimplat cind erai foarte tinar si ca erai in virful carierei scriitoricesti: publicasesi citeva carti pe poezie, datorita carora ai obtinut multe premii importante, plus admiratia, simpatia si – vrei-nu vrei – invidia colegilor scriitori. Ti-a fost greu sa intri in lumea culturala, sa iesi, sa intri in cu totul alta lume, cea monahala, sa intri, sa iesi, sa renunti, sa renunti?...
- Sigur ca a fost greu. A fost greu si ramine greu. Nimic nu se da usor, mai ales despartirea. Nu pot sa spun ca-mi pare rau de ceva, nici de posibila glorie literara despre care vorbesti, nici de alte lucruri. Pur si simplu, este greu sa te schimbi. E greu sa mergi impotriva apei, mai ales daca nu stii sa inoti. Dar nici sa curgi cu suvoiul nu este o alternativa. Cred ca am facut ceea ce trebuia sa fac, nu am nici cea mai mica indoiala pentru asta. Am fost chemat de Dumnezeu si nu-mi pot tagadui propria viata.
- Desi ai fost la mai multe manastiri, inclusiv in Romania, pina la urma tot la Noul Neamt (de linga Nistru) te-ai intors. Te simti mai legat de acest loc, de oamenii de acolo sau care ar fi (daca exista) explicatia?
- Da, manastirea Noul Neamt m-a nascut pentru a doua oara. Cred ca daca as fi inceput in oricare alta manastire din cite mi-a fost dat sa vad in multele mele peregrinari, poate ca nu as fi ajuns calugar. La Noul Neamt am gasit oameni care m-au facut sa iubesc calugaria si sa o inteleg. Ceea ce nu conteneste sa ma uimeasca la calugarii de la Noul Neamt este puterea lor de a intelege pe oricine si de a ierta. Eu insumi am nevoie sa fiu iertat pentru multe lucruri, de aceea sunt atras de Noul Neamt.
- Scrii si acum – si beletristica, si texte religioase, si traduci, si esti tradus. Scrierea de acum este altfel decit actul scrierii de atunci, dinainte? Ce raport ai cu scrisul?
- Pot spune numai ca acum am mai multa responsabilitate pentru cuvintul scris. Nu mai pot scrie de dragul scrisului, scriu doar cind consider ca am ceva important de spus. Sigur ca si virsta si experienta isi spun cuvintul. Nu mai am entuziasmul de la 18-20 de ani, ca sa tresalt cind imi vad numele intr-o revista. Consider ca am publicat prea mult si fara socoteala, sa tot fie vreo 15 carti. Am un gust amar pentru textele necoapte, pripite. De aceea acum scriu cu mai multa seriozitate.
- Ai publicat si doua romane si acum lucrezi la altul, cum spui pe unul dintre blogurile tale, unde putem citi un fragment. Cind preferi sa te exprimi in proza?
- Da, in ultima vreme am redescoperit proza. Am obosit de eseuri, de cuvintari, care, vrei nu vrei, confera un aer de intelept, ceea ce nu pretind sa fiu. Am inteles ca ideea goala, oricit ar fi ea de relevanta, nu poate transmite intotdeauna totul si mai ales, nu oricui. In proza pot dezvolta idei, viziuni, dar la fel de bine pot surprinde un gest, o tresarire care uneori spune mai mult. In anul trecut am publicat un roman intitulat „Nebunul”, inspirat din viata Sfintului Simeon cel Nebun intru Hristos. Cartea este la a doua editie si a fost primita cu caldura de credinciosi, desi eu am avut initial o usoara temere. Acum lucrez la un alt roman de aceeasi factura, „Sarpele si porumbelul”. Ma regasesc deplin in ceea ce scriu si am sentimentul ca sunt cartile spre care a trebuit sa merg, ca este ceea ce a trebuit sa fac in aceasta viata. Adica sa readuc sfintii crestini in atentia lumii moderne intr-o forma accesibila ei. De altfel, nu poti vorbi despre sfintenie fara sa vorbesti despre drama si totodata splendoarea umana in general.
- Cum vezi acum „lumea literara”? Cum iti par scriitorii si oamenii de cultura care n-au nici o legatura cu religia?
- Nu ma gindesc la asta. Eu n-am complexul credincios-necredincios, pentru ca am crescut in familia unui propagandist de ateism stiintific. Totusi, evit discutiile pe tema credintei purtate cu atei. Ma obosesc. Chiar si pentru faptul ca eu cunosc mai multe argumente impotriva Bisericii decit multi dintre ei, pe care le-am izvodit in mintea mea rebela de pina la convertire. Eu am pentru colegii de breasla cele mai sincere consideratiuni, ca sa adopt un limbaj caragialesc, indiferent de opiniile si credintele lor. Desi consider ca un scriitor serios nu poate ramine vesnic la virsta pubertatii spirituale, complacindu-se in incertitudini si visari, fara sa ajunga la maturitatea credintei. |
