Nu exista nimic mai brut, mai violent si mai tandru pe cit deopotriva de trist si calin, – primul factor al comparatiei si primul talger de balanta axat pe directia sociala ca un stind reprezentativ, cel de-al doilea percutat pe universul interior si relatia cu iubirea, fie ea implinita sau nu – in lirica lui Daniel Silvian Petre, poate primul fracturist departe de main-stream-ul bucurestean sau poetic literar general. Chiar nu as mentiona ideea de fracturism intrucit nu mi se pare totusi corect fata de poetul DSP, intrucit orice poet estefractat la nivel afectiv si emotional.
Aflat la editia a II-a cu volumul Overdose (Ed. Marineasa, Timisoara 2007) Daniel Silvian Petre isi impartaseste combustia spontana a inimii lui cu o fervoare cu care nu se poate sa nu surprinda si sa nu incite, cu o ferventa care boot-eaza creierul lectorului la o prima vedere datorita structurii silogistice a poemelor, justificind astfe conceptul de imprint( cel pe care il au ratustele atunci cind ies din ou) si conferindu-io o alta valenta, cea spirituala. Nu sti daca poetul glumeste sau daca e trist, daca iti joaca feste sau renghiuri, mimeaza poltronerii ca sa isi chinuie cititorul, sau si mai bine illasa pe acesta sa creda, in adevar ca face toate acestea in spirit de gluma, tocmai pentru pentru a-l salva pe naivul om, care ar citi versurile, de la o intilnire de gradul trei cu Daniel Silvian Petre tragicul. Desigur ca domnul Liiceanu s-ar otari acum la mine ca nu am pus bine limita tragicului, dar cu siguranta as putea sa il contrazic cind este vorba de autenticitatea sentimentului care a generat scriitura lui Daniel Silvian Petre. Asa cum spunea si regretatul Laurentiu Ulici: „Poemele lui Daniel Silvian Petre se nasc dintr-un impuls; gest neregizat retoric, catre lumea dinafara; poemul fiind motivatia ideatica a unei conversatii – o ilustrata scrisa spontan – constituind puntea dintre doua persoane; un monolog care opereaza, o logica, asociind sentimentele si demolind orice speranta”
Cinci cicluri domina impartirea cartii fiecare dintre ele putind fi luat de titlu de volum de poeme cu impact mare: Padurea cu un singur copac, Veghe, Legea junglei, Vertigo si Ciudat mod de a calatori, sinuciderea. Structura lor ca si expresivitatea nu sint diferite. Ceea ce face diferenta este o anumita tonalitate care vine dintr-o pragmatica lingvistica, jocuri de intelesuri si subintelesuri din rostiri cu suport textual cu alta conotatie fata de cea directa, apoi cu un ton de umor crescut pe structura silogistica: „Imi bag picioarele in Marea Neagra/Joc ascunsa prin codri desi /de semafoare/alerg descult pe sosele zimbitoare,/cu gropite-n obraji/simt cum imi pute inima/de-atita zbenguiala” (Disneyland) sau: „Ma tot batea unu la cap/c-o lopata/de mi se facea parul maciuca/pe sira spinarii/Pina-nt-o zi cind mi-am luat obrajii-n palme/si-am fugit/Tin minte ca ploua cu galeti”(Ultimul mitocan), „Am impresia ca voi stiti ceva/ce eu nu stiu/De fapt voi stiti totul, nu-i asa_/Chiar si ceea ce ar trebui/ sa-i duci in dar/unui trandafir de ziua lui//Sinteti atit de calmi si sigur pe voi/ca-mi vine sa borasc” (Scrisoarea a III-a B), „Mi-a crescut o buba imensa-ntre umeri/cam cit o minge de fotbal/sparta/Gaura din mijloc se tot inchide/si se deschide/cind rid, pling sau vorbesc” (Sperietorul de ciori). Dictele lui Daniel Silvian Petre imi aduc de multe ori in atentie din amintire spontaneitatea lunedistului Ion Stratan, care avea o verva combinatorie de punns (parafraze) intr-un suvoi de neoprit perplexind conlocutorii spre admiratie si joaca truculenta. Daca Ciudat mod de a calatori... amarul ironiei si al autopersiflarii inspaiminta, in Vertigo lucrurile aproape devin terifiante pentru ca nu mai exista parafraza sau umorul sa dea partituri de haz de necaz: „...masa de bucatarie car-si intinde un colt/zgiriindu-te,/cind treci pe linga ea/treptele din fata casei/al caror numar te feresti de 25 de ani/sa-l afli/telefonul care-ti explodeaza in fata,/usa de la intrare/despre care ai putea jura/ca ieri/se deschidea inspre afara/...../Prietenii cazuti pe cimpul de lupta/al adolescentei, Timisoara transformata din nou in pasalic,/Revolutia imbuteliata in tuburi de spray/..../Decembrie , Luna Cavourilor/..../Ce poa’ sa-nsemne Rana/in desertul din inima Pumnalului/de nu o Oaza”
Daniel Silvian Petre practica un tragism liric diafan, o tristete blinda, citeva momente in plus, citeva repetitii pentru a doua sansa pe care le-o ofera lucrurilor si conceptelor care au dezamagit. Mircea Mihaies se exprima mult mai bine apropos de poezia acestuia: „Depresive, revoltate, fascinate de propria lor combustie anarhica, versurile lui Daniel Silvian Petre detoneaza straniu, precum un ceasornic biologic al disperarii. Narcis post-modern, poetul isi contempla ironic unicitatea, imaginind feerii barbare, ritmind cinic un scenariu al perditiei”. Poate chiar la modul cioranian tocmai muchia si mersul pe nu il pierd sub nici o forma sau esenta pe poetul translat intr-un fabulos gotic cu sorginte de horror prin derizoriul la care este supus sistematic de mecanismele precis predictibile ale gesturilor oamenilor din jurul nostru. Mircea Mihaies continua spunind despre o sensibilitate sugerind placerile unei nevroze livresti ( de aceea el trebuie adus in main-streamul literar), atent tinute sub control, strivita intre lehamite si tristete: „Indecizia – atita cita e – apartine unui pantheist sardonic, ‚suspect de iubire’, pervers contemplativ, la care esecul este prima treapta a intrarii in tunelul multiform al poeziei. Lirismul lui este masca unei masti – punctul secret al intilnirii disperarii sale reale cu aproape comica furie a dublului sau”.
A conchide excursul sau liric presupune nu numai o citire atenta a versurilor, ci si un exercitiu de imaginatie si de imaginatie tehnica care ar trebui sa includa ca suport scena. Lumea lui Daniel Silvian este una labirintica, una a fantasticului necanonic, mundus subterraneus precursor unui Hades „in care revolta impotriva tuturor si a ta nu au margini”. Dar intotdeauna Hadesul este imblinzit de o Persefona! |
