Mama mea nu a purtat martisoare in piept. Nici macar acelea pe care i le daruiam eu sau fratele meu. Cred ca i se parea caraghios ca ea, femeie serioasa, fara prea multe cochetarii, sa afiseze in lumina primei zile de primavara tot bestiarul cu care erau pline tarabele de la Romana.
In schimb era foarte atenta ca de fiecare intai martie sa ma trimita la scoala cu martisoarele numarate. Pentru fiecare colega in parte. Si, mai ales, pentru invatatoare. Martisorul pe care il alegea doamnei Botoaga se dorea unul deosebit. De obicei un aranjament fragil de pene, infoiat ca o gogoasa infuriata, pe care mi-era teama sa nu il stropsesc in ghiozdan pe drumul catre scoala. Un buchetel de frezii sau de zambile insoteau martisorul pentru invatatoare. Isi gasea locul pe catedra, langa alte treizeci si ceva de alte buchetele, asa cum martisorul isi facea si el loc in panoplia suspendata de pieptul bombat al tovarasei. Si am observat inca de atunci, nu stiu cum, ca doamna Botoaga isi agata martisoarele de helanca intr-un mod foarte atent calculat. In dreptul sfarcurilor le aranja pe cele primite de la premiantii al doilea si al treilea. Mai departe, doua spirale fibonacciene ii conturau sanii intr-un delir zoomorfic, constituit din martisoarele daruite de comandantii de grupa si de copiii parintilor care alcatuiau comitetul de clasa. Astia din urma, de parinti vorbesc, aduceau bani cu care se renova anual sala in care invatam. Se zugravea, se intretinea parchetul, se cumparau creta si bureti. Chiar si retroproiector, pentru impresionarea inspectorilor de la asa-zisele ore deschise. Tot ei asigurau o buna parte din planul economic. Faceau rost de cantitati banuitoare de maculatura si fier vechi. Asa ca, logic, martisoarele pe care le aduceau copiii lor trebuiau sa fie la vedere. Impinse in fata. De tatele tuguiate ale educatoarei noastre.
Daca se intampla sa fie prezenti si, mai mult, daca parintii lor se ingrijeau prin cine stie ce minune ca ei sa aiba un martisor ratacit prin buzunare, bineinteles pentru tovarasa invatatoare, atunci Ladaru Fanel, Maslina Mihaela si Lalau Mioara, copii din familii dezmembrate, puteau sa-si vada ancorate ofrandele undeva, departe, catre omoplatii doamnei. La loc ascuns. Pana la urma, cine ar fi avut ochi si pentru aceste martisoare? Mamele si tatii acestor scolari nu participau nici macar la inspaimantatoarele sedinte cu parintii.
Eram pe atunci comandant de detasament. Si primul premiant al clasei. In mod firesc, zborul fluturelui mesterit din pene – martisorul meu – se potolea intre sanii tovarasei mele. Acolo unde mi se parea ca este cald si bine. Si incepand de atunci, doar asta pot sa cred. Locul pe care invatatoarea mi l-a pastrat doi, trei ani de zile, acolo, in depresiunea aia dulce, despre care incepusem sa imi manifest curiozitatea, a avut in ceea ce ma priveste valente de educatie sexuala. Faptul ca dibuiam martisorul meu de la distanta celei de a treia banci, inflorind langa inima doamnei Botoaga in aglomerarea creata de celelalte, grade si medalii impopotanand pieptul unui general sovietic, ma apropia an dupa an de aceasta femeie. In parfum discret de frezii. Asa am ajuns sa ma indragostesc de invatatoarea mea. Careia i-am sarutat chipul, tot intr-o zi de primavara, de pe fotografia de sfarsit de ciclu elementar. Si guma mea de mestecat, lipindu-se de poza, a lasat-o pentru totdeauna fara fata.
Am abandonat aceasta idila dupa primul an de gimnaziu. Aveam unsprezece ani. De ce m-ar mai fi interesat o invatatoare banala? Eram si eu in limba, ca toti baietii, dupa Raluca Gruber. Zapacit de asimetria narilor ei prin care aerul patrundea cu grija, grija ce o ai fata de un lucru fragil, dupa care se metamorfoza in mireasma, ii umfla pieptul imbobocit si revenea printre noi, elevii scolii 197, ca o boare de tei. Raluca Gruber... Cred ca numai Ceausescu nu auzise de ea. Nu aflase de frumusetea ei precoce si cotropitoare.
N-am mai rabdat. Si am hotarat sa-i fac cunoscute sentimentele care ma inmuiau atunci cand ma gandeam la ea. Noaptea, in pat, inainte de culcare. Nu mi-a fost usor. Eram pipernicit rau, Balcescu in fata lui Sotea. Raluca invata intr-o clasa de atleti. Nu stiu cat si ce mancau colegii ei, dar toti erau cu doua capete mai inalti decat mine. Ii cunoscusem cu o iarna in urma, atunci cand scoala mea a fost desemnata, obligata, sa tina Plugusorul din parcul Moghioros. Plavanii din clasa Ralucai pocneau din bice. Semn de maturizare. N-as fi putut face nici macar sa fasaie sfarcul de matase. Era o vreme in care nici sa fluier nu stiam. Din cauza memoriei de care dadeam dovada – pestele ala, merlucius, sa fi fost de vina – am fost ales sa recit versurile cu care intampinam noul an. Eu cu capul, colegii Ralucai cu muschii. Niciodata nu am reusit sa gestionez echilibrul dinre aceste doua date masculine. Adica, ce le-o placea femeilor? Care muschi? Pana la urma si creierul este tot fibra musculara. Muschiulara, cum spuneam pe vremea aia. Sau nu?
Ceva, ceva tot am dibuit. Dupa ani de zile. Ca femeilor le plac florile. Florile si martisoarele. Si masinile de spalat, si dependenta de soti. Ceva intuitii oi fi avut inca de atunci, incat am putut sa-mi dau seama ca un martisor ar putea sa-mi voaleze trairile pentru Raluca. Asa ca m-am hotarat sa-i dau unul. Dificil. In primul rand din pricina emotiilor. Mi-au trebuit cateva nopti ca sa ma conving ca gestul asta nu este unul stupid. Apoi, altele in care sa ma indepartez de penibil. In sfarsit, ultimele in care am regizat totul. Premeditat. Iar anticiparea asta distruge tot ceea ce este mai frumos intr-un astfel de gest.
Asadar, 1 martie 1982. Pregatit din toate punctele de vedere sa atarn langa bobocii Ralucai, cu mana tremuranda, o gargarita, un cosar, o inimioara – asta era deja prea mult! −, un cacastuf artizanal. Insa, ca in fiecare an, plec catre scoala cu un numar fix de martisoare. Pentru profesoare. Si pentru colege. Atat de prost, atat de salbatic, incat nu am fost in stare sa ii daruiesc Ralucai un martisor destinat uneia dintre colegele mele. Sa ii schimb destinatia. Cel al Corinei Bumbac sau al Ioanei Popescu, fete care isi exersau ura pe mine. Pentru rezultatele la invatatura. Pe care aveau ciuda. Sau cel al Magdei Iliescu, de care am fost indragostit platonic pana cand a inceput sa transpire abundent la subrate, ingalbenindu-si camasile.
Plec catre scoala cu un curaj dement. Ca sa ii pot oferi martisorul, trebuie sa intru in clasa Ralucai. Sa ma pierd printre handralai. Sa-mi asum piticismul. Dublat de o miopie severa, tratata cu ochelari absurzi, mari cat Vinerea Mare. Cat cei ai Ginei Patrascu, o cantareata din anii optzeci. Dar nu am obiectul muncii. Nu am martisorul pe care imi doresc din inima sa i-l ofer. Incep sa compilez. Fac calcule in timpul orei de romana. Cele doua cursuri de algebra ma gasesc nepregatit. Ma perpelesc storcandu-mi creierul cum sa fac rost de martisor. Voican Cosmin! Scaparea. Coleg de orchestra. Tot la clavieta si el. Comandant de grupa. Cand am fost fortat – in calitate de comandant de detasament – sa ii iau cravata de pionier lui Tamas Alexandru, prin clasa a patra, pentru ca furase dintr-o masina o mapa cu patru sute de lei, Cosmin Voican a fost cel care l-a trosnit, facandu-l sa nu mai opuna rezistenta. Una de porc dus la junghiere.
Am asteptat ultima pauza. Mi-am calcat pe suflet.
- Cosmine, mai ai cumva vreun martisor?
- Da.
- Poti sa-mi dai si mie unul? Te rog frumos.
- Dai altul la schimb?
- Nu, eu nu mai am nici unul. Si vreau sa il dau lu’ gagica-mea.
- Care gagica?
- Eee, am eu una. Secret.
Mi-a dat unul. O banalitate din tabla. Data cu putin maglavais rosu. Oja, cred.
L-am luat cu nadejdea cu care, la un moment dat, ne luam viata in maini. Era un fir din iarba fiarelor, cu care puteam deschide nepatrunsele cai ale sufletului ales. Firul Ariadnei, care ma putea duce la Raluca. La RALUCA GRUBER. In minutele care au mai ramas pana sa sune ultimul clopotel al zilei, am dat fuga cu un etaj mai jos. Impiedicandu-ma pe scari. Acolo era clasa in care invata ea. M-am oprit in pragul usii, cu martisorul bine strins in pumnul drept, transpirat de emotia momentului. Am inghitit in sec. O data. Am asteptat, incercand sa imi revin, timp in care am mai inghitit de vreo doua ori. Tot in sec. Si n-am gasit curajul necesar. M-am intors in clasa cu un gust amar. Care s-a prelungit seara, de parca as fi luat o fiola de algocalmin. Am aruncat martisorul in closet, pentru a parea cat mai credibil. Ca am si eu o prietena. Macar in ochii lui Cosmin, pe care deja Magda Iliescu il placea. Fapt care ma scotea din minti. Din pepeni.
Dupa douazeci si sase ani ma gandesc inca la Raluca Gruber. Caraghios. Grav. Caraghios? Grav? Stiu ca traieste in Germania. De multi ani. Maritata, culmea, cu Dumitrascu Laurentiu, un coleg de-al meu, un elev de mijlocul clasei, dar care se apucase sa scrie un roman S.F.. M-am luat si eu dupa el. A fost prima mea scriere. Iti multumesc pentru asta, Laurentiu! Si daca mai traiesti, sper sa o fi facut fericita pe nevasta-ta. Si nu fii gelos, nu te supara pe mine ca acum, la atata timp distanta, incerc sa agat acest text de amintirea ei, asa cum mi-as fi dorit sa ii pot atarna la piept acea bucatica de tabla, primita de la Voican.
Mama, care nu ai purtat niciodata martisor in piept. Esti in spital. Si se apropie intai martie. Te-am vizitat ieri si erai mica, te uscasei de tot, semanai cu un martisor. Buchetul de zambile cumparat de tata, fara sa stie pe ce flori a dat banii, nici nu stiu daca te-a mai inveselit. Erai trista si obosita. Ai borat tot ceea ce ti-au dat sa mananci. Pilaful, macaroanele, carnea de pui, cosarii, trifoiul cu patru foi, lighioanele facute din plus, ralucagruber, doamnabotoaga, voicancosmin, felicitarile pe care ti le scriam cu litere de tipar, inca de la cinci ani – erai tare mandra de asta! –, si pe care nu uitam sa scriu Hai, Dinamo!, ciocanitoarea Woody, pe care am purtat-o in piept ca pe o amuleta de placaj traforat, imediat ce i-am scos firul incolacit in rosu si alb. Si pe care mi-am cumparat-o singur, gest de slabiciune, din banii pe care mi-i dadeai pentru Bi-Bib. Guma turceasca cu surprize.
Stati langa televizor! Urmeaza un nou desen animat. Cartun giocain.
Ha ha ha haaaa, ha ha ha haaaa, ha-ha-ha-ha-ha-ha-haaa! |
