Dupa 1990 am cantat foarte putin blues. De aceea putini din tanara generatie ma stiu ca pianist si vocalist de blues.
Cant un blues foarte apropiat de formele lui traditionale, uneori cu ecouri de free sau etno-jazz.
Am intrat in jazz, prin blues. In 1970 – aveam 17 ani – m-am intalnit prima oara cu bluesul si asta mi-a schimbat viata. La „Cerbul de aur” a avut loc recitalul lui Memphis Slim, un pianist care era printre legendele vii ale bluesului. I-am vazut recitalul la televizor, aveam deja si un casetofon si l-am inregistrat.
Pe atunci inca nici nu auzisem de termenii de jazz sau blues; aveam o educatie muzicala clasica si eram in primii mei ani de rock. Ascultand muzica aceea, care m-a izbit brusc, am simtit cum in cateva secunde mi se sterg cei 12 ani de educatie clasica. A fost pentru mine un soc. O mare mutatie s-a petrecut in interiorul meu, iar de a doua zi am luat caseta si m-am asezat la pian. Puneam blues-urile si cantam, atent la versuri. Mi se parea, dupa atatia ani de muzica clasica, o muzica foarte simpla. Da, bluesul e un lucru foarte simplu dar pe care nu il poate face oricine, pentru ca trebuie sa te nasti cu acest semn. Eu se pare ca il aveam. Au urmat, in 1971, primele aparitii in Constanta, si la fiecare „cantare”, nemultumit de reproducerea exacta, mai adaugam pieselor lui Slim mici pasaje personale. In 1972 am avut un recital de blues la Sinaia, in sala de concerte a Cazinoului, castigand premiul I al Concursului „Emotii in premiera”, organizat cu oamenii muncii aflati la odihna.
In 1973 am intrat la Institutul de Muzica de la Brasov. La admitere, pe langa piesele clasice, am cantat si cateva bluesuri. Impactul asupra comisiei a fost foarte mare...
Intrarea mea in jazzul romanesc s-a petrecut in 1974, la Sibiu, unde prietenii m-au impins spre pian ca sa cant blues, in jam-session, pe la 3 dimineata. Am inceput sa cant si m-am trezit langa mine cu Richard Oschanitzky, la patru maini, cu Johnny Raducanu si Dan Mandrila. Brusc, toata lumea a dat buzna in jurul pianului. Eram coplesit de acest succes neasteptat.
Pana in 1989 am cantat mult blues. Pentru mine si pentru public era un gest de revolta. Bluesul, care se nascuse din marea durere a negrilor de pe plantatiile din sudul Americii, avea pentru noi aceeasi semnificatie. Era un strigat de libertate.
Din pacate, in ultimii ani la noi este cunoscut mai ales bluesul comercial, cu iz de bal mascat. Dintre bluesmanii nostri autentici, unii dintre ei chiar creativi, ii pot numi pe Alexandru Andries, Hanno Hoefer, Vali Racila, Attila Weinberger.
Iulia Argint, in interviul de pe «Egofobia»:
- "Tavitian se intoarce la blues", acesta este titlul unui articol aparut pe www.atitudinea.ro, si care anunta participarea dumneavoastra pe 9 februarie 2006 la Sighisoara Blues Festival. S-ar putea vorbi despre o asemenea intoarcere? Cum ati ajuns sa luati parte la acest festival si ce a reprezentat pentru dumneavoastra acest episod?
Eu:
- Mi se inoculase in minte ca America daduse omenirii bluesul. Mai tarziu aveam sa constat ca bluesul a fost facut de unii de care America isi cam batuse joc. Si cand am descoperit aceasta America, eu, care cantam blues de la inceputul anilor ’70 ai secolului trecut, nu am vrut sa-l mai cant. Poate ca m-am suparat ca vacarul pe sat dar au mai fost si alte motive. In anii ’80 eu cantam blues prin toata tara, ca o suprema atitudine de protest. Ceea ce este, de fapt, insasi esenta acestei muzici. In schimb, pentru numerosii bluesmani aparuti imediat dupa 1990, bluesul nu era mai mult decat un amuzament facil, iar asta mi-a pus capac. E drept, vremurile se schimbasera. Atunci mi-am zis „ajunge cat blues am cantat”!
In februarie 2006 am primit invitatia de a canta la festivalul de blues de la Sighisoara. Initial n-am vrut sa ma duc. Dar insistentele sincere (nu agasante) ale organizatorilor m-au facut sa accept, in cele din urma. Dar nu este vorba de o intoarcere la blues. Mai degraba de o aducere aminte.
Mihai Plamadeala in interviul de pe « Muzici si faze »:
- Unde va plasati intre blues si free-jazz?
Eu:
- Merg in continuare atat pe blues cat si pe jazz. Am ajuns sa constat, dupa multi ani de experienta, ca succesul poate sa para, in cazul blues-ului, foarte facil. Pare ca totul vine de la sine. Asta poate si datorita aspectelor tot mai comerciale pe care le-a capatat bluesul in zilele noastre. De aceea, in ultimii ani, nu am mai prea cantat blues revenind doar sporadic la el. Ca sa fiu foarte cinstit, as modifica putin intrebarea spunand ca nu cred ca m-as situa undeva anume sau ca as alege una sau alta intre blues si jazz… pentru mine blues inseamna inceputurile. Nu pot sa raspund daca ma regasesc mai bine in blues sau in jazz… Istoric si sufleteste bluesul a fost inceputul, ca feeling si mentalitate…. Cei sapte ani de acasa, adica ce este mai important.
Acum, la cateva luni dupa aceste interviuri si inainte de o noua participare la Festivalul de blues de la Sighisoara, as putea sa adaug ca, odata cu dezintegrarea europeana, simt ca s-ar putea sa fie iar nevoie de blues.
Am cautat in arhiva mea cu articole din presa si am gasit ceva scris de Artemie Calus, in 1993:
„Tavitian a inceput prin a canta blues in 1970, dupa ce l-a vazut pe Memphis Slim. Si am putea spune ca se reintoarce periodic la el. Desi, artistul constantean ne-a contrazis: „Eu nu am parasit bluesul niciodata”. Acum vreo opt ani, intr-o discutie in care Harry fusese criticat pentru limbajul free al muzicii lui, Johnny Raducanu a spus: „De armeanu’ sa nu va legati, ca are pasaport”. „Pasaportul” era bluesul”.
Acum putem sa mergem in Europa, fara pasaport... Dar, asa cum am mai spus, dupa cum imi miroase mie, cred ca ne putem apuca iar de blues! |
