Un Cristian

Oana Catalina Ninu, C. Komartin, SGB, Alex Matei, Stefania Mihalache, B. Cretu, Cosmin Ciotlos, un cristian

„Cine se afla in spatele afacerii?” - il priveam nedumerit pe Alex (Matei). „Cine baga banii?” Ideea lui ca fiecare astfel de revista are spatele asigurat, face parte dintr-un trust sau beneficiaza macar de o traditie onorata de o institutie oarecare, m-a pus pe ganduri. „De ce facem noi o revista, daca aproape toate conditiile sunt...? (n-ati vrea s-auziti cum, ne-am discredita logistic). „Stii cate reviste literare sunt!” Asta e SGB, omul cu firma, curios si el, totusi increzator c-o sa iasa ceva. „Nu, le numaram intr-un numar viitor.” Oana tocmai ce terminase articolul: in Franta revistele literare pe hartie aproape ca nu mai conteaza. „Nu era mai simplu pe net? Unde o vindem?” „Facem un turneu de lansare si o ispravim. Pe la Litere si in Grozavesti. Din usa-n usa.” „Vezi ca dai idei concurentei!” Imi vine sa rad. Ianus stie de ce. Dar e departe. Macheteaza. Din prietenie. Fara regrete si fara sa se mai gandeasca la Fracturi, la ce ar fi fost daca avea un critic, daca cenaclul nu s-ar fi devansat si Cosmin (Ciotlos) ar fi nimerit ziua. El si-a facut damblaua. Acum asta mic e aici, dar Pana mea e altceva. Oare ce? Ce ne tine impreuna? Sticla de vin, visele de glorie, fumurile literare, revansele, ideea de a vinde o revista literara prin scoli, normalitatea? N-am niciun raspuns. Doar Komartin e calm, imperturbabil, visator. Pun pariu ca stie cat o sa tina si aventura asta. Ii ghicesc gandul. „Trei luni, daca prima serie nu renteaza, n-o mai reluam de la toamna. Vara n-are sens s-o scoatem.” La opt ne vedem cu Soviany. La noua trimite cronicile Bogdan Cretu. Lucrurile se misca. Nu e o iluzie? E aproape de unsprezece. Mama ma suna de noapte buna. „Nu vrei sa vii sa-ti cauti ceva sigur in Buzau?” Ii spun de revista, o mai tin putin, ii vorbesc de redactie, de incurajarile Oanei, de promisiunile lui Cosmin, de titlul dat de SGB, de geaca de piele a lui K, de gestul lui Marius („tot cu Ianus?). Glumeste. „Si tu ce pana mea, o sa fii pe-acolo?” „Cititor.” Totul pe-o revista de data asta. Mai verific o data mail-ul. Citesc un newsletter: „In prima luna din primavara lui 2007, editura... accelereaza ritmul, propunand cititorilor un numar de 35 de noi aparitii: aproape doua carti pe zi.” Inchid, iau sumarul si m-apuc batraneste de primele ajustari. Nu stiu de ce, dar titlul editorialului mi se pare inoportun, l-as modifica: „De ce sa nu facem noi o revista?” Emai ok asa. Pur si simplu. Ochii mi se inchid. Visez. Un vis alb negru in locul unui manifest colorat. Derulat cu incetinitorul. Action!