interviu cu Mitos MICLEUSANU realizat de Mihail Vakulovski

- Mitos, iti mai amintesti cum ati gindit, tu si cu varul tau Florin Braghis, proiectul Planeta Moldova, care acum a devenit ceva foarte popular, si ca site, si ca umor, si ca miscare culturala in general?

- Totul a inceput de la „Fata si Kamazul”, un text pe care am hotarat impreuna cu Florin sa-l facem in versiune audio. Fara sa „planuim” un site sau proiect. A iesit un fel de teatru radiofonic, dar mai violent si satiric decat in sensul clasic. De fapt, n-a fost un efort prea mare, deoarece aveam deja experienta inregistrarilor din trecut. Ma refer la anumite inregistrari pe care le faceam in adolescenta, prin 1985 cred, impreuna cu fratele meu, Radu. Atunci aveam un casetofon Electronica si ne distram inregistrand tot felul de „emisiuni” antisovietice, ca sa le spun asa, dar evident, imature. Totusi, ne-am distrat si ne distram si acum cand le ascultam. Mai tarziu, aflandu-ma deja la Cluj, la facultate, am continuat traditia inregistrarilor impreuna cu bunul meu prieten Valentin Maslov. Cu el am mers pe o linie oarecum diferita, un teatru radiofonic absurd, experimental... Apoi a urmat din nou o pauza, in care am scris destul de multe „chestii” utile si inutile, dupa care, deja la Bucuresti a urmat „al treilea val” de inregistrari care a si dat nastere proiectului „Planeta Moldova”. De fapt, impreuna cu Florin am reusit sa fim mai consecventi si sa ducem treaba pana la capat, cum se spune, deoarece este foarte important sa depasesti faza de proiect si sa pui in practica ideile. Altfel lucrurile raman nespuse, neauzite, nevazute. In principiu, sunt convins ca toata lumea are „aptitudini” creative, dar nu toti cred in ele suficient de mult ca sa le aplice in practica, fiindca multi „potentiali artisti” nu se fac auziti din cauza unor complexe de comunicare, din cauza autocenzurii excesive sau pur si simplu din cauza subaprecierii. Este foarte important sa nu fii excesiv de autocritic, dar nici foarte increzut. Daca esti increzut, ajungi sa epatezi si   
cel mai degraba devii penibil sau patetic. Iar daca esti prea autocritic, atunci nu lasi lucrurile sa se coaca, adica le distrugi in fasa. Ma refer evident la un act creativ. Multi scriitori, spre exemplu, sunt prea migalosi sau pretentiosi in legatura cu lucrarile lor. Asta nu e rau, atata timp cat artistul, scriitorul, stie cand sa se opreasca si sa lase lucrarea asa cum e, fara sa o „bibileasca” excesiv. Orice lucru excesiv „bibilit” pierde din prospetime, naturalete. O scriere, dupa parere mea, este cu atat mai umana cu cit contine trasaturi umane, reale, si nu trasaturi de bibelou. In fine, aici ar fi multe de discutat, despre perfectionism sau delasare, dar sa ma intorc pe Planeta noastra. Eu cred ca am reusit sa punem pe roate proiectul datorita relaxarii si spontanietatii. Am dat la o parte toate prejudecatile, autocenzura si am incercat sa fim noi, fara sa ne raportam la altii. Atunci cand te raportezi la altii prea mult, ajungi fie complexat, fie grandoman, iar aceste trasaturi sunt distructive pentru un om de creatie. A fi „om de creatie” este doar o eticheta, iar in momentul in care o ei prea in serios, devii „elitist”, ceea ce denota automat o problema de autoritate, ierarhie, megalomanie... Elitismul este un fel de rasism subtil, este o patologie a mintii infumurate. In realitate, exista oamenii, iar artistul, scriitorul, poetul, filosoful se adreseaza oamenilor, nu elitelor. Faptul ca nu toti inteleg ce vrea sa spuna cutarescu, este problema lui, nu problema ascultatorilor. Adevarata provocare este sa fii pe intelesul tuturor si nu a fi neinteles sau a te adresa unui grup izolat. Asa cred.

- Inainte de Planeta Moldova ce-ai facut? Ce amintiri chisinauiene te chinuie? Ce nu poti uita din perioada dinainte de a veni in Romania?

- Amitirile legate de Chisinau sunt foarte frumoase, mai ales prin prisma timpului:). In timp, totul devine nostalgie, iar amintirile neplacute si cele placute se contopesc intr-un fel de dor, ca sa-i spun asa... Cel mai des imi amintesc de liceul Igor Vieru si de colegii mei, o echipa de soc, in sensul adevarat al cuvantului. Fiecare era si este o personalitate, foarte diferiti, foarte creativi, neconventionali etc. Le duc dorul si sper sa ne vedem in curand. Apoi profesorii, care mai de care mai „diferiti”, fie in sensul bun sau rau. Nimic de mijloc, nici un personaj banal. Pe langa liceul unde am invatat, as vrea sa vorbesc despre cartierul unde am crescut, Botanica. Pe langa prietenii moldoveni am avut cativa prieteni „rusofoni” cu care m-am inteles foarte bine. Erau niste personaje oarecum antisociale, unul dintre ei a comis un omor (in legitima aparare), celalalt era bataus „neinfricat” aveau probleme in familie, unul avea parinti betivi... Totusi, ne intelegeam foarte bine, deoarece, dincolo de toate, erau niste tipi inteligenti, puteam discuta orice si nu se luau dupa multime. Erau detasati si, cu toate trasaturile lor bune sau rele, au fost niste exemple pentru mine. Am invatat sa nu ma grabesc cu judecatile, atunci cand la prima vedere un om pare „iesit din tiparele normalitatii sociale”.  De multe ori normalitatea sociala este monstruoasa, anume prin ignoranta si tendinta de marginalizare sau judecata a oamenilor neadaptati. Noi generam violenta si revolta prin marginalizarea semenilor, prin incercarile noastre, de multe ori distructive, de a face dreptate. Dreptatea e ceva relativ. De asta oamenii se dau in judecata de cand lumea si se razboiesc. Dar sa ma intorc la amintirile mele... Despre fetele din Chisinau, stim cu totii ca sunt fara seaman... orasul Muzelor... Ce sa zic, ar fi multe de povestit, mai degraba ar fi de scris o carteJ. Oricum, eu am perceput o vreme Chisinaul ca fiind un oras al tensiunilor. Cu vremea m-am obisnuit, dar imaginea a ramas cam aceeasi, o zona pe cat de frumoasa si vie, pe atat de imprevizibila si tensionata.  Dar cel mai important este faptul ca Moldova in general este o sursa uriasa de inspiratie, fiindca oamenii sunt in esenta un fel de „fatalisti optimisti”. Moldovenii dau dovada de foarte mult umor si sunt undeva in adancul lor „autosuficienti”, nu le trebuie nimic mai mult si nimic mai putin. Moldov(e)anul mai degraba cocheteaza cu nefericirea lui decat sa o ia in serios. Cam asa sunt si rusii, doar ca moldovenii sunt mai „pasnici”, mai impacati. Evident, fiecare om se poate transforma intr-o bruta, daca este pus in „situatie”, dar moldov(e)anul are multa rabdare si cumpatare, iar asta este absolut vital pentru toata lumea. Din acest punct de vedere, moldovenii sunt mai aproape de principiul „nu ma bag peste nimeni, ca nu-i bine”. Rusii, americanii, chinezii ar avea multe de invatat de la moldoveni. Iar moldovenii ar avea multe de invatat de la tibetani. Si tot asa, invatam unii de la altii.  

- Esti modelul scriitorului care vine de altundeva - din pictura, in cazul tau. Cum vezi tu legatura dintre arte, dar si schimburile culturale basa-ro?

- Exista expresia „artele surori”...  Artele sunt legate undeva in „subterane”.  Nu consider pictura ca fiind altundeva decat literatura sau cinematografia. Toate sunt nuante ale aceleiasi tendinte omenesti de a crea, de a revolutiona, de a aduce ceva nou. Intr-un fel, este foarte „constructiv” sa cunosti mai multe domenii. De exemplu, un pictor care scrie este posibil sa dea dovada de mai multa imaginatie. Un muzician care scrie poate da dovada de mai mult muzicalitate, poezie. Un medic scriitor poate da dovada de mai multa visceralitate, detaliu etc. Evident, asta nu inseamna ca un scriitor care nu este muzician, pictor sau medic nu se va descurca. Nu este o regula, dar in majoritatea cazurilor domeniile in care activam ne ajuta si ne imbogatesc experienta. Marele „neajuns” al celui care activeaza in mai multe domenii este Timpul. N-ai timp sa le faci pe toate si asta te face sa-ti pierzi linistea interioara. De aceea cred ca cei care se ocupa de un singur lucru, sunt consecventi si dedicati, ajung la rezultate serioase deoarece pot duce treaba pana la capat. Asta este cel mai important, sa-ti faci treaba pana la capat si sa treci la urmatoarea etapa fara sa te uiti prea mult inapoi.
Daca ar fi sa vorbim despre „combinatia” culturala romano-basarabeana, eu cred ca este absolut fireasca, sunt verigi lipsa de-o parte si de alta si trebuie completate. Mai ales ca spatiul amputat (Basarabia) si spatiul ciopartit (Romania) au multe de recuperat si de invatat unul de la altul. Asta de fapt se si intampla. Probabil contopirea este un proces mai lent decat ne-am imaginat noi, cei care nu mai au rabdare sa asiste la aceasta parodie sinistra care este circul politic. De fapt este foarte simplu, oamenii de la putere sunt precum doctorii care au un om in moarte clinica pe masa, dar ei ii fac operatie plastica la urechi. Lasand absurdul la o parte, stim cu totii ce simtim, dar ne-am obisnuit deja. Acesta este procesul si trebuie sa avem rabdare. Dupa parerea mea nimic nu stagneaza, schimbul de experienta se produce si ne consolidam. Exista multe familii unde fratii, surorile, parintii sunt certati, despartiti, se dezic unii de altii, se dau in judecata etc. Totusi, mai devreme sau mai tarziu, in cel mai rau caz pe patul de moarte, vor fi nevoiti sa-si ceara iertare intre ei, pentru ignoranta si orgoliile lor, vor fi nevoiti sa se adune impreuna, sa-si aminteasca de unde vin si cine sunt, ca sa poata muri omeneste.  Chiar daca suna patetic, acesta este adevarul. Orgoliile, ignoranta si judecata sunt adevaratele probleme care trebuie rezolvate. Atat politicienii cat si oamenii simpli se confrunta cu aceste probleme si n-ar trebui sa dam vina unii pe altii de parca este cineva responsabil pentru dezordinea din vietile noastre. Noi suntem singurii responsabili. Si poate n-ati stiut, dar politicienii sunt mai amarati si mai derutati decat un om simplu. Politicianul a ravnit la putere din cauza complexelor de autoritate. El vrea sa se simta puternic deoarece este complexat si fricos. De asta joaca teatru, de asta promite si nu face. Deoarece in esenta nu este capabil de mare lucru. El este doar o imagine, o poza la costum, plata, in majoritatea cazurilor lipsita de integritate. Deci, nu politicienii vor rezolva cu adevarat problemele, ci noi. Iar solidaritatea este ingredientul de baza. Vreau sa inchei acest discurs paroxistic si poate prea insistent pentru unii. Gata.
(februarie 2007, Bucuresti-Brasov)