Zice Vakulovski (ala mare): „scrie, bre, ceva si pentru Tiuk!”. Mi-e rusine de mine, ca ma roaga de nu stiu cand si eu nimic... Si stau si ma intreb de ce n-am mai scris nimic pentru Tiuk. De ce nu sunt in stare sa-i trimit ceva din aberatiile mele de zi cu zi? Acuma ar trebui sa urmeze un lung sir de interogatii literare, de contorsiuni de limbaj, de framantari si procese de constiinta. Insa raspunsul mi-e evident. Iaca: Vakulovskii (si ala mare si ala mic, „the Vakulovskies”) imi sunt prieteni. Pare pe dos, stiu, dar nu e: intotdeauna, cel mai repede ii uitam pe cei care ne sunt dragi. Hoo, nu va impacientati, ca nu le fac declaratii de dragoste acuma! Doar ii folosesc nitel ca sa ajung unde vreau sa ajung. Adica, evident, la scriitori si scriitura.
Am fost invitat de curand la o „manifestare culturala” (comunist little sintagma...) in Bucuresti. Trebuia sa citim poezie si sa dezbatem starea poeziei de dragoste. Aoleo, ce era acolo! Cautari interioare, justificari, vorbaraie multa, poezii citite ca si cum trebuia sa fim omorati a doua zi, iarasi cautari, acuzatii subtile, generatii vinovate, generatii nevinovate, poeti fara generatie (tragic...), in fine, tot tacamul. Eu mi-am luat un aliat muzical, pe Vlaicu Golcea (noi, astia cu muzica, umblam mereu in haita...) si i-am trantit un performance fara repetitie din care a reiesit ca mai bine ne mutam maine din tarisoara noastra poetica. Generatiile, cate or fi fost pe acolo, au cascat, au vorbit de aglomeratia la metrou (pe bune!) si s-au hlizit – „ce dracu e si cu asta, se crede avangardist!”. Problema e ca mi se rupe. Problema e ca nu sunt poet. Nici scriitor. Zice Vakulovski (ala mare): „scrie ceva pentru Tiuk!”, si eu ma gandesc: „ei, lasa, ca iese Tiuk-ul si fara mine!”. La motto-ul „pentru c-avem chef!” eu adaug „si cand avem chef!”. Nu caut sa fiu constant. Refuz sa scriu pentru ca sunt scriitor. Sunt scriitor atunci cand scriu. In rest, Dumnezeu cu mila, ca treaba e destula! – mai o flegma pe politicieni (pe care porcii nici n-o simt...), mai niste piese, mai o cearta mica pe internet cu niste adolescenti simpatici in cautarea sensului unei revolutii nici incepute, nici terminate, nici in desfasurare.
Ma uitam la poetii de la manifestarea mai sus-amintita: incrancenati, distrusi, emotionati (aia mai tineri, deh...), furiosi. Degeaba. Inca n-au aflat ca lumea nu mai citeste. Inca n-au invatat ca trebuie sa publici pentru ca ai chef, asa cum intr-o dimineata ai chef de o savarina sau de un sex rapid, la dus. Asa se scrie, bai, nu cu cutitul literar la gat! Hai, v-am lasat, ca a venit o amica si am chef de-o cafea...’Te dreaq de literatura! |
foto: m. vklvsk