ERA IN OCHI UN EXERCITIU
era, in ochi un exercitiu artistic mersul pe
o sina de cale ferata... adica?
mare scofala:
sa-ti tii echilibrul, sa nu calci in gol, sa-ti spargi
capul, doamne fereste... a...
hai dupa mine, ii
strigam vacii (adusa pe zona, la pascut), tunator –
si ea, nu?
dansatoare, care lua in serios toate prostiile mele, cu
clopotei la glezne, o data o
vaz cum prinde viteza pe linie si urca...
si urca, si urca, aha, cu tot cu cortul santierului CFR
si trece in partea dinlauntru a ochilor mei
si ametesc: vai de mine, cum
o sa vie ea acuma inapoi de acolo, pe linie?
pai... sa vedem, sa ne gandim...
poate veni prin fenomen de atractie, ca pe roate
(locomotiva?)... ia deschide
harta astrala... bun... aici e statia siscani: opreste?
nu, cum sa opreasca, e tren rapid, circula
pana in orient, direct si... aici e...
lasa: uite, iti face vaca semne de pe luna, in car
triumfal, a fost primita
regeste, o fi si azi epoca primitiva pe acolo
altfel, cand sosea tata acasa, seara, tarziu, cu trenul,
cu geanta lui mare de serviciu plina cu
carti de instructie si-mi viziona
visul intins cat
tot cerul de deasupra cantonului
248, imi ciocanea
capul (ba, e numai tarate), metodic
si lasa (cum ii placea lui, teatral, induiosat, sa dea un
exemplu in natura) sa-i cada o
lacrima pe
plita fierbinte, in bucatarie, lacrima care sfaraia,
sarind si disparea instantaneu:
“asta-i soarta” (era
ticul lui verbal)... treci si te culca
PIETRELE CRAPATE
“pietrele crapate, o gramada, stateau
ieri, pe frig, de la patru
noaptea, in fata la magazinul de carne, la coada, la
adjud”, citeste dintr-un jurnal
al unui muncitor la intretinere la calea ferata, ca
e ceva magic la mijloc
saracele, comenteaza o voce
interioara, de dinainte de 1944, a unui animal
inhamat la sanie (in
care nu e nimeni), voce oprita la bariera: asa
e mereu, coada?
bai, neata, ii raspunde gardul cantonului,
lasa intrebarile cu
cheie si vezi sa nu te manance si pe tine... pe mine?
pai, eu sunt istorie, schelet
aha: cu mana in poala, aici, tu, cantoniereasa, in
noaptea de anul nou, lustruind cu
carpa fanionului pasarea de lemn (prinsa in podul
cazarmei, cu caciula, de mine, cand
cautam o carte de rugaciuni
veche, in chirilica, a lui bunicu si am gasit jurnalul
din care am citit mai inainte), faci
farmece si zici
in continuare: cip-cirip-cip (la multi ani,
adica), lozinca e tot:
pentru o recolta bogata si pentru pace
asa ca, in vesmant cu pene de lebada, el,
mecanicul de locomotiva (care zboara jos tare)
scoase un bici si plesnind de trei ori
facu halta o nuca,
o baga in san si pleca, pufaind si dand drumul la
abur pe linie,
tragand un singur vagon dupa el, plin de riduri (un
sicriu)
LOC INALT
loc inalt, inconjurat cu sant... loc de manastire, in
forma patrata, unde aveam
noi infipte steagurile de lupta, albastre... si rosii...
cu altar, tribuna si cu
corturi de piele, de zece persoane... aici, deci,
in aer liber, ca la teatru, pe jeratic,
ardeau inabusit, in alcool,
grauntele de ienupar (zapacind inchipuirile) – si
unde nu incepea o
vraja, cu o roata cu pasari (din pamant
ars) si cu aplauze... ba, te pedepseste dumnezeu
daca faci vraji
dar erau vechituri toate, se stafideau si dispareau, la
un moment dat, din memorie si
auzeam: e sarbatoare azi, tontule, nu mai citi atat
si nu mai scrie
schimbam vorba: e pacat sa prasesti duminica in
gradinita, in interior la tine,
bunicule, nu sa citesti si sa scrii... nu
ma invata tu pe mine: lasa jos fanionul, o data si
deschide bariera, ca ne bat
oamenii
CU UN BRAT
cu un brat de flori de gheata, invelite in ziar, vin in
intampinarea ta, cantoniereaso
si azi: pacat ca la peron, eu, n-am cu ce cobori din
al treilea cer (coboara cu
caleasca bunicului... escortata de elefanti, nu?
nu, ca nu mai exista) sa-ti iau
mana dreapta, cu gratie, sa o sarut, in vazul satului si
sa te duc iar la mine in inima, la
popicarie
unde e asa un labirint: in care eu sunt pur si simplu un
strain, pe dinlauntru
peste, pe dinafara om (adolescent de acum), in vizita la
spital la adjud, in
subsol, venit la tine, si stand
stanjenit pe marginea patului... la spital, unde tu, cu
o coroana de spice verzi de grau
pe dupa gat, internata cu tensiunea, tot imi zici:
bile de popice, din
cristale de stanca, se rostogolesc in sus
si in jos in mine,
daramandu-mi piesa cu piesa focul
dinlauntru, asa simt...
bate toaca de fier din curtea bisericii – tu
o auzi?
O MARTURISIRE A AUTORULUI
Aflat la varsta decadentei, era normal sa fi resimtit in amintirile mele din copilarie, din reflex, un motiv de salvare de la dezastru. Totodata, fascinatia dezastrului personal (dezastru moral facut public, din anul apocalipsei mele particulare, 2000, pana azi, cu obstinatie) nu se putea sa nu ascunda si un dinamism interior al dezagregarii, incontrolabil, dar de un farmec nebanuit... Totul a curs natural, de la sine, si cu cartea de fata (a fost o nebunie sa o pun in evidenta), care ar fi putut foarte bine sa ramana in sertar pentru totdeauna – daca intamplarea n-ar fi facut sa o scoata la lumina din strafundurile uitarii. “Si ce e nebunia? O cale uitata”...
Stabilit cu domiciliul in Bucuresti in 1990, am descoperit aici un consatean de al meu cu care am copilarit la Adjudu Vechi, regiunea Bacau (el, cu casa parinteasca in comuna, eu la Cantonul 248, la 248 de kilometri de Bucuresti, in locuinta de serviciu a tatalui meu, la halta CFR, la doi kilometri de comuna Adjudu Vechi), nascut in acelasi an cu mine, 1950, amandoi cu parinti de origine din acest loc. Numele lui: Vasile Anghelache. Adjudu Vechi si Cantonul 248 (in jurul caruia erau proprietatile taranilor, indeosebi vii si livezi, inlocuite cu porumb si grau dupa cooperativizare, dupa 1965, cand eu m-am mutat cu parintii la Adjud, oras la patru kilometri de halta Adjudu Vechi) fiind buricul pamantului pentru amandoi... Consateanul meu este grafician (membru al Uniunii Artistilor Plastici), cu numeroase expozitii personale (dar prezent si in expozitii de grup, la saloane de gravura, desen si acuarela) si cu lucrari in colectii particulare in strainatate. El este si “pictor de biserici”, cu lucrari de arta monumentala religioasa de anvergura (a pictat inclusiv Biserica Eroilor Revolutiei din Bucuresti). Curios din fire, Vasile Anghelache mi-a citit cartile si a constatat ca ne potrivim pe aceleasi amintiri din copilarie – asa ca la inceputul anului 2006 m-a anuntat ca a definitivat un ciclu de desene (si gravuri) dedicate Cantonului 248 si comunei Adjudu Vechi, transpunand pe plansa versuri de ale mele. Fiecare tablou din acest ciclu, in timp, fiind o izbanda sufleteasca a lui, la care rezonam amandoi. Am constientizat ca am putea sa aparem cu o carte impreuna: unul vine cu versurile, celalalt cu desenele, legandu-ne acelasi centru al universului si impartasind cam aceeasi copilarie la Adjudu Vechi si Cantonul 248, nu? In definitiv, orice e posibil, in joaca. Nu ne-am batut capul in acest sens: cine sa ne publice, la o adica? Eu ar trebui sa scot o noua editie a cartilor in care Adjudu Vechi si Cantonul 248 sunt un capat de tara, nu se poate... A intervenit insa intamplarea, de care pomeneam la inceputul acestor randuri – editorul Marin Codreanu, auzindu-ne vorbind, ne-a propus sa luam in serios un asemenea proiect de carte a copilariei, chiar daca pare irealizabil. O carte-obiect, un experiment fascinant de versuri si grafica (de emotii si simboluri post-onirice) a doi consateni care au copilarit impreuna intre anii 1950-1965, a unor amintiri si vise sentimentale comune, reflexive, ludice, mitologice, biblice sau din basme romanesti, de o seninatate aparte, specifice copilariei, paradisului pierdut...
Asa m-am trezit brusc suspendat – ca nu merita efortul sa reeditez cartile mele de versuri dedicate Cantonului 248 si Adjudului Vechi (cu atat mai mult cu cat aparuse in 2005 prima mea antologie de versuri intitulata “Cantonul 248”, in care erau cuprinse si volumele in care Adjudu Vechi era placa turnanta). Mi-am amintit ca am in sertar volume de versuri originale, definitivate si dactilografiate pana in anul 1980, cand am debutat cu o carte a mea. Criticul Gheorghe Perian, de altfel, in “Dictionarul analitic de opere literare romanesti”, volumul II (coordonat de Ion Pop, aparut in 1999), sublinia: “Amintirile autorului din anii copilariei petrecuti la Cantonul 248 de langa comuna Adjudu Vechi, unde tatal sau era muncitor la caile ferate, constituie substratul genetic din care volumul La fanion s-a desprins, fara a secatui sursa, caci si alte cicluri, anterioare si ulterioare, isi trag substanta din aceeasi materie. La fanion, cu care Liviu Ioan Stoiciu a debutat, este al noualea volum al sau, celelalte opt – definitivate cu incepere din 1974 – ramanand pana astazi in manuscris, unele in intregime, altele partial”... Realitatea e ca in anii 1974 si 1975 (cand se deschisesera concursurile pentru debut editorial) am definitivat si dactilografiat patru volume, care vor ramane si de aici inainte in manuscris, in sertar (le vor arunca, dupa moartea mea, cei interesati; pentru a le incarca memoria, le consemnez aici titlurile: “Libertatea de a fi”, “Sperietoarea si oglinda”, “Rasfrangeri” si “Masura singuratatii familiale”, volume cu un alt stil decat cele care au urmat). In afara acestor patru volume dactilografiate, ramase in intregime in manuscris, mai am in sertar sapte volume originale, definitivate si dactilografiate intre anii 1976 (eram la 26 de ani) si 1980 – pe atunci locuiam la Focsani! Ce-ar fi sa le recitesc... A fost o experienta innebunitoare, enervanta pana la insuportabil: ca nu de poezie “retro” preoptzecista (suprarealisto-postavangardista mai degraba decat postmoderna) aveam eu nevoie azi. Dar am luat seama, in subconstient, ca nu-mi strica proiectia in trecut si ca “regresiunea”, datul indarat poate fi si o retragere inspre primordial... Asa am ajuns la cartea de fata, in care cuprind aceste ultime sapte volume de sertar, originale, ramase in manuscris (cu poeme selectate, nepublicate): “pam-param-pam” (august, 1976), “hai la om” (februarie 1977), “asa un vis” (august 1977), “cantonul 248” (februarie 1978), “autopoeme” (februarie 1979), “cu ochiul liber” (august 1979) si “atentie la tren” (august 1980). Volume ale copilariei la tara pline de vraji si farmece, babe lecuitoare, care descanta si talmaciri ale viselor (le vor fi iertate naivitatile). In cartea de fata ele devin cicluri (subtitluri), ordonate in sensul invers al definitivarii lor initiale: incep cu “atentie la tren” si inchei cu “pam-param-pam”. Bineinteles, a trebuit sa ma dau cu capul de pereti sa le recorectez si redefinitivez, sa le aduc la zi, culese pe computer, sa improvizez, induiosat de sensibilitatea lor din prima mea tinerete, ehe... Am inteles, in timp, ca volumele mele publicate pot fi si o reconstituire a celor 39 de ani din istoria Romaniei de dictatura, de o rara frustrare (eu sunt un “produs al comunismului”, nascut in 1950, o tot repet), de la copilarie la maturitate, ca exemplu personal de supravietuire (nu ca volume de palmares). Nu ma intereseaza daca am ratat sau am fost credibil in scris, daca am dus la faliment intreprinderile mele editoriale (epuizand resursele de profunzime) sau a meritat efortul, la suprafata: datorita poeziei eu am mers mai departe, ea m-a eliberat de mine insumi, m-a tamaduit de “raul cel bun” dinlauntru...
|
