Liviu Ioan STOICIU Virgile, da-mi un semn!

Ii aprind de cate ori merg la Manastirea Cernica (si in ultimii ani, de cand sinuciderea a devenit la mine un mod de existenta, merg si trimestrial) lumanari lui Virgil Mazilescu. E poate singurul poet caruia ii aprind lumanari atat de des, impartasindu-i nefericirea: ajungand sa confund manastirea cu mormantul lui, mereu iesit in cale. “Sunt singur (scria Virgil Mazilescu) am inventat poezia si nu mai am inima”. Culmea e ca inima a fost pe primul loc si in viata lui de zi cu zi (intr-o vizita de doar 42 de ani pe aceasta lume), nu numai la masa de scris: a murit din dragoste (indragostit, tradat de marea lui iubire), complacandu-se intr-o boema dusa la extrem. Il citez din jurnalul lui de cateva luni, din anul mortii, 1984: “Iubirea asta ma distruge. Dar nici nu vreau sa scap de ea. Pe cat de lenta, pe atat de sigura otrava. Dubland-o cu votca, voi ajunge in curand «departe»”. Avea mereu o gheara in piept: votca si iubirea il mai tineau in viata, de fapt. Votca ii “anestezia” dezamagirea in dragostea pentru “Rodica” (ea il sugruma), inainte de toate. “Anestezie, imbecilizare, in consecinta: echilibru sufletesc... Voi reusi maine sa nu beau? Un nod in gat, gheara aia obisnuita din piept... Ma sufoc”. De la un moment dat vodca nu mai are nici un efect: “beau chiar in clipa de fata – parca ar fi apa... Bautura – somn – bautura... Rezist din ce in ce mai putin la bautura... In piept, gheara, greutatea cunoscuta... E 8 fara 20 dimineata. Beau, fumez, «ma gandesc». Cred, totusi, ca trebuie sa ma sinucid. Dar nu beat!”. La capatul putinelor pagini de jurnal pastrate, Virgil Mazilescu noteaza: "Bautura nu prea isi mai face efectul, anestezia prinde din ce in ce mai greu... De ce m-ai parasit?". Iubirea i-a indoliat definitiv inima, la masa de scris simte ca nu mai are inima: “Baietii astia cred prea mult in arta (poezie, pictura si alte cacaturi) – Eu nu cred decat in moarte, adica in iubire...”
Pot sa nu fiu crezut, dar va spun adevarul (am martori): acum trei ani am luat legatura indirecta cu Virgil Mazilescu. Eram in cimitirul Manastirii Cernica, unde nu mai venisem demult (neavand masina mica, imi era inaccesibila aceasta manastire), aveam zece lumanari in mana si voiam sa i le aprind la mormant. In mod inexplicabil, desi stiam sigur ca mormantul lui e “langa fantana din cimitir”, nu i-am gasit mormantul (ingrijit de prieteni, azi insa are lespedea deteriorata), degeaba l-am tot cautat in amanunt. Era cald. Am intrebat cativa calugari intalniti intamplator in cimitir, nu stia nimeni de mormantul poetului. Lumanarile mi se indoisera in maini. Suparat ca nu-i gasesc mormantul, obosit de atata cautat, am strigat tare, retoric (si cabotin) catre cer: Virgile, daca vrei sa-ti aprind lumanarile la mormant, da-mi un semn!Si m-am concentrat la Virgil Mazilescu. Bineinteles, nu m-am asteptat nici o clipa sa-mi dea vreun semn Virgil Mazilescu atunci, nu eram chiar atat de nebun... Deschid o paranteza: m-am concentrat la acel Virgil Mazilescu cunoscut de mine, n-am idee in ce an exact (venisem de la Focsani, unde locuiam, la Bucuresti, am uitat insa de ce): mergeam impreuna la “Cenaclul din Tei”, asezati unul langa altul, intr-un autobuz sau troleibuz, ma conducea el la acest cenaclu, avea o sticla de vodca in buzunar si mereu o pipaia, temandu-se parca sa n-o piarda sau sa nu-i fie furata. Asa mi-a ramas in minte, recitandu-mi poezii de ale lui (ii eram un admirator) – de atunci tot merg cu Virgil Mazilescu intr-un autobuz sau troleibuz, din care nu mai coboram, intr-o calatorie fara sfarsit... Inchid paranteza. Resemnat, am parasit cimitirul Cernica, acum trei ani, si am plecat trist catre biserica si administratia manastirii, indreptandu-ma spre iesire. Pe drum, pana sa ies din incinta manastirii, am mai intrebat un calugar intalnit daca nu stie unde e mormantul poetului Virgil Mazilescu. A ridicat si el din umeri, dar mi-a subliniat ca ar putea sa ma indrume Parintele Ignatie, sa merg la chilia lui. Se lasa deja intunericul. Am cautat chilia (nu mi-a fost usor, neinvatat cu locurile sfinte), scria pe ea “Parintele Ignatie”, am batut la usa si a aparut un calugar urias, cu barba neagra pana pe piept: Va rog sa ma iertati, i-am spus, am fost trimis la dumneavoastra, caut mormantul poetului Virgil Mazilescu si nu-l mai gasesc... Cum sa nu, domnule Liviu Ioan Stoiciu, mergem sa aprindem acum impreuna lumanari, ii aprindem si lui Daniel Turcea, mi-a raspuns calugarul – lasandu-ma cu gura cascata. Eu sunt fratele lui Haralambie Grecu, a continuat calugarul. (Haralambie Grecu, poet si calugar la Manastirea Antim, mi-a fost prieten de boema din prima mea tinerete petrecuta si la Bucuresti, cand am condus un cenaclu studentesc, intitulat “3,14”; azi, Haralambie Grecu e ieromonah in SUA). Nu se poate! Ne-am imbratisat, aveam in fata un poet: pe Iordan Grecu (azi semneaza Ignatie Grecu si a publicat cinci carti de poezie). Habar nu aveam ca te-ai calugarit si tu, si cu atat mai putin ca esti aici... E clar, m-a trimis anume la tine Virgil Mazilescu! La cine altul putea sa ma trimita decat la un poet! Va dati seama cat de tulburat am putut fi, de atunci am senzatia ca ma leaga de Virgil Mazilescu, peste moarte, o complicitate spirituala.
Altfel, Virgil Mazilescu (care n-a scris mai mult de 150 de poeme, dar a fost intre altele si un precursor al optzecistilor, al “directiei textualiste”, cum spune Marin Mincu) “a instaurat ruptura la toate nivelele” in poezia romana din secolul trecut. Nascut in acelasi an cu Ana Blandiana sau Gabriela Melinescu, a murit ca un nonconformist (“cel mai original poet al grupului oniric”, vorba Norei Iuga) in august 1984, la 42 de ani, cu o incarcatura existentiala rar intalnita. Il citez: “si altceva in afara de faptul ca m-am nascut si ca traiesc si ca probabil voi muri cutremurandu-ma (ceea ce de altfel am vrut sa spun si acum doi ani si acum trei ani de zile) deocamdata vai nu pot spune”. Personal, traiesc alaturi de Virgil Mazilescu “sentimentul de poezie continua”, cum il denumea Laurentiu Ulici. L-a doborat dragostea, dar l-a inaltat poezia (transgresand aceasta lume “a rufelor murdare”): “si tu ce faci dragostea mea spal rufe ca intotdeauna / cand ploua – te astept intoarce-te / apasa pe butonul liftului etajul sapte / nu este departe de mormant // nimeni / doar dumnezeu / ploaia / mormanul de rufe murdare”.

29 aprilie 2007. Bucuresti