Iulian CIOCAN

Perspective rurale 

    De Pastele Blajinilor am mers la parinti, la tara. Gara de Nord era luata cu asalt de sute de cetateni cu sacose pline. Am urcat in autobuzul hrentuit, preistoric, si m-am asezat, coplesit de amaraciune, pe un scaun scirtiitor, cu husa jegoasa. Sint cel putin 10 ani de cind fac naveta cu acest etern vehicul. Ruta Chisinau – Otaci, plecarea la ora 7 si 45 de minute. Sa te intrebi de ce acest autobuz hirbuit nu e inlocuit cu unul nou e ca si cum ai incerca sa dezlegi enigma Atlantidei. Nu incape indoiala insa ca el va cara oameni pina isi va da suflarea de pe urma. Fantastic randament! Cum doritori de a calatori sint mult mai multi decit scaune in autobuz, se incinge o discutie vie intre sofer si cei ramasi fara bilete. Compromisul e gasit repede: pentru a insela controlorul, cei fara bilete vor urca in autobuz la o oarecare distanta de gara. Ii cedez locul unui cetatean mai virstnic si merg in picioare pina la Soroca. Privesc pe geam la gunoaiele aruncate de-a lungul soselei: sticle, ambalaje, resturi de mincare. Pungi agatate de crengile copacilor. Uneori am impresia ca trecem printr-un cimitir:  se perinda multe cruci pe marginea drumului. La Orhei, apoi la Soroca, in autobuz dau buzna multi tarani cu cumparaturi. Vehiculul se umple pina la refuz si – cum nici un geam nu poate fi deschis – simt o senzatie de greutate in respiratie. Dupa o calatorie de neuitat de cinci ore, ajung in satul parintilor. Un sat cu multe case darapanate, in care niciodata n-a existat vreun drum asfaltat si in care cea mai mare parte a telefoanelor a aparut in ultimii doi-trei ani. Merg cu mama la cimitirul satului, unde sint inmormintati bunicii. In fata primariei, pe care e arborat un tricolor, se inalta monumentul impresionant al lui Vladimir Lenin. In cimitir remarc ca cele citeva obeliscuri dateaza din perioada sovietica. “Acum nimeni nu mai are bani sa faca monumente…” imi zice o batrina foarte trista. Aflu ca batrina are o pensie recent indexata de 400 de lei. Mama mea e mai instarita, pensia ei e de 520 lei. Intram in alimentara satului. Nu e un magazin prea asortat. Ne multumim cu doua piini, in loc de trei, ca sa le ramina si altor sateni. Vinzatoarea pune piinile neambalate pe tejgheaua prafuita.
    A doua zi plec din sat intr-un microbuz arhiplin. Oamenii vorbesc numai despre problemele lor cotidiene, despre cei plecati sa lucreze in Rusia, putini au auzit de perspectivele europene ale Moldovei, mediatizate cu perseverenta. Sint niste fiinte apolitice, sceptice, interesele carora sint circumscrise propriei ograzi.
   Revin in Chisinau descumpanit, ca si cum m-as fi intors dintr-un univers alternativ, in care nu patrund ecourile vietii politice tumultoase a capitalei.