In blocul in care locuiesc concordia a fost spulberata intr-o buna zi de un cetatean gospodaros care a propus imprejmuirea casei si a curtii cu un gard. Argumentele lui erau urmatoarele: prin curte trec zilnic o sumedenie de indivizi care ii impiedica pe locatari sa se odihneasca si pe copii sa se joace, oamenii din blocurile invecinate arunca gunoiul in tomberonul nostru care a devenit neincapator. Oamenii s-au impartit pe loc in doua tabere ireconciliabile, in cei care doresc ingradirea casei si cei care o contesta, considerind-o o risipa de bani. Un pensionar suspicios a declarat raspicat ca cei care vor gardul doresc in realitate sa-si protejeze automobilele pe care le parcheaza in fata blocului. De ce ar trebui sa dea bani un batrin care nu are automobil? Faptul ca spre seara curtea se transforma intr-o parcare aglomerata era intr-adevar evident.
Mai numeroasa, tabara “pro-gard” a inceput dupa o vreme colectarea banilor. Mi-au cerut si mie 900 lei. Am ezitat, amintindu-mi de cheltuielile implacabile. Sotia insa m-a sfatuit sa-i dau pentru a nu alimenta neincrederea vecinilor. I-am dat. Peste vreo trei luni gardul de metal a ingradit blocul si curtea. Situatia nu se schimbase insa esential, pentru ca cele doua portite erau in permanenta deschise. Strainii treceau prin curte ca si mai inainte, fapt ce, fireste, nu putea fi tolerat la nesfirsit.
Intr-o zi cu ploaie si mizga, fiul si sotia mea girbovita de sacose grele
s-au pomenit in fata portitei inchise. Au incercat s-o deschida, dar si-au dat seama imediat ca portita e… sudata. Posesorul unui jeep le striga din curte sa ocoleasca casa. A ocoli casa fara automobil insemna sa plonjezi in noroi. Revoltata, sotia i-a zis ca nu a platit bani pentru a ocoli casa. “Asta este, doamna!” a zis posesorul jeep-ului si a plecat.
I-am cautat in ziua urmatoare pe cei care sudasera portita. Oamenii mi-au explicat ca sudarea portitei e un fapt provizoriu si necesar pentru
a-i dezvata pe straini sa treaca prin curte. “De ce la urma urmei sa nu fie un lacat?” i-am intrebat. “Pentru ca va fi distrus de cei care aruncau gunoiul in tomberonul nostru!” mi-au spus sudorii. Am protestat impreuna cu alti locatari care nu au automobile. Un participant la razboiul din Transnistria m-a privit amenintator si m-a sfatuit sa ma calmez. I-am spus si eu, la rindu-mi, ca aici nu sintem pe front. Peste vreo trei saptamini a aparut lacatul. Ne-au rugat pe toti sa ne facem chei. In curte e liniste si pace. Strainii nu mai trec pe acolo. Ce-i drept, intorcindu-ma intr-o seara acasa, am vazut doi barbati robusti care injurau locatarii blocului imprejmuit. De aceea, nu sint convins ca gardul va fi vesnic.
Ma gindesc uneori ce bine ar fi ca oamenii sa nu mai aiba nevoie de garduri! |
