Recent a aparut la prestigioasa editura Paralela 45, din Pitesti, volumul de antologie Ferapont, sub semnatura lui Nichita Danilov, ce grupeaza poezii in selectia autorului si a editorului Calin Vlasie. Poeziile prezente in antologie au fost publicate anterior in perioada 1980- 2004 ( Fantani carteziene- Editura Junimea, Iasi, 1980, Camp negru- Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1982, Arlechini la marginea campului- Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1985, Poezii, Editura Junimea, Iasi, 1987, Deasupra lucrurilor, neantul, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1990, Mirele orb, Editura Junimea, Iasi, 1995 si Suflete la second-hand, Editura Vinea, Bucuresti, 2000).
Precizam de la bun inceput ca selectia, desi realizata cu profesionalism, lasa in afara antologiei unele poezii care, dupa parerea noastra, ar fi meritat incluse. Ea este prefatata de insusi autorul, cu o „ panza de paianjen” ce delimiteaza si cauta sa defineasca viziunea intregii sale lirici. Inca de la primele randuri poetul se intreaba: „Ce este poezia? Ce este imaginea poetica? Cum ajunge sa perceapa poetul acea lume de imagini care pluteste undeva departe de el?” (op. cit., p. 8). O intrebare o cere pe o alta. „Daca poezia se naste spontan, ce nevoie avem de atatea teorii si calcule?”. Poetul exclama, la final, imbatat parca de aerul tare al inaltimilor: „Poezia merge mai departe decat matematica! Ea e mai complexa decat orice teorema”.
Triumful este insa de scurta durata. Ceva, in urma, la baza, la fundament, a ramas nerezolvat, chiar necercetat de intuitia poetica: „Care e lumea pe care a pierdut-o prin nastere? Exista oare o lume dincolo de noi, din care venim si in care ne intoarcem?” (op. cit., p. 8).
Nichita Danilov are viziunea sufletului inteles ca o colivie goala, ce urmeaza abia a fi umpluta: „Si ce este oare altceva sufletul decat o colivie goala prin care patrunde duhul creatiunii? E nevoie ca aceasta cusca sa adaposteasca si o masina de scris?” (op. cit., p. 9).
Sufletul, pentru Nichita Danilov, se afla la o rascruce de drumuri. El nu e nici in cer, mantuit, nici respins de neant. „Intre ceea ce exista si ceea ce nu va exista nicicand, sufletul se afla la rascruce de drumuri: cerurile s-au inchis si neantul il respinge. Caci ceea ce anima trupul se afla dincolo de materia vietii”. El, sufletul, isi are locul dincolo de ceea ce exista, dincolo de lume. Dar mantuirea lui vine de aici, din realizarile lumii acesteia, din implinirile si din depasirea obsedanta a seriei neimplinirilor mundane.
„S-ar putea ca o parte din ramasitele noastre nepamantesti- exista si acestea- , ne asigura poetul, sa fi ramas dincolo, in nefiinta, in nonexistenta: multi dintre noi au acolo mai multa substanta, altii mai putina, cu totii insa posedam un anumit procent din ceea ce suntem cu adevarat noi insine, din ceea ce am fost inainte de a fi (s.n.)”.
Dualitatea este cea care ne defineste. Suntem fiinte theo-anthropice sau the-andrice, cum ar fi spus teologii (neoplatonici sau crestini) din Bizant, cu sufletul in ceruri, la Dumnezeu-Logosul si cu trupul in lume. Nu suntem niciodata cu totul dincolo, suflete fara corp, lipsite de complementul lor fiind, ori cu totul aici, corpuri fara de suflete si fara Dumnezeu.
Materia din care sunt facute sufletele e definita de poet ca fiind „sensibila si inexistenta”. Ea este adevarata materie si are in componenta ei totalitatea limitelor ( ta perainonta) insistente, cuprinse in ceea ce vechii greci numeau ousia- fiinta- , adica Unul-care-este sau Multiplul-in-Unu. Fiinta, asisderea intregului plan henologic, este in-sistenta. Ec-sistenta purcede din ea, este in-sistenta pusa in act, iesirea in vizibil a materiei primordiale si a intregului plan henologic (de la to Hen- Unul). Sentimentul (sensibilitatea in sens perceptie proprie sufletului) este modalitatea de cunoastere adecvata arheului. Ne cunoastem propriul suflet prin sentiment, ajungem sa cunoastem alte suflete tot prin sentiment si nazuim spre Unul-fara-al-doilea pe calea iubirii mistice a iubiri infinite. Caci mai aproape de Dumnezeu este cel ce iubeste mai mult.
„Cu alte cuvinte, ne marturiseste poetul, cu cat am lasat dincolo mai mult din noi, cu atat cunoasterea noastra e mai profunda” (op. cit., p. 9).
Poezia este o cale ce uneste nu numai pe poet de Creatorul sau, ci si pe autorul stihurilor de cititori. Ea este asemenea unei panze de paianjen, in mrejele careia se zbat atat diavolul, cat si bunul Dumnezeu.
Nichita Danilov este un poet ale carui poezii par simple, la o prima lectura superficiala. Autorul apeleaza la simboluri recurente: mielul- simbol al jertfei, dar si carcasa (invelis, ec-sterior, epifanie), campul- simbol prin excelenta al firii si/sau al lumii, pe care creste iarba ori flori, alte simboluri ale lumii, capul- simbol al intelectului, inima- loc al sufletului, orologiul- simbolizand timpul ori fereastra- deschiderea, viziunea. Casa si cetatea sunt simboluri recurente ale lumii, existentei. Ele joaca rolul de templu, pozitionat in exterior, in care vine, se coboara Suflul-suflet ceresc.
Culorile la care apeleaza poetul pentru a-si contura imaginile sunt, de multe ori, in fapt, non-culori: albul si negrul. Arlechinii, aflati la marginea campului, sunt, prin traditie, invesmantati in haine in culori complementare.
La Nichita Danilov, pe langa cele doua non-culori, reprezentand totalitatea (colorilor ) si lipsa acestora, neantul (de culoare), apar frecvent rosul si verdele, ambele culori ale vietii, aflate insa in raport de complementaritate.
Limbajul poetic exceleaza, putem afirma, prin simplitate. Ceea ce nu trebuie insa uitat este faptul ca Unul insusi e Simplu, adica fara parti. Iar Binele reprezinta scopul, telul final ori elenchosul principal al liricii.
In privinta viziunii poetice, caci fara viziune Nichita Danilov este constient ca nu poate fi vorba despre poezie, aceasta reprezinta Natura ca fiind compusa din doua planuri aflate in relatie de complementaritate: planul henologic, cel al originii, si cel ontologic, purces din primul. Planul originii este locul sufletelor, iar locuitorul sau, Creatorul, este Necreatul. Al doilea plan este rezervat creaturilor, in sens de trupuri, nu de suflete, care, desi sunt si ele create din materia „sensibila si inexistenta”, isi afla locul in primul plan, in ceruri.
„ < Atunci cauta-ti cealalta jumatate a ta
si exista cu adevarat!>
< Cealalta jumatate a mea
a ramas dincolo. Dincolo, ii raspund.
Du-ma in alt timp, in alt secol…>”
(Alt secol)
Exista cu adevarat, de fapt in-sista cu adevarat, doar sufletul. El este certitudinea, datumul originar. Jumatatea sa spectrala este alcatuita din trup, care ec-sista in lume, izgonit fiind de „dincolo”, din planul henologic al arheilor-suflete.
Lucrul natural (omul este doar unul dintre aceste lucruri) este compus din suflet si corp tetraelementar sau spirit, aflate in relatie de complementaritate, odata ce este izomorf Naturii. Sufletul fara spirit nu poate insista, dupa cum nici spiritul fara suflet nu poate exista. Principiul ratiunii suficiente, exprimat cu claritate de Leibnitz, chiar daca intr-o forma negativa, isi gaseste reprezentarea in imaginile vizionare ale lui Nichita Danilov.
Forma, in greaca morphe, e sinonima cu ideea (gr. idea), aspect, infatisare. Fiii intunericului, ai ascunsului sacru, contempla forma prezenta a lucrurilor spre a le intui sufletele, matricile germinative:
„ Ochi lor sunt intorsi mereu inauntru
si in acelasi timp in afara,
contempland forma prezenta a lucrurilor
pentru a le intui forma absenta.
Care de fapt nu e chiar forma,
ci o stare logica si abstracta
ce tine loc de matrice
din care vor izvori pe rand toate formele.”
( Fiii intunericului)
Sufletul este samanta formei, a ideii. In sine el nu este forma, ci are in el limitele ce vor purcede in lume, spre a da forma lucrului izvorat din el.
Miscarea proprie sufletelor este cea de unificare.
„Caci nelinistindu-se, ele se linistesc
tot mai mult si se aduna unul in altul
scurgandu-si pe rand toate formele
si se ingramadesc unul in altul,
macinandu-se si putrezind,
dar nu dupa legea putreziciunii,
ci pana la esenta
si dupa legea esentei.”
( Fiii intunericului)
Cu cat unificarea din cadrul Logosului este mai profunda, cu atat linistea ce cuprinde sufletele este mai mare.
„Astfel ca din tot ce a fost nu mai ramane nimic
in afara de starea vointei lor
de-a se reintoarce.
Dar nu se reintorc,
pentru ca nicaieri nu exista adevarata intoarcere,
ci doar o revenire concentrica si departata
sau un fel de pendulare in sfera prezenta
intre un fel de trecut si un fel de viitor,
dar care nu exista
decat in afara lor,
astfel ca ea nu poate fi
adevarata reintoarcere…
Si nimeni nu se va intoarce!”
( Fiii intunericului)
Revenirea concentrica si departata este realizata de fiindele coexistente in lume, situate in albia marelui fluviu numit Okeanos, prin care se scurge esenta si timpul.
In circuitul lor esential, ideile- cuante de calitate- constitutive ale unui fiind se depliaza, ajungand in orizontul prezentei complet depliate, sub forma de aspecte singulare, pentru ca apoi sa se re-culeaga, spre a se pune din nou sub unitate. Aceasta este miscarea in planul ontologic.
In planul henologic al arheilor-suflete, opus planului „din afara lor”, drumul este unul singur, ireversibil: de la Multiplu-in-Unu, trecand prin Logos, spre Intelect, pentru a se ajunge in final la Unul absolut, in ceea ce misticii numesc Ziua a saptea. Si nimeni nu se va intoarce…
Numerele-suflete sunt create in principio, o data pentru totdeauna. Ele nu cresc, nici nu descresc. Numerele intre ele se afla in diverse relatii de proportionalitate, dar „nu se maresc si nici nu se micsoreaza”. Numerele sunt de fapt imobile. Doar parcursul de la un numar la altul, catre Unu, conteaza. Luate in sine, numerele in-sista intr-o dezolanta singuratate. Fara unificare in cadrul Logosului, enstaza diabolica le-ar fi locul de veci. Singuratatea le-ar fi imperiul. Dar ele sunt doar etape, doar pasi ce urmeaza a fi parcursi i drumul catre henoza, catre mantuirea de multiplu. Aceasta le este, de fapt, ratiunea.
„La capatul numerelor e un alt sir de numere.
Soarele n-a mai apus de cateva luni si le lumineaza
si acum dezolarea. Ele stau in fata unor porti mari
si intra pe rand unul in altul, dar nu se maresc
si nici nu se micsoreaza. Se incolacesc intr-un tot
marindu-si si mai mult tristetea si dezolarea.
Nici un suflet nu sparge cumplita singuratate
a noptii. Acolo, ele stau si tremura intr-o lumina
indepartata si rece. Cate unul se desprinde si picura jos
ca un astru singuratic al boltii. Celelalte raman
in singuratatea lor. Acolo se aduna si se scad,
se inmultesc si se impart unul la altul, dar nu se intregesc
si nici nu se micsoreaza. Se invart in propriul lor cerc
si-si urmeaza legea si destinul. Soarele n-a mai apus
de cateva luni si le lumineaza si acum dezolarea.”
( Campul numerelor)
Locul poetului este in afara pamantului, „in haos, in vecinica bezna” ( Caderea ingerilor). Acolo este locul sufletelor (damnate), peste sau intru al caror loca navalit o ceata de ingeri. Mai bine zis, o ceata de ingeri cazuti, caci ei canta, fumeaza ori tin femei pe genunchi.
„ … .De iar vedea mama
si-ar face cruce si i-ar izgoni pe toti.
Eu zadarnic imi fac cruce acum:
vin tot mai multi. Aud cum bat clopotele de inviere.”
( Caderea ingerilor)
Ingerii poetului Nichita Danilov sunt de fapt demoni.
„Unii cad inapoi in prapastie,
altii reusesc sa ajunga sus.
Iata-i! acum navalesc pe usa mea.”
( Caderea ingerilor)
Poetul este pe cale de a fi antrenat in jocul lor dracesc. Tentatia intunericului il impresoara din toate partile. „Pe mine insa nu ma mai ispiteste nici jocul” ( Caderea ingerilor).Scaparea consta insa in cadere, in alunecare in gol, in golul neantului.
„Deodata insa podeaua si tavanul
incep sa se surpe si ei incep sa se prabuseasca in gol.
Cad si eu impreuna cu ei. Cadem in sus.
Atat de mult am cazut, incat ne respinge pamantul.
In afara lui, in haos, in vecinica bezna,
acolo e locul meu!”
( Caderea ingerilor)
Odata expulzat din locuinta tihnita ce poarta numele de lume, poetului ii este dat sa audieze noua variatiuni pentru orga. Tema initiala este un fragment din Dionisie Pseudoareopagitul. Intreaga imagine vizionara transcende orizontul ontologic. Si timpul. Calugarii ce populeaza viziunea lui Nichita Danilov vietuiesc in acel loc de pe vremea lui Constantin. Numele personajelor sunt slave, tradand originile autoruli.
Personajele poeziilor lui Danilov se succed precum etapele unui drum. Drumul, desi nesfarsit, ajunge sa se sfarseasca in toate lucrurile. Este vorba despre drumul in jos, opus drumului in sus, ascensiunii catre Divin. Iar acest drum descendent incepe de la Cel-fara-de-fata. „Caci nu poate vedea omul fata mea si sa traiasca”, ne spune Dumnezeu-Unul prin vocea profetului biblic. El, Unul absolut, se afla dincolo de bine si de rau, dupa cum ar fi spus Nietzsche.
„Nu-mi veti vedea fata, caci fata mea
e mult prea-n fata voastra. Binele si raul,
partea si intregul, lumina si intunericul
si acest drum nesfarsit
ce se sfarseste in toate…”
( Deasupra lucrurilor)
Luciditatea ramane una dintre ultimele aliate ale poetului. Prin spectrul ei, acesta contempla dezolantele privelisti ale intunecatei singuratati ale absolutului. Intoarcerea are loc in cadrul aceluiasi suflet. Totul se reintoarce la sine: mai singur si mai bolnav. Cel putin, asa pare la un moment dat, in ceasul negru al desperarii, al eternei reintoarceri a identicului. Constient de vietuirea-i vesnica, poetul nu mai este tulburat de chemarea nostalgica a mortii. Blestemul ii este viata, nu moartea. Viata vesnica, in lume, departe de locul sacru al sufletului.
„Ca o leucemie neagra a stelelor
sufletul meu se intoarce la sine
tot mai singur si tot mai bolnav.
Deasupra, aceleasi dezolante privelisti
ale intunecatei tale singuratati
si jos, negre privelisti!
Nici departatul tipat de dragoste
si nici chemarea nostalgica a mortii
nu mai tulbura inauntru nimic.
Si doar neinduratoarea raza a luciditatii
strabate tot mai rece si necrutator
orice ‘ndoiala, orice speranta, orice fior!”
( Raza a luciditatii)
Nichita Danilov este un poet caracterizat de luciditate. Sentimentele si le tine strans sub controlul luciditatii sale dominatoare. Este un risc pe care si-l asuma. Acesta ii da insa dreptul la ironie, fie si sub forma autoironiei. Numai un personaj lucid este ironic.
Ironia ajunge la poetul moldav sa se constituie in criteriu estetic. Ea are, la urma urmelor, un caracter reversibil: emanata de autor, in afara, este reflectata de planul mundan inapoi inspre sursa sa.
„Cu craniul ascutit ca un ou
trece pe strada marele poet Nichita Danilov.
Eu merg in urma lui si meditez
citindu-l pe Borges. (…)
Are craniul ras, poarta mustata si favoriti
si un trabuc intre dinti.
Isi scoate palaria, saluta
avand lipita de teasta o bancnota de-o suta.
Astfel gatit el trece ca sa socheze
inimile voastre putin cam obeze.”
( Portret al artistului la tinerete)
Poezia lui Nichita Danilov este de o complexitate manifestata nu atat prin uzitarea unor procedee stilistice folosite in exces de alti poeti optzecisti ( ironicul, burlescul, spiritul ludic) ci, mai ales, prin largimea orizontului viziunii sale.
Ca orice poet autentic, autorul antologiei Ferapont are viziunea Naturii in sensul sau originar: de ec-sistenta izvorata din in-sistenta.
„I
(…) Ma inalt din intuneric si in propriile
mele adancimi pier!
<< Sunt cel care sunt!>>
Pasii mei nu lasa urme pe drum
nici o oglinda nu pastreaza
imaginea mea!
II
<<Sunt cel care sunt!>>
(…) IV
Cu disperare ma revars,
tasnesc din sinea mea
spre lucrurile ingrozite din jur,
dar pretutindeni sunt Eu!
(…) VI
Inchid ochii si in fata ta
tot mai gol ma trezesc.
Ia si du-ma din tine afara
in plin vant!”
( Ora )
„Eu sunt cel ce sunt!”, sententa biblica prin care Dumnezeu-Unul se reveleaza spiritului religios iudeu inseamna: firea mea este chiar Firea. Exteriorizarea Unului absolut este Firea insasi. Firea, adica sistemul tetraelementar izvorat din Arheu, si nu Fiinta, sau Multiplul-in-Unu sau Unul-care-este, cel de-al treilea Rege in acceptiunea lui Platon.
Dualitatea este o constanta a liricii lui Nichita Danilov. Prezenta de la un capat la celalalt al volumelor de poezie aparute pana in prezent, ea tradeaza crezul liric al poetului.
„Inauntrul luminii noastre se afla o alta lumina, stralucitoare
si inauntrul inimii noastre o alta inima. Iubitoare.
Este omul doar materie? O forma de existenta a ei?
Oare in amurg sufletul nu e mai greu decat trupul?
(…) Pentru a ajunge la adevar nu e nevoie numai de forta mintii si de supletea inimii, ci si de credinta ca dincolo de ceea ce nu exista, exista o existenta care suplineste nonexistenta si ca aceasta nu este decat o treapta dintr-un sir de trepte ce duc spre lumina. (…)”
( Propozitii. Parabola orbilor)
„Motorul” lucrului natural, cel care il face sa fie si sa aiba caracter real ( de la latinescul res, rei- lucru), este sufletul.
„(…) Dar nu, sufletele nu-si gasesc locas
decat fiecare intr-un singur trup
pe care uneori il parasesc
chiar cu mult timp inainte
ca el sa se intoarca in tarana
si atunci ramanem goi
ramanem pustii ca niste arbori
ramanem fara noi insine
epuizati prea devreme
la capatul puterilor
ne taram inainte
cautand o iesire
dar trupul nostru-i o groapa
in care cadem mereu inapoi
(…) desi stim prea bine stim
ca lucrul acesta nu-i cu putinta
caci fara suflete nu
suntem decat niste morminte in miscare
care merg spre
propriul lor mormant.”
( Turnul Babel)
Receptiv la „noile” procedee stilistice, ce marcheaza in mod excesiv lirismul altor colegi de generatie, pana la a le obnubila viziunea, Nichita Danilov, poet al sacrului si profanului deopotriva, este, fara indoiala, o voce nu numai reprezentativa, dar si singulara, prin originalitatea poemelor sale, tributare doar traditiei lirismului dintotdeauna.
|
