A fost, desi nu s-a vrut, unul dintre scandalurile culturale ale lui 2006. A stirnit mai multe raspunsuri si a zgindarit mai multe pasiuni decit prevazuseram. Pur si simplu am lansat pe Internet intrebarea: Ce produs ar putea fi denumit „Eminescu”? - in ideea de a lua pulsul receptarii actuale a Poetului, dar si de a testa creativitatea contemporanilor. Totul sub pretextul unui concurs cu premii pe LiterNet – „Cistiga cu Scornelius”.
Premisele erau expuse limpede: in Anglia se comercializeaza scule de pescuit Shakespeare; in Italia exista pe piata uleiul de masline Dante; iar in Franta (si nu numai) - jocul de computer Hugo! Acum, ca intram in UE, sa fim noi mai prejos? Pai sa n-avem si noi clasicul nostru demn de a fi reificat si... brandificat!? Si cine altul decit Eminescu?!
Asadar, ce produs e Eminescu? Pastisind stilul strigaturilor din reclame, am zis „Pune-l pe Eminescu la produs” (nu „scoate-l la produs”, cum au rastalmacit rauvoitorii)...
Raspunsurile au venit in avalansa. Tinind seama ca s-a lucrat voluntar, pro bono, si ca n-am beneficiat de alta sponsorizare decit a editurilor care au oferit cartile-premii, putem spune ca am dat dovada de eficienta! In rastimp, TVR-ul se caznea, cu un imens buget de promovare, sa smulga de la telespectatori votul pentru Marii Romani...
In patru saptamini, am primit in total circa o mie de raspunsuri (inclusiv articole reiterate), de la circa 200 de repondenti; dar, propriu-zis, numai citeva zeci de articole separate... Concursul premia nastrusnicia, creativitatea, unicitatea. Am dat asadar premii – Razvan Penescu de la LiterNet si cu mine - celor care au generat raspunsuri originale, dar si raspunsuri problematice, intrigante, incitind la dezbatere. Am apreciat de pilda ideea gumei de mestecat refolosibile „Eminescu”, pentru ironia la adresa mestecarii si remestecarii la infinit a „referatelor scolare”, care, in ultima instanta, fac din opera eminesciana o pasta prefabricata si sintetica. De asemenea, am premiat ideea „sosetutelor nepereche” (cum ar veni, acuplari de ciorapi desperecheati), a carei intentie ironica era clar indreptata spre cliseele de tip „Poetul Nepereche”... Si asa mai departe... Palmaresul este pe arhiva atelier.liternet.ro, ca de altfel toate celelalte episoade si probe ale concursului.
Dar mai interesanta a fost miza statistica a concursului, care, functionind ca un sondaj de opinie nedeclarat, furnizeaza date demne de studiu in cadrul unor discipline precum sociologia literaturii, istoria receptarii, a mentalitatilor etc. Astfel, foarte multi internauti romani (de obicei tineri si foarte tineri, de ambe sexe, cu educatie medie si peste) s-au gindit, independent unul de altul, la prezervativele Eminescu (aluzie la mitul mortii de sifilis), unele chiar cu versuri inscriptionate pe latex, de citit in timpul preludiului(!!!); precum si la ceaiul de tei Eminescu, la pliculete (aluzie la motivul teiului, dar si la receptarea operei Poetului ca generatoare de liniste, chiar sedativa)...
Departe de a premia acest gen de raspunsuri, le-am replicat incercind sa dezamorsam miturile false, cliseele, ideile de-a gata. Din punctul asta de vedere, pot spune ca am facut, alaturi de echipa LiterNet, munca de educare a tinerilor, ce-i drept, la modul ludic si „digestiv”.
Multi repondenti au propus vinul Eminescu (bun sa „spumege pocalul”), tuica Eminescu, dar si cafeaua instant EmiNEScu... Nu e de mirare. Multi poeti au devenit bauturi, mai mult sau mai putin rafinate: nemtii au un lichior Goethe, frantujii – un vin Rimbaud si un cupaj vinicol Khayam. Romanii au putut gasi in magazine prin 2000-2002 Vinu’ lu’ Dinescu si, de decenii bune, pot degusta licoroasa Lacrima a lui Ovidiu...
Nu ne asteptam insa la riposta excesiva a nationalistilor reactionari, care au strgat lezmajestate si ne-au declarat, pe R. Penescu si pe mine, agenti ai sionismului mondial desacralizant si destabilizator. Am inghitit insultele si am incercat sa-i inteleg pe acesti oameni. A fost un demers anevoios, dar mi-a prilejuit concluzii interesante: romanii au fost educati de generatii cu increderea in mituri proteguitoare, in totemuri-tabuuri ale tribului, investite cu valoare magica, acreditate cu puteri miraculoase. Eminescu este unul dintre ele. Eminescu este, la rindu-i, un generator de astfel de mituri. Sub focalizarea diversilor maestri manipulatori, Eminescu a alimentat involuntar si postum, rind pe rind, extazele de stinga (Imparat si proletar) si de dreapta (Doina, invocarea lui Tepes din Scrisoarea III etc.).
Pentru a dezghioca aceasta instrumentare ideologica, am simulat-o, fara a o indeplini ca atare, pe cea merceologica. Mai simplu spus, Scornelius a incercat sa il aduca pe clasicul nostru alaturi de clasicii universali deveniti brand-uri de larg consum. (In afara cazurilor literare deja citate, avem exemplarul caz al lui Mozart, cel care a fost „transsubstantiat” in celebrele praline vieneze si, mai nou, intr-o gama de sutiene!)
Concluzia? Se pare ca Eminescu e inca prea sus, mult prea sus... |
