Nichita DANILOV Traian T. Cosovei - „baiatul batran”

     Ultima mea intalnire cu poetul Train T. Cosovei a avut loc pe bulevardul Magheru, in preajma Hotelului Intercontinental Bucuresti. Iesisem tocmai de la Targul de carte „Bookarest”, cotisem pe langa Inter si cascam ochii la vitrine. Bucurestiul ma atrage, ma face sa inteleg altfel pulsul lumii contemporane. Pierzandu-ma in multime, ma simt mai liber, mai putin inhibat decat intr-un oras de provincie, unde din zece trecatori te stiu patru. Preumblandu-ma pe bulevard, savuram cu nesat aceasta libertate iluzorie pe care ti-o da anonimatul… Bucuria mi-a fost insa de scurta durata, caci, iata, nici dupa cinci minute de „singuratate colectiva” am vazut inaintand  spre mine o silueta cunoscuta: era Traian T. Cosovei. Parasise si el Targul de carte, fusese pe terasa „La Motoare” si acum se indrepta spre muzeu.
    Poetul m-a salutat cu gratie, indreptandu-si ochelarii (de cal troian) si m-a intrebat, absent, cat mai zabovesc in capitala. Plecam chiar in ziua aceea. Ii parea rau. Ar fi vrut sa mai stam  de vorba, la o cafea. L-am intrebat cum ii mai merg treburile. Treburile ii mergeau bine. Tocmai ii aparuse o noua carte, „Vanatoare de capete”. Duminica urma sa aiba loc lansarea. Ma invita sa vin sa-l ascult. In rest? Scrisese o carte de proza impreuna cu sotia lui. Era fericit. L-am intrebat daca mai sta  la aceeasi adresa. Sigur ca da. Sta tot acolo. In acelasi bloc. Ii facusem candva o vizita. Locuia in apropiere de Herestrau, intr-un cartier aerisit, cu multa verdeata in jur. Atunci poetul mi-a povestit cate ceva din avatarurile vietii lui. Copilaria si-o petrecuse intr-o casa boiereasca, plina de tomuri grele si mobila veche. Camerele erau atat de inalte, incat aveai impresia ca tavanul se termina drept in cer. De acolo, ratacit, cate un inger al Domnului suna desteptarea. Usile, ferestrele, podelele, baia, bucataria, terasele purtau pecetea unui alt secol. Si acum poetul se trezea gandindu-se cu nostalgie la anii copilariei, cand alerga dintr-o camera in alta, descoperind in fiecare  ungher vestigiile unei lumi apuse demult.
Telefonul era cumva schimbat? Nu, de ce? Ii telefonasem de cateva ori, dar de fiecare data a raspuns altcineva. Nu, numarul ramasese acelasi. Dar, dupa cum se stie, telefoanele din Romania functioneaza anapoda. Il cauti pe Georgescu si raspunde Ionescu. Si viceversa. Ca in Caragiale. Tara de papugii, zise poetul. Daca am treaba cu el, il pot gasi dimineata si seara. Mie cum imi mergeau treburile? Tot bine. Ce faceam? Haladuiam prin Bucuresti. Am fost la Targ? Am fost: prea muta lume, si prea mare caldura. Ca intr-un acvariu lipsit de apa. Deschizi gura si vorbesti. Nimeni nu te asculta. Fiecare propovaduieste in legea lui. Singurul element comun e setea. Care leaga cititorii de autorii. Cartile par si ele a pluti deasupra unui desert de capete si de guri care rasufla. Sunt asemenea unor pesti aruncati pe uscat. Nimeni nu mai citeste nimic. Nimeni nu mai cumpara nimic. Cam asta-i. Asa este, spuse poetul, oarecum absent. Se gandea, probabil, la viitoarea lui carte. „Nichita, adauga el, vorbesti de funie in casa spanzuratului. De ce ai pomenit de cuvantul sete? Mi s-a uscat gatlejul, si as vrea sa beau o bere rece…Fa-mi bine cu cinj’demii... S-a intamplat sa n-am la mine...” „Nici o problema”, i-am zis. Eram obisnuit cu astfel de scene.  Acesta era micul tribut pe care-l cerea capitala. Uneori tributul platit la Iasi era mult mai mare… Ii priveam silueta firava cum se indeparteaza pe bulevard, si o senzatie stranie puse stapanire pe mine. Ma intalnisem totusi cu un poet. Cu un poet pe care-l admiram si de care nu stiu de ce ma simteam apropiat sufleteste. De ce nu puteam comunica decat la un mod superficial? In fond, ce ne-am fi putut spune?! Privindu-i din urma silueta fumeganda prin multimea grabita, mi-au venit in memorie versurile: „Navigator solitar cu luneta, cap, compas si sextant?/ Ma pierdusem pana la urma in  universul bufant.” Acest univers bufant ma inghitea acum si pe mine. Pasind pe bulevard, mi-am adus aminte de prima intalnire pe care am avut-o cu autorul „Ninsorii electrice”. Era prin '78 sau '77. Impreuna cu un grup de tineri poeti, Traian T. Cosovei descinse in dulcele nostru targ, pentru a participa la Festivalul National de Poezie „Mihai Eminescu”, care se desfasura atunci la Iasi. Fusese o editie istorica. Scriitorii, in frunte cu Stefan Aug. Doinas adoptasera o pozitie extrem de critica fata de regimul dictatorial ceausist. Tinerii nu se lasasera nici ei mai prejos. In acel context, recitalul lor poetic a aprins spiritele. Traian T. Cosovei a recitat si el un poem nonconformist. Impresia asupra salii a fost teribila. Poemul a fost comentat mult timp in cercurile literare iesene. Era vorba de un batran inchis in frigider. Poemul a fost intors si pe fata si pe dos. Unii l-au considerat drept un rechizitoriu facut regimului politic, facand o paralela intre  batranul inchis in frigider si dictator. Frigiderul parea sa fie un simbol al Romaniei, unde totul fusese pus la congelat. L-am intalnit in stud-bar. Figura de-o stranie fragilitate a tanarului poet iti ramanea intiparita in memorie. Purta toate insemnele generatiei in blugi. Nu m-am incumetat sa ma apropii de masa la care s-a asezat. In 1977 chiar si pentru ieseni eram un necunoscut. Inaintand pe bulevard, incercam sa suprapun imaginea lui Traian T. Cosovei tanar cu imaginea de acum. Nu se schimbase prea mult. Si totusi in jurul lui plutea acum un alt halou.
Am ratacit mult timp pe strazile Bucurestiului. Si in cele din urma, ca de obicei, am poposit pe terasa Muzeului Literaturii. O lume agitata, iesita parca din paginile unor romane avangardiste, discutand cate-n luna si-n stele, se adapostea de arsita verii sub umbrele colorate intinse la umbra celor cativa salcami prafuiti ce strajuiau gradina de vara. Se bea bere, se manca mititei, alune si se punea la punct destinul literaturii romane. L-am cautat cu privirea pe autorul „Ninsorii electrice”. Traian T. Cosovei nu se (mai) afla acolo. Isi facuse plinul si plecase acasa. Sau poate bantuia acum pe la o alta carciuma. M-am asezat la o masa intr-un colt mai retras si mi-am comandat o halba. Cum achizitionasem de la libraria Muzeului cateva carti de poezie aparute la Editura „Axa”, am scos din geanta volumul de versuri al lui Traian T. Cosovei, „Patineaza sau crapa” si primul poem ce mi-a cazut sub ochi (oare intamplator?) a fost acesta: „Cele o mie de usi s-au inchis/ in urma lor o tacere de fier s-a asternut peste lucruri,/ cele o mie de ferestre s-au stins/ -  in orbitele lor goale o tacere grea a deschis ochii si a privit adanc in mine.// O mie de usi s-au inchis, o mie de ferestre s-au stins./ Pe masa hartia se innegreste incet - pe masa tot mai cenusie,/ cu  litere tot mai mici e scrisa tacerea pana la capat. / Mana mea rosie se scufunda incet in tacerea ei muta.// Nescris a ramas obrazul care se lipeste de geam,/ - nerostita dureros -/ nescrisi ochii, nerostit trupul indepartat in oglinzi./ O mie de usi s-au inchis - in tacerea de dincolo sclipesc o mie de ochi.//Mana se scufunda in tacerea lor muta./ Pe care vantul o spulbera prin incapere.”
Generatia optzeci a intrat pe scena literaturii romane odata cu volumul „Ninsoarea electrica” al lui Traian T. Cosovei, publicat in 1979. Poetul fusese primul din promotia sa care sparsese zidul cenzurii ceausiste, devenita din ce in ce mai drastica, din ce in ce mai aberanta. De atunci au trecut mai bine de un sfert de secol. Poezia lui Traian T. Cosovei s-a decantat in tot acest timp. A capatat un alt „luciu”, o alta „greutate”. Multiplele experiente literare, dar si existentiale si-au pus amprenta asupra metaforei sale. Acum il intereseaza mai mult fondul, decat forma. Poetul scrie azi altfel decat in anii optzeci. Entuziasmul a disparut. Verbul sau nu mai are forta exploziva  pe care a avut-o la inceput. Citindu-i versurile, simti gustul singuratatii si al deziluziei „baiatului batran”: „cei din camera de alaturi au adormit demult./ In sfarsit, painea, cutitul sunt si ele pe masa./ Pentru ei as putea sa deschid robinetele casei.” Totul e pustiu in jur. Universul familiar din jur nu mai are semnificatie. Nici dragostea, nici copilaria nu mai pot fi retraite cu bucurie si seninatate: „oricum, nimeni nu va sti niciodata nimic./ …/ Pe zid sunt urmele adanci ale celui care s-a tarat inaintea mea la fereastra:/ daca dai tencuiala la o parte, mai poti gasi semnele lui de adio.”
In aceste semne de adio descifram destinul unei intregi generatii, al unei generatii care nu-si gaseste locul in societatea contemporana. „Dar n-am fost eu cel care pleaca, nu eu/ nu eu am asezat acolo painea, cutitul./ N-am stins chibritul, n-am intrebat:/ Eu in locul cui am trait?”
Pentru Traian T. Cosovei poezia este singurul scop  si singurul mijloc de supravietuire.