Dan LUNGU

Sint o baba comunista
(fragment)

Miza profunda a romanului lui Dan Lungu consta in examinarea urmatorului paradox : cum este posibil ca multi, chiar foarte multi oameni care au trait intr-un regim totalitar, inuman, fara sa se fi bucurat de privilegii si favoruri, acum sa fie capabili de nostalgii? Autorul, prin intermediul unei batrane, care, la persoana intai, isi relateaza propria viata, incearca sa demonteze mecanismele nostalgiei si sa dezlege enigma psihologica.
Ne aflam la aproape zece ani de la caderea dictaturii ceausiste, cu putin timp inaintea alegerilor electorale. Emilia Apostoae, pensionara, care si-a trait cea mai mare parte a vietii sub regimul „puterii populare”, primeste un telefon de la Alice, fiica sa, emigrata in Canada, prin care este indemnata „sa nu voteze cu fostii comunisti”. Acest telefon, urmat de alte discutii in contradictoriu, o arunca pe Emilia intr-o adevarata criza identitara, din care incearca sa se salveze rememorand trecutul si cautand-si justificari, in ochii ei si ai fiicei, pentru propriile nostalgii. Ne intoarcem astfel spre copilaria si adolescenta sa din timpul dictaturii, intram in ritmurile vietii cotidiene si in probleme ale epocii.
Povestea curge antrenant, dialogurile au sarm, umorul ne ridica colturile gurii, mentalitatile se developeaza pe nesimtite. Intamplarile aparent simple isi dezvaluie progresiv forta de sugestie si bataia lunga. Incetul cu incetul ni se infatiseaza o „normalitate” construita de catre regim si decantata in timp, care Emiliei ii starnesc regrete, iar cititorului frisoane. Dan Lungu nu sarjeaza, ci este empatic: descrie atrocitatea raului banalizat, fiind grijuliu cu demnitatea personajelor sale; este bogat in detalii semnificative si savuroase, dar nu pierde nici o clipa din vedere ansamblul.
„Sint o baba comunista!” este mai mult decat povestea unei batrane: e un muzeu de hartie al vietii cotidiene intr-o societate totalitara, un mic compendiu de umor politic, o lectie despre incomensurabilitatea experientelor umane si, de ce nu, istoria plina de neprevazut a unei abtineri la vot.

Sint o baba comunista
(fragment)

E dupa-amiaza. Mama a pus la fiert pe plita mancare pentru porc: cartofi, bucati de bostan, tarate si apa. Plus o mana de sare. Semintele umede cu franjuri caramizii stau pe un ziar la soare. Eu stau bosumflata pe un scaunel. Cu o zi inainte a disparut din nou un puisor si mama l-a dat pe Puchi pe mana lui nea Culita. Puchi este motanul nostru cel batran, nici mama nu mai stie de cand il are. Eu nu l-am prins decat batran. Cu un ochi scurs si cu urechile ferfenita. Puchi a fost vrednic la vremea lui, spune mama, dar de cand a imbatranit s-a naravit la pui. Nu-l mai tin ciolanele sa sara dupa soareci sau vrabiute. In timpurile bune, dobora si sobolani. Prima data au incercat sa scape de Puchi cu vreo trei ani in urma. Tot atunci l-au adus si pe Tarcatel, motanul cel tanar. De cum i-au pus gand rau, tata l-a bagat intr-o traista veche, a cusut-o la gura cu sarma si s-a dus tocmai la iaz si a aruncat-o. Intre trestii. Apoi a trecut si a discutat cu padurarul, apoi a trecut pe la magazin sa ia niste balamale si a ajuns acasa abia spre seara. Puchi era in curte, tolanit sub gard. De cum tata a trecut de poarta de la intrare, Puchi s-a ridicat, s-a apropiat de el si a inceput sa i se gudure pe la picioare. Tata si-a facut cruce de mirare si a spus ca motanul asta e dracu, nu altceva. O vreme nu au mai disparut puisori. Se parea ca Puchi intelesese. A doua oara, cam dupa un an si jumatate, Puchi a patit-o si mai urat. I-a fost incredintat lui nenea Andrei sa-l duca la oras si sa-l lase prin gara pe undeva.. Zis si facut. Am plans de a sarit camasa de pe mine. Nenea Andrei ne-a povestit cum l-a inchis intr-un vagon de marfa si i-a spus „adio, jigodie!”. Puchi a reaparut dupa doua luni. Slab, fricos, schipatand si cu blana smotocita. Tata a mormait ca nu-i lucru curat, dar l-a lasat in pace. L-am hranit pe ascuns si i-am spus de o mie de ori sa nu se mai dea la puisori ca iar intra in belea. L-am invatat de bine. Puchi se fereste de toata lumea, mai putin de mine. Sandei intotdeauna i-a placut Tarcatel. Eu nu-l suport si-i dau cate un sut in fund de cate ori am ocazia. Cu o carpa, mama ia ceaunul de pe plita si il pune pe pamant la racit. Mancarea porcului miroase imbietor. Acum l-au dat pe mana lui nea Culita.
- Daca nu se intoarce in doua luni, iti dau o jumate de rachiu, i-a promis mama.
- Doua luni? Nici intr-o suta de ani, iti spun io!, a raspuns el, hlizindu-se.
- Om vedea...
- Poti sa-mi dai jumatea de pe-acu’.
- Ne, ne, ne! Ti-am spus, doua luni!
- Pan-atunci mor de sete.
- Doua luni.
Stau botoasa si ma intreb daca Puchi se va descurca si de data asta. Sper ca e un motan fermecat, care se da de trei ori peste cap si se transforma in ce vrea el. Nea Culita are faima unui om slab de minte. Ii va fi tare greu, bietului motan. Daca se transforma intr-o sticla de rachiu, il bea ca pe apa. Mai bine intr-un graunte. Dar daca il ciugulesc pasarile? Mai bine intr-un bob de mac...Gainile dau tarcoale ceaunului. Una, mai indrazneata, inhata o bucata de cartof, dar ii da drumul imediat. Probabil, frige. Mi s-a facut si mie foame. In jurul ei se aduna imediat altele si trag de cartof in toate partile. Se incaiera. Uneori gobaile sunt asa de nerusinate ca se baga si in cotetul porcului sa-i fure mancarea. Sunt tare hoate!

Sanda deja are un bat in mana. Fugareste gainile si se apuca de scormonit in ceaun. Cauta cartofi intregi, in pielita. Dam taratea deoparte si ii decojim. Mmm, cat sunt de buni! Daca ar fi aici, Costicuta ar gusta si din bostan. Bleah! Noua ne e greata cand il vedem. El zice ca-i foarte gustos, dar nu-l cred niciodata. Poate sa stea si in cap ca nu-l cred. Vrea sa se dea mare fata de noi. Stiu eu precis asta.

Catre noi, nu catre gaini.

La coltul drumului, apare un automobil. Praful se involbureaza ca inaintea furtunii. Gastele dau din aripi si se trag spre gard. Cu pieptul inainte si cu fundul in urma. Mama pune mana streasina la ochi.

Asa e, opreste in fata casei noastre, langa fantana. Coborand, nenea Andrei ne face din mana. E tare bucuros cand vine la noi. Scoate capul si tanti Lucretia. Are ochelari de soare si e rujata foarte puternic.

Nu vreau sa pierd emotia intalnirii si mai ales imbratisarea cu tanti Lucretia. Miroase atat de frumos!

Dar nu-i nevoie, ca tata apare de dupa coltul casei. Probabil a auzit huruit de masina. Cum la noi pe drum nu trec decat doua masini pe saptamana, a iesi sa vada despre ce-i vorba. Mama isi sterge mainile de sort. Semn ca pune capat treburilor ei si se ocupa de musafiri. Intotdeauna cand vine nenea Andrei, se lasa totul balta. Daramite daca e si tanti Lucretia. Ziua obisnuita se transforma intr-un fel de sarbatoare. Noi copiii suntem cei mai bucurosi. Scapam de treaba. Ce bine e sa vina cineva de la oras! Nenea Andrei scoate din portbagaj paini, zahar si ulei. Tanti Lucretia da la iveala din poseta doua cicolate babane. Mama ni le confisca pe loc si ne promite ca ni le da dupa ce mancam. Ma uit rugataoare la tanti Luicretia sa intervina, dar ea isi tamponeaza fruntea cu batista.
Ne tragem cu totii la umbra, mai putin mama.

Oamenii mari stau de vorba intre ei. Eu m-am asezat langa tanti Lucretia si o miros. Parca sunt un catel. Trag cu ochiul in poseta sa vad daca are oja la ea. Ii cer un pic ochelarii de soare. Soarele e albastru. Mana mea e albastra. Totul e albastru. Pana si furnicile sunt albastre, ma minunez eu.

Sanda s-a intors la ceaun. Scocioraste incruntata. Lasa batul deoparte si se pune pe treaba cu manutele.

Sanda vine cu doi cartofi, ce a gasit mai bun. Unul pentru nenea Andrei, altul pentru tanti Lucretia.

Sanda arata cu degetelul spre ceaun. Tanti Lucretia face o figura scarbita si pune cartoful pe masa. Isi sterge varful degetelor cu un servetel scos din poseta. Cu coltul, se curata sub unghii.

Ma uit la cartoful de pe masa si inghit in sec. Dar nu l-as lua pentru nimic in lume.
Pana la urma il mananca tata.

Cei mari beau bere, iar eu si cu Sanda ne jucam. Mama se duce din cand in cand si verifica oalele de pe plita. Rogojina mare de sub prun este casa. E impartita in doua camere. E o casa de la tara, nu are baie. Adica closetul e in gradina. Sanda vrea sa ne jucam de-a mama si copilul. Copilul face obrazncii, iar mama il cearta tot timpul. Copilul trebuie sa planga. Sanda mereu vrea sa fie mama. Sa ma certe pe mine, chiar daca sunt mai mare. Eu trebuie sa plang cat ma tine gura. Dar mie imi place mai mult sa aranjez casa. O piatra mare si plata este masa, iar pietricele mai mici sunt scaunele. Dintr-o bucata de sarma facem o icoana si o agatam de trunchiul prunului. Adica acolo era coltul casei. Oglinda nu avem, dar nici nu vreau sa o aduc pe a mea din apartamentul secret. Apoi, daca e casa de la tara, nici nu prea ai nevoie de oglinda. Sanda tine mortis sa-l aduca si pe Tarcatel, ca sa avem pisica in casa, dar eu ma opun. Fac o pisica din surcele. Asa, ca si cum ar sta cu botul pe labe. Adica e o pisica adormita. Pentru mobila, avem nevoie de niste ciucalai. Ma duc la plita sa aleg cativa. Trebuie sa fie drepti su frumosi, nu niste gargalici. Ma straduiesc, dar nu gasesc chiar ce vreau. Mama si cu tanti Lucretia stau de vorba. Mama gusta din mancare si pune sare.

Ciulesc urechile. Mica sunt eu.

Ma podidesc lacrimile. Iau ciucalaii si fug.

A cazut seara. In spatele casei, este pregatita masa. Intotdeauna mancam foarte tarziu. Dupa ce se intuneca, dupa ce nu se mai poate face treaba. Lampa e agatata in cui pe perete, dar luna lumineaza mai tare. S-a lasat racoare, asa ca tanti Lucretia si-a pus in sal pe umeri. Avem pui cu smantana.
-  Pentru cine pofteste, este si cas si branza sarata, ne anunta mama.
 Tarcatel se freaca de picioarele mesei, ale scaunelor, ale oamenilor.
 Abia astept sa-i bag un sut in fund.
 Nenea Andrei da o mana de ajutor la pus farfuriile, cu conditia sa-i fie lasat lui ceaunul de la mamaliga sa-i manance coaja crocanta. Daca tot e rost de facut mofturi, eu si cu Sanda vrem urs cu branza.

Este rasturnata mamaliga. O mamaliga cat toate zilele. Mama scoate ata si o taie in bucati mari. Se raceste mai usor asa. Se aud greierii. Tarcatel imi ajunge la indemana si, poc!, nu-l iert.
Mancam.

Se aude un zgomot strain. Cineva zgaltaie poarta de la intrare. Apoi striga:

Tata se ridica si dispare dupa coltul casei. Susoteli. Se intoarce cu nea Culita.

Dar nea Culita deja a ridicat mana la inaltimea ochilor, in lumina, cu capul insangerat al lui Puchi. Tanti Lucretia tipa inspaimantata. Sanda si cu mine incepem sa plangem cu urlete.