„Am scris tot atatea carti cate „probleme” de viata am avut”,

interviu cu Traian T. COSOVEI realizat de Mihail VAKULOVSKI

- Domnule Traian T. Cosovei, ce-a insemnat pentru dvs cartea de debut, „Ninsoarea electrica”, debutul dvs insemnind practic si debutul unei generatii intregi, „generatia optzeci” sau, cum ati numit-o, „a noii sensibilitati”?

- Cel mai bine au spus-o criticii literari care se puteau face auziti atunci... Erau vremuri confuze, anii ’70, si toate discursurile care „directionau” pana si apa Dambovitei... Ca studenti, frecventam cenaclul Junimea al profesorului Crohmalniceanu. Era un cenaclu de proza. Veneau Mircea Nedelciu, Gh. Ene, Gheorghe Iova, Ioan Iovan, Constantin Stan, Craciun, Ioan Flora... Se uitau la noi cu condescendenta. Profesorul Crohmalniceanu ne-a facut o surpriza: l-a ivitat pe Ion Caraion la o sedinta de poezie... citeam eu si Florin Iaru... Maestrul ne-a ascultat cu un calm compatimitor si, la final, ne-a spus ca ar fi mai bine sa scriem proza... ca, oricum, ce citisem era mai bun decat tot ce se publica in revistele literare...
            Trec niste ani si se infiinteaza Cenaclul de luni condus de Nicolae Manolescu. Acolo am simtit ca se intampla ceva... o miscare. Dar, intre timp, noi continuam sa ne lipim poeziile la gazeta de perete a facultatii... parca eram sortiti sa ramanem acolo... Locuiam in fostul imobil in care fusese Cartea Rusa. Camera mea avea 35 de metri patrati si era inalta de vreo patru metri. Aveam cateva usi de stejar pe care fixam cu pioneze cate un poem: eu, Florin Iaru, Ion Stratan. Dupa niste luni de zile a aparut si Mircea Cartarescu, pe care il consider si acum un bun prieten de poezie. Si, cum se intampla in momentele de inconstienta studenteasca, am zis: „Gata! Suntem o generatie!”. Mai ales ca pusesem mana si pe pe o carte despre Beat Generation: Ginsberg, Ferlinghetti, Kerouac si Gregori Corso. Ideea era cam asa: uite, ma, astia au o librarie de doispe metri patrati la San Francisco, pun ban de la ban ca sa-si cumpere ceva de pileala, de fumat, impart banii de taxi si publica pe cont propriu! Astia sunt liberi, nu ca noi!
            Si am devenit liberi... in mintea noastra. Ne beleau aia pe unde apucau, rau de tot... Da, aveau rubrica speciala, in Saptamana, in Scanteia Tineretului... am acasa toata colectia de injuraturi...
            Cartea la care va referiti dvs., Ninsoarea electrica, a aparut, chiar daca cu o intarziere de un an, la timpul potrivit si la momentul literar potrivit. Era o carte buna – cum a afirmat si critica de specialitate – o carte matura, o carte care exprima o stare de spirit... destul de revoltata... Daca nu era o carte „de impact”, poate ca nu mai vorbeam acum despre Generatia 80! Nu este mai putin adevarat ca, daca aceasta carte nu era urmata de aparitiile colegilor mei de generatie din toata tara, poate nu s-ar mai fi vorbit niciodata despre ea...
            Cat despre ceea ce dvs numiti, cu sintagma mea, „o noua sensibilitate” reprezenta dorinta manifesta a unei schimbari...

- Desi va gasiseti un stil propriu care va reprezenta chiar din prima carte publicata – poezia stufoasa, cu o aglomerare de imagini, expresii aforistice si stari, evenimente, impresii care formeaza un carnaval liric colorat - , ati trecut repede la alte registre; in cea de-a doua carte, „1, 2, 3 sau...”, venind cu un hedonism ludic, apoi ati incercat o poezie mai directa, in „Batrinetile unui baiat cuminte”, sa zicem, ca in „Inhaitarea friptilor” sa ajungeti la un fel de poezie de poezie (de la „baieti de baieti”). Ce va face sa fiti mereu in priza, in cautare?

- Cele doua carti la care va referiti, Ninsoarea electrica si 1,2,3, sau... au dat tonul unei alternative poetice: ori stilul „simfonic”, profund, elegiac-agresiv, provocator si retoric... ori stilul tragi-comico-eroic, ludic si ironic pana la sfarsitul statiei de tramvai a elegiei. Pentru ca tot acolo se ajungea: la elegie ca expresie a reflexivitatii. In mod paradoxal, eu nu sunt un bun „exeget” al demersurilor mele poetice... in anii de inceput, noi marsaluiam prin niste mlastini ale sperantei si ale deznadejdii! Veniti proaspat din armata, aveam si mentalitatea celor ce trebuie sa ocupe, rapid, capetele de pod ale unei „actiuni” poetice pe care eu am numit-o „o noua sensibilitate”.
In ce ma priveste, nu am vazut necesitatea unei demolari a traditiei – in spiritul aripei vulgarizate a avangardismului – ci o nevoie de a instaura „insurectia” spiritului nou: ca pe o aripa creativa a spiritului avangardist, cel care a mers mai departe, cel pe care il regasim acum in cartile generatiei din care faceti parte si dvs.
Noi nu am vrut sa contestam pe nimeni. Eram constienti ca miscarea avangardista avea un spate ideologic puternic, de stanga... apele pe care navigam erau si tulburi si adanci...
Cat priveste volumul Batranetile unui baiat cuminte – cel care a obtinut Premiul Academiei Romane – el este rezultatul unei asteptari de opt ani. Sunt poeme la care am scris gandindu-ma ce e de facut cu poezia mea si cu viata mea... Cartea incepe in 1986. A venit si a trecut Revolutia, au venit si au trecut prieteni prin viata mea, au venit si au plecat cateva femei din viata mea... pana si muzica s-a schimbat in anii astia. Adevarul e ca nu am vrut s-o public in ‘90, ’91, cand lumea era preocupata sa-i descopere pe cei care trasesera in acel decembrie insangerat. Insurgenta mea a ramas in plan literar... apoi a venit perioada de restauratie  in care traim si acum. Abia dupa cativa ani a venit Mahalaua de azi pe maine – carte scrisa impreuna cu Dan Mircea Cipariu – din care dvs amintiti capitolul meu, Inhaitarea cu friptii. Cartea a aparut in anul 2000, ca si o alta carte, proza de data aceasta, scrisa impreuna cu Stefania Cosovei, Les annés folles du socialisme... era o stare de revolta...

- Spuneati la un moment dat ca baietii astia ma invata ce e poezia sau asa ceva, fiind vorba de trupele de rap. Cum influenteaza muzica poezia dvs? Ce formatii romanesti va plac, le ascultati?

- Mie imi plac Beatles-ii. Dar, in acel context, ma refeream la miscarea muzicala libera de prejudecati... care militeaza „explicit” pentru libertatea de expresie. Asa, ca in primul amendament al Constitutiei americane. Ma refeream la trupa mea preferata de hip-hop, Parazitii. Eu nu am gandire vulgara, deci nu pot intelege „tonalitatea” vulgara a cuvintelor. Cuvintele sunt niste „vehicole” cu numar de Olt sau de Prahova. Trec pe langa noi si – cand esti mort – tin cateva secunde farurile aprinse.
            Parazitii sunt o trupa buna si adevarurile lor, ale textelor lor, sunt irefutabile. Altminteri, daca ai gandire vulgara, si cuvantul paine miroase a cacat.

- Nicolae Manolescu spunea ca sinteti si un foarte bun desenator si ca faceati niste afise foarte frumoase pentru Cenaclul de Luni, atunci, la inceputurile miscarii. Cum ati ajuns la poezie, va mai amintiti cum ati scris primele poezii, acum, dupa ce ati publicat atitea carti si aveti o popularitate imensa?

- Da, imi amintesc: era in perioada studentiei si eu traiam inca din nostalgia de a ma fi inscris la Facultatea de Arhitectura, care era o facultate de elite... nu eram destul de pregatit la matematica... la „Teatru” erau vreo 12-14 locuri, asa ca am ales Filologia. Primele versuri le-am scris pentru ca „locuiam” intr-un mediu universitar in care multi practicau si exercitiul poetic fara nici o speranta.
Nu vreau sa fac pe batranul nostalgic, dar presiunea politica si sociala devenisera insuportabile... la chioscurile de ziare nu mai gaseai nici amarata aia de revista comunista franceza, L’Humanite, sau Pif... La Sala Palatului era un chiosc unde bagasera ziarul Pravda si oficiosul Partidului Comunist Chinez. Cine se plangea pe la vreo ambasada ori incerca sa scrie la rudele din strainatate se expunea la mari probleme. Parca eram inchisi in aceeasi cusca: porumbei si crocodili.
Am scris tot atatea carti cate „probleme” de viata am avut. Unele „probleme” evadau din social-politicul marunt si vulgar al acelor vremuri... mai aveam si eu cate o iubita, imi faceam un vis, o iluzie... Cat despre „imensa popularitate”, sa fim seriosi. Am vrut sa fiu lasat sa scriu ceea ce simt. Ori, multe din cartile mele erau legate de prezenta (chiar si trecatoare) unei femei in viata mea. Tin minte, acum, la batranete, i-am citit intr-o noapte Stefaniei un vers recent: „Datorita tie o rochie a trecut prin viata mea!” Si versul acesta nu avea nicio legatura cu Stefania. Dar Stefania e un om intelept si a inteles ca este vorba despre o metafora din copilaria metaforelor mele. Uneori, il citez pe Warhol: „Viata mea e ca un reportofon cu un singur buton: stergere!”

- In Cenaclul de Luni erati recunoscut ca un lider. Cum ati cistigat increderea colegilor?

- Nu stiu daca am fost un lider in generatia mea. Am fost unul dintre ei... printre cei mai credibili. Daca nu exista grupul nostru de prieteni (si aici ma refer la Iasi, Timisoara, Cluj, Sibiu, Constanta, Brasov, Oradea etc.) generatia ’80 nu ar fi existat. Ne cam saturasem de generatiile cu lider... am fost printre primii care am sesizat acest pericol.

- Ati publicat si carti de critica literara, „Pornind de la un verb” si „Hotel Urmuz”. Ce inseamna pentru dvs critica literara? In ce relatii sinteti cu criticii? Cum cititi cronicile la cartile dvs, mai ales la cele de poezie?

- Imi citesc colegii incercand sa ma regasesc pe mine. Apoi, nu imi place sa ma citesc si sa ma citez numai pe mine. Cand scriu despre cartea unui coleg care s-a prapadit, eu mai si plang... si nu mi-e rusine de asta... oricum, nu ma vede nimeni cand scriu. Conteaza ce se citeste!

- Desi scrieti mult, apareti mereu pe piata literara si cu antologii. Cum si de ce se intimpla asta? Ce e pentru dvs o antologie?

- Nu am publicat decat o antologie (in adevaratul sens al cuvantului) pana acum, Institutul de glasuri la Cartea Romaneasca. Si aia e facuta de Stefania... munca silnica... note bio-bibliografice, dar mai ales   „repere” critice.
            Unele carti contin si poeme mai vechi, unele re-asezate textual... imi trebuiau in constructia cartii... mai pui si cate o caramida veche la un zid nou. De fapt, cartile noastre aveau tiraje foarte mici... difuzarea, self managementul, expeditia, mediatizarea – le faceam tot noi... Ca si acum!

- Sinteti considerat copilul teribil al generatiei dvs. Va amintiti citeva cazuri (publice) care va apara acest titlu, sa zic asa?

- Nu m-am considerat niciodata un „copil teribil”. Cand eram copil, eram considerat „copil problema” la Scoala nr. 19, „Clementa” sau, cum ii spun eu, „inchisoarea de maxima securitate nr. 19”. Am avut si nota 6 la purtare. Aia au pus ochii pe mine din prima! Imi amintesc (si am o memorie asasina, nu uit pe nimeni) ca era prima zi de scoala... clasa intai... abecedare cu cate o floare pe ele (platite de parinti)... si eu, ascuns in ultimul rand, am fluierat. Invatatoarea a intrebat: „Cine a fluierat?” Eu, nimic... dar m-a turnat un coleg, ca era scoala de viitori oameni cu vocatie in domeniu...
            Am fost un copil rau, ma inhaitasem cu friptii... unii, care la 10-12 ani bateau cartierele, se cafteau in parcul Icoanei, unul a spart Biserica Italiana si a furat icoane, altul a trecut Dunarea inot in Iugoslavia si, de foame, s-a intors si l-au si prins... taiam firele de la antenele vecinilor din razbunare ca nu ne lasau sa ne facem corturi (sic) pe acoperis, dadeam cu carbid in borcane de sticla, pana l-au dus pe unul la spital ca i-a explodat proiectilul in fata, jucam tenis cu mingi de namol, ca alea normale nu spargeau destul de bine geamurile... schimbam ciunga din gura in gura, bateam mingea pana seara tarziu si mai treceam si pe la magazinul Unic, de unde furam leii de plastic de la sticlele de Gin Gordon’s. Stiam toate subteranele si acoperisurile din Blocul Rosu (la subsol era un garaj al securitatii), Blocul Verde, Blocul Scala. Un joc de-a „hotii si vardistii” incepea la opt dimineata si se termina la zece seara! As mai juca si acum un „hotii si vardistii”... daca n-au sudat astia capacele de canal.

- Intr-o ancheta a lui Marin Mincu, despre „de ce scriu poezie?”, spuneati ca poezia „te expune unor pericole mortale”... Puteti detalia - pentru cititorii dvs care nu scriu poezie - aceasta idee?

- Aveam dreptate. Daca te expui, crezi. Daca ai credinta, te expui. La un moment dat, m-am „ratacit” prin alte preocupari ca sa scap de aceste pericole. Multi comentatori au remarcat „usurinta” cu care scriu versuri. Pai, sa le dau eu vreo trei luni de „usurinta” din viata mea si sa vedem care se arunca primul in putul liftului, care la stavilar, care in fata metroului... si mai vedem noi atunci...
            In manualele de criminalistica sunt prezentate patru feluri de sinucidere... ultima se numeste punitiva... Manualul era vechi, il aveam de la Florin Iaru... nu stiu cum dracu’ a pus mana pe el, ca era pentru „circuit inchis”! Era oribil ce-am vazut acolo: unii isi bateau cuie in cap, altii se dezbracau in zapada. Acuma, fiecare cu metoda lui. Numai ca exista si sinuciderea prin poezie. Prin darul ce ti-a fost harazit. Dupa mine, este o tampenie. Asta nu inseamna ca nici eu... E o ispita...

- In „Anii nebuni ai socialismului” (roman scris impreuna cu sotia dvs, Stefania Cosovei) naratoarea cartii aminteste de un jurnal intim al personajului care va reprezinta pe dvs. De ce nu publicati din acest jurnal, daca exista?

- Anii nebuni ai socialismului a fost un pariu cu Stefania. M-a adus in fata unor adevaruri si a unor intrebari. Pariul l-a castigat Stefania, care acum scrie romane: Deziluziiiluzii (nominalizata la premiile USR), Diferenta de a fi, Golful porcilor (publicat initial in foileton in revista Tomis). Domnule Vakulovski, e greu sa spun daca eu am pierdut un pariu si Stefania l-a castigat. A spus-o si Nicolae Breban, a spus-o si Stefan Agopian, ati spus-o si dvs. si fratele dvs., Alexandru Vakulovski... au spus-o si altii...
            De nervi, m-am apucat sa scriu si eu un fel de roman impreuna cu tanara noastra vecina, domnisoara Ioana Manescu, Motociclistii Spatiali. Mi-am jurat sa „spargem” si Stapanul inelelor si porcaria aia comerciala Harry Potter... Ne faceam curaj, un curaj nebun... am si publicat ample fragmente in mai toata presa literara. Interesant ar fi romanul acestui roman care se dorea si umoristic. Mie mi se pare si acum genial, dar poate o sa apara postum, ceea ce m-ar scuza de niste explicatii.

- De ce ati ales numele „Paul” pentru personajul dvs autobiografic?

- Nu stiu. Si chiar daca stiu, nu va spun. Am sa va spun altceva: aveam un prieten, Paul. Statea pe  o strada perpendiculara cu a noastra... stazile astea amarate inconjurau Ambasada Statelor Unite ale Americii la Bucuresti... la o suta de metri era Asociatia de Prietenie Romano-Sovietica (celebra ARLUS)... in „tensiunea” asta am trait 23 de ani! Si parintii lui Paul asta inchiriasera, prin anii ’70, o camera unor italieni care veneau acolo sa reguleze curve... il trimiteau pe copil pe strazi, sa nu vada ce se petrece in casa... ca aia luau dubla, tripla chirie. Paul a traversat un sezon  sau doua de curvasareala legala (nici sectoristul carterului nu era strain de situatie...) invatand sa joace table cu golanii cartierului. A invatat si niste vorbe in limba engleza (?!) pe care le repeta cand pierdea la table...
Mi le amintesc si acum (fonetic): „Ai no sans!”
            Era baiat de treaba Paul. Ne aducea cutii goale de bere sa punem si noi in bufet... ori pachete goale de Marlboro... sau tuburi de spray Rexona...

- Naratoarea romanului spune despre dvs ca „era expert in a se autoculpabiliza”. Ce va reprosati cel mai des si ce credeti ca ati ratat?

- Da, da... nu doresc sa accentuez acest amanunt... dar va promit, domnule Vakulovski, ca daca implinesc 70 de ani o sa va spun toate faptele pentru care ma autoculpabilizez. Deocamdata, in ce ma priveste, acele lucruri sunt minore... si personale... adica tin de niste persoane feminine pe care nu vreau sa le ofensez. M-ati intrebat mai devreme de un „jurnal”. De aproape treizei de ani nu mai tin nici un jurnal (era sa zic dosar), nu mai port nici o corespondenta, mi-am pus telefonul la „secret”, fosnesc din ziare cand comentez cu Stefania o stire de la tv, sterg amprentele de pe pahare, cand se fac poze ma ascund dupa copaci, ma aplec pe sub mese, pe sub scrumiere, nu scriu bilete, nu accept sa fiu imprimat, am sase sisteme de alarma pe casa, desi numai pisica si frigiderul ei ar fi de aparat in caz de ceva... am un pitic pe acoperis, doi in pivnita, unul de la Politie si unul de la o firma de paza, mi-am pus drugi de fier la usa, iar la sonerie e un soricel care... sper ca v-ati pastrat simtul umorului!
            Jurnale scriu cei care vor sa se puna bine cu posteritatea.

- Naratoarea mai zice ca personajul care va reprezinta „era un ratat al ideii de marxism-leninism”...

- Vrea sa ma minimalizeze. Ca si chestia cu douajdoua de contacte sexuale... pe zi... haida de! E un complot, neindoielnic... piticul de pe acoperis... mafia piticilor din subsolul blocului... nu vedeti ce vremuri traim?
            Acum, lasand gluma, este evident ca generatia din care fac parte (ati observat ca nu zic „generatia mea”) nu a avut „priza” la ideile alea... Promisiunile politice din anii ’70 erau nimica toata pe langa promisiunile calde ale fetelor de la discoteca Facultatii de Filologie – promisiuni facute in plina perioada „Flower Power”. Erau concrete, pe cand marxism-leninismul putea sa mai astepte... Ne cacam pe ele de promisiuni marxist-leniniste, cand alea asteptau tremurand sa ne ofere dragoste dezinteresata pe acorduri Beatles. Aia, da, revolutie culturala! 

- Spuneati (tot in „Anii nebuni...”) ca Mircea Nedelciu v-a oferit cu prietenie cea mai frumoasa calatorie: la Chisinau. Ce v-a impresionat mai mult in calatoria aia? Ati mai fost, dupa aceea, la Chisinau?

- Mircea Nedelciu este, neindoielnic, un lider al generatiei sale de prozatori. Gheorghe Iova era ideologul... dar generatia lor are multe ramificatii. Revenind la prozatorul si omul Mircea Nedelciu... cu toate strazile alea micute  ale Chisinaului mi-a daruit cea mai frumoasa calatorie intr-o tara prea putin cunoscuta. Mircea – Dumnezeu sa-l odihneasca – avea la bani pe el de putea sa cumpere si Palatul Parlamentului. Am cautat vreo trei ore un loc unde sa putem bea  o bere, dar el era acolo pentru o expozitie de carte Euromedia si mi-a spus ca nu prea are timp sa cautam bere... ca vrea sa aranjeze cu mana lui standurile... pavilionul...
            Era un om de o curatenie sufleteasca rar intalnita. 

- Cum va pare literatura mai tinara, sa zic asa, literatura de dupa dvs? Ce tineri scriitori va plac? Ati avut surprize in acest sens?

- Cred foarte mult in literatura tanara. Este evident ca vine cu alte mijloace de expresie, cu alte experimente si, cu siguranta, cu o alta asezare in alte rame textuale ale aceleiasi vieti traite. Numai ca, de aceasta data, ei, tinerii scriitori au acces la Europa.

(aprilie 2007, Bucuresti-Brasov)