Ion Stratan a fost nu numai unul dintre cei mai importanti poeti romani si europeni (si stiu bine ce spun cand afirm asta), dar si un spirit critic, lucid, analitic si sintetic, o raza imaculata care a strabatut ceturile unor vremi revolute. A fost un mare inovator, un cautator de aur care a descoperit diamantul reflexivitatii elegiace.
O faptura sensibila, un june rupt parca din alta epoca, un erou de capa si spada, un degustator fin al desenelor ce animau perioada studentiei noastre de pe la mijlocul anilor ’70, un indragostit de viata, de muzica, de cuvintele ce lui ii pareau un miraculos joc al ielelor - iata doar una din ipostazele in care imi apare poetul. Sunt sute, mii de imagini care mi-l readuc in memorie. Una din marile lui performante in tenis (era fan Agassi) era aceea ca luase bataie - la un turneu de juniori - de la nimeni altul decat celebrul tenisman Florin Segarceanu! Pe cinste, era un jucator redutabil. Dar in materie de cuvinte, de vers, de metafora, de distilarea cuvintelor in alambicul unui inteles mult mai profund, avea sa il defineasca mai bine maestrul lui spiritual, omul si poetul de care s-a apropiat cel mai mult, Nichita Stanescu: „Ion Stratan, spirit deschis, cu alonja intelectuala, fermecator in paradox si in lacrima, speranta dintai a poeziei noastre…”
Heideggerian si "alarmat" de jocul cuvintelor in spiritul lui Mallarmeé, ispitit de Isarlakul lui Ion Barbu si de metafora existentala a lui Nichita Stanescu, ploiestean, pana la rivolutia lui Nenea Iancu si revolutionar in verb dincolo de miscarea suprarealista, Ion Stratan este cel mai curat, mai pur si mai greu de inteles spirit al Generatiei 80. Mai multe fiinte il locuiau: una, plina de nobletea aristocratica cu care isi impartea bucuria de a fi cu prietenii, alta, generoasa pana la uitarea de sine, alta, jongland cu magia verbului si o alta retrasa, intunecata, abisala din care se lasau auzite doar ecourile unui spirit profund, meditativ, ermetic, incifrat, greu de deslusit. Risipa lui de candoare, de bunatate si de cheltuiala (uneori inutila, cu prietenii) nu era decat o forma de generozitate pedagogica.
Imi amintesc, locuiam intr-o cladire lipita de Ambasada Statelor Unite la Bucuresti. Camera mea avea cam 35 de metri si era inalta de vreo cinci metri… nu venea nimeni sa zugraveasca, nu se incumeta nimeni sa spele geamurile. Era o hala… fosta biblioteca Cartea Rusa. Deasupra, la etaj, locuia baritonul Dan Iordachescu… numai lume buna. In primul an de facultate, eu si Florin Iaru ne-am gandit sa incepem o miscare literara. Nici noi nu stiam prea bine ce traficam… ce avea sa urmeze, cum o sa se umfle aluatul. Pe usa masiva din stejar am inceput sa fixam cate un poem cu o piuneza. Eu, Florin si, dupa cateva saptamani (Cenaclul de Luni nu aparuse) apare si colegul Stratan cu un poem. Imediat si-a gasit locul pe usa de stejar! „Gata, suntem o generatie!” – ne-am spus. De fapt, ca sa fiu sincer, ii descoperisem pe poetii beatnici, „Beat Generation”: Ginsberg, Ferlinghetti, Corso, Jack Kerouak. Ne obseda libertatea lor de expresie in plin inghet ideologic dambovitean. Visam sa fim ca ei. Iata poemul lui Stratan pe care il pastrez si acum: „mi se scrie pe mana / „unsprezece milioane de morti” / mi se arata fotografia / fecioarelor violate / lasati-ma va rog / trebuie sa ajung / la celalalt capat al orasului / primesc adresa casei de copii / si statistica foamei / cu ochii inchisi / lasati-ma va rog / trebuie sa iau masina / pentru zece statii / atat, doar masina / incep sa strig / stiind ca voi intarzia / foarte / foarte mult”.
Anul trecut, in acel miez intunecat de octombrie, a disparut tragic, inexplicabil si absurd pentru noi toti cei care l-am cunoscut si iubit, bunul nostru prieten Nino Stratan. Cand am aflat tragica veste, am vrut sa scriu: Generatia 80 a murit ! Dar mi-am dat seama ca Ion Stratan a marcat atat de profund poezia contemporana, incat numele lui si opera sa vor ramane puternic ancorate de noi, de sufletele noastre. Nino, cum il alintam noi, a fost cel mai pur, cel mai bine „distilat” produs al generatiei noastre. Cand eram tineri, unii ne persiflau si ne numeau in deradere „cei patru Beatles”. Noua ne-a placut ideea. Ne-am dat si niste nume. Dupa mine ar fi asa: Nino Stratan era John Lennon al grupului nostru literar... Florin Iaru ar fi fost Ringo Starr, vesnic pus pe glume nevinovate... si asa mai departe pana la Paul McCartney. Ne jucam bine rolurile. Desigur, astea erau glume de tinerete, dar tineretea a trecut. Ceea ce vreau sa spun este ca nu am fost niciodata incrancenati, rigizi, ori acuzand o falsa sobrietate. Ne-am batut joc doar de epoca sumbra, concentrationara in care am fost obligati sa traim. Nici nu stiu aia cat de liberi ne-a facut Poezia, aspiratia la libertatea de expresie. Noi – si asta i se datoreaza si lui Ion Stratan – nu am fost niciodata cobaii vreunui sistem politic. Dovada? Ia, vedeti, cati dintre noi s-au aventurat in politica, in mlastina asta colcaitoare?
Suntem ultima Generatie care mai crede in valorile perene. Acum e libertate de expresie la orice colt de strada, la orice gaura de metrou! Multi nu au ce face cu ea... |
