Spune-mi
Spune-mi ca viata mea va continua sa existe,
spune-mi tu, gura a silabelor magnetice,
respiratie aidoma unei cupole de aer –
tu, planeta cu dinti in orbitele zeului de neon.
Vom trece mai departe peste trupurile
de gheata ale secundelor.
Desigur, vom trece.
Iata zeul somnului,
zeul marsupiu taiat la beregata,
iata femeia iubita, dimineata
aplecindu-se peste trupul tau ca prin fereastra deschisa.
Spune-mi ca viata mea va continua sa existe!
Spune-mi tu, atom de spaima al inimii mele,
tu, lacrima de metal
pe obrazul frumosului miraj de gheata al ideilor,
spune-mi ca viata mea va continua sa existe!
Urca-vor la cer noi piramide de ceata,
noi imnuri de slava ca niste lame de sticla.
Pentru mine mascariciul saruta oglinda,
pentru mine moare trist iarba.
Vino si spune-mi,
straluceste-mi in umar, in frunte,
deasupra,
oricit de lipsit de inteles ar parea faptul
ca fostii veterani dormiteaza prin parcurile orasului
si ca biserica Sf. Gheorghe sta in acelasi loc,
electrificata.
Sunt si eu un june
Tu ai putea indupleca o noua era glaciara –
cu sarmul tau
ai putea face ocolul pamintului in optzeci de zile...
Eu aici sunt un june – un posibil
coriolan draganescu incalecat pe-o statuie de vorbe mici,
lunecoase.
Si trecut prin rubrici mondene. Prin cearsafuri cu monograma.
Prin ghete cu capace,/ ori prin raza cavalerilor Apocalipsei.
Prin ciur si dirmon, –
misionar al frumusetii si al fumurilor desertaciunii...
Ca o gura cu mansarde flaminde.
Ca un lup ce revine la oile sale. La scufita inimii care bate
vai si lunci
lovindu-le cu salbaticie peste gura / peste
botul lor de verdeata obraznica.
Si fiecare cuvint de-al meu e un lac incarcat
cu yacht-uri de placere –
si de ginduri ascunse / inflorind in jurul gleznelor tale
ca niste bratari de neliniste.
Sunt si eu un june, –
o parte din viata o traiesc in numele tau.
Dar tu dansezi / tu bei limonada – in urma ta,
turnul din Pisa se-ndreapta pe calea cea buna.
Tu ii inflacarezi si pe zei. Si tot tu le dai
cite un pumn dupa ceafa.
In rinichi / in ficat... In ratiunea lor de a exista.
In rasuflarea ta de alcool se imbata toti camionagiii
Sfintului Duh!
Eu aici sunt un june. O balena alba intr-un estuar de liniste.
Un superstar –
Un cruciat al ideii sfinte de Coca-Cola. Si de Blue-Jeans.
Un misionar al spatiilor verzi, democratice.
Un obiectiv survolabil...
Un individ / adica nimic. O zecimala in cifra ta de afaceri.
Unul caruia i se recomanda intoarcerea la natura.
Si motociclismul / autostopul –
si budismul Zen. Adica nimic...
Sunt si eu un june.
Hei, fratilor – uitati-va si la mine!...
Stare de spirit
Trec secundele cu felinare de ceata
(in numele lor voi trai, voi trai)
cu capul infipt in norii de gheata
ai anului doua mii.
Pe strada vor creste imbatrinind pe asfalt
oameni de fier, cruciade de copii
purtati incet, cu capetele retezate
de muzicantii anului doua mii...
Ah, intimplarile lui nicaieri si niciodata
amintiri albastre si rosii vor fi
sapate-ntr-o coala inalta de piatra
pentru zeii anului doua mii.
Tineretea mea va arde cu flacara albastra
in orasul parasit de stafii –
unde ne surideau cazind de la ferestre
manechinele anului doua mii.
Intr-o casa cu peretii de sticla
tu ma-ntrebai: ce va fi,
ce va fi?...
Bufonul ridea pictind pe latratul ciinelui
tristetea anului doua mii.
1, 2, 3
sau infanta avea un buton verde
Unu doi trei, unu doi trei, unu doi trei
cine sint eu, cine esti tu, cine sint ei,
trupuri dezghetate la soare incetul cu-ncetul –
Infanta avea sus, foarte sus,
oho, foarte sus un buton
de unde porneste menuetul.
(Infanta mai avea si-un buton
de la verisorul Anton),
unu doi trei, unu doi trei, unu doi trei
si un act de nastere pe numele ei.
Butonul fiind verde, poate chiar foarte verde
pina la sfirsit morala se pierde –
unu doi trei, unu doi trei, unu doi trei
si inima mea, credinciosul tau ciine
(am putea continua pina miine).
Dar vezi, infanta mea mai avea si un amant
adus cu mare truda din Levant –
adus pentru ea in special
si pentru butonul ei verde, nuptial.
1, 2, 3
sau fapt divers la Vladivostok
Unu doi trei, unu doi trei, unu doi trei
eu as mai fi ramas, tu ai mai fi ramas
in orasul cu lame de ras
si tot felul de istorii secrete
pentru sergentii de pe biciclete...
Infanta lasase o lumina albastra
sa cada de foarte sus, de la fereastra
Mai repede – ii strig – mai repede ca n-am noroc
(Oh, cit de frig e la Vladivostok)
Mai stai, nu pleca in zadar –
strigase matusa din samovar.
Am inchis robinetul si-am aprins iasca:
Cum e vremea in Alaska?
Unu doi trei, unu doi trei, unu doi trei
si-o groapa cu lei, –
dar Infanta era cu contesa
la Odessa.
1, 2, 3
sau oglinda Infantei
Unu doi trei, unu doi trei, unu doi trei
Infanta avea un ceasornic cu lant de argint
pentru sfirsitul de secol muribund si murind
(cu spinarile incovoiate secundele treceau la un semn
prin scheletul frumos al orei, frecat cu untdelemn).
Si mai avea Infanta
o minunata oglinda venetiana
descintata cu fum de buruiana
si lustruita cu bocete si lacrimi triste
de niste babe suprarealiste...
Fiindca-n aceasta oglinda ingereasca
un cal pascuse iarba inainte sa creasca,
o matusa murise inainte chiar sa se nasca,
piinea nu mai avea timp sa fie aluat,
o pasare a ouat
o pasare care-a ouat...
Unu doi trei, unu doi trei, unu doi trei
si tot intinzindu-se sa se masoare, sa se cuprinda
a cazut pina la urma Infanta-n oglinda –
Infanta palida si stralucinda –
alunecind peste marginea de sticla lustruita
(Infanta palida si-ndragostita).
Unu doi trei, unu doi trei, unu doi trei
S-a risipit trupul ei ca un zvon...
In urma ei au ramas anti-matusile si anti-verisorul Anton
si mai la urma,
acoperiti cu parfumuri si farduri
Supersurioara Larevedista si Traversatorul de garduri
si tot felul de cuvinte sucite, nebune
plingind imposibilitatea de a mai fi in lume –
cuvinte slugi, cuvinte servitori, cuvinte lachei
unu doi trei, unu doi trei, unu doi trei...
Nichel
lui Nicolae Manolescu
Aceasta ora e atit de tirzie incit pare
ca-si sprijina fragilitatea pe boturile ascutite ale ogarilor.
Nimic nu e real – dar ce e adevarat?
Poate aceasta lume de nichel care nu-mi seamana.
Poate aceasta tristete care nu-mi seamana.
(Poate aceasta ora de noapte intinsa ca un git de
pasare sub cutitul cald al macelarului).
Dar ce e adevarat?
Nichel, nichel, cit mai mult nichel
in apropierea dumneavoastra!
Uneori dragostea revine ca amintirea fratelui mort
intr-un razboi disperat si absurd.
Nimic nu e real – urla aerul alunecind pe linga mine.
Invirtind mecanismul, biela, manivela
un soare albastru isi sprijina in iarba
mecanismul absurd, biela, manivela.
Nimic nu e real. Nici aceste ore de noapte
congelate cu grija pentru alte secole.
Nichel, nichel, cit mai mult nichel
in apropierea dumneavoastra! Nimic nu e real.
Nichel,
nichel, cit mai mult nichel.
Nu mai imi pare nimic
Nu mai imi pare nimic
prin groapa fumeginda a orasului
ca o umbra a trecut bufonul acestei amieze
izbindu-se de peretii unei stari de spirit trecatoare
(si femeile din micul magazin
au inchis pleoapele pina la genunchi).
Desigur
ne leganam cu toti pe o impresie minunata
La Belle Epoque
unde adevarul se ascunde
pe dupa
fustele colorate ale silabelor –
zimbete de ghips si laude
pentru mine care nu inteleg nimic
(pentru mine care in aceasta seara voi patina din memorie
pe gheata nehotarita a unei stari de spirit)
pregatit sa intru pe de-a-ntregul in
constiinta masinilor unelte –
muzica lor e doar tacerea unei stari de spirit trecatoare
muzica lor,
muzica lor,
muzica lor...
Cette musique je sais bien mais les paroles
Que disaient au juste les paroles
Imbécile.
Requiem
Taica-meu si-a vindut si apa din fintina
ca sa ma scape de singuratate
(asta v-o spun pentru ca am un var care lucreaza
la statia de benzina),
si cu toate astea ne simteam cu totii
ca intr-un ascensor oprit intre etaje
(intr-o vreme ne indeletniceam cu cercetarea duhurilor)
si singuri, apasind,
apasind pe butoane, lovindu-ne cu coatele
izbindu-ne de pereti ca fluturii, noaptea, de luna.
Viata isi continua cursul normal
intr-o tacere intrerupta numai
de zgomotul cocosilor de tinichea
rasuciti de vint pe acoperisuri.
Mai erau salile de dans invaluindu-ne cu o presimtire
de iarna
(si fetele din coltul strazii, ascutite
ca niste trimbite de arama: tu tutu tu tu tutu tu...).
Nici un anotimp, doar acesta
(apasind, apasind pe butoane,
izbindu-ne de pereti),
nici o alta liniste, doar a mea.
Apoi veniti voi, incaperi prea inguste
pentru a fi bintuite de stafii,
acoperiti-ma,
voi, ursi polari, fantasme, veniti si adapostiti-ma de vocea
cu care imi strig tacerea pe nume.
Jucatorii de carti
poetului Florin Iaru
Sosesc pe rind paznicii singuratici ai farului –
in gradina din spatele statiei de salvare
urca treptele albe acum –
in urma lor timpul
va apasa pe butonul sticlos al soneriei.
Sa facem jocurile –
sa incercam sa rezistam;
vor fi urcat treptele pline de iarba,
vor fi deschis usile care au fost,
(salonul intreg s-a naruit sub rasarirea de luna –
ei insisi se sprijina pe propria lor amintire).
Pe coridor, in urma lor, timpul
se loveste de stafiile trecatoare ale celor ce vor fi.
Chemati soldatii sa fluiere, corpul de garda, recitatorii
Vin corbii, ah, si lupii albastri ai noptii –
Sa-i intimpinam cu lampi si lanterne,
cu facle si torte, cu minere si clante lustruite
ori tot ce poate straluci,
tot ce poate lumina,
tot ce poate topi gheata subtire sub care inoata
pestii fosforescenti ai singuratatii.
Sa facem jocurile –
aduceti ciinele si statuia,
lustruiti tot ce se poate lustrui,
ardeti tot ce se poate arde –
sa-i intimpinam,
sa le deschidem calea, sa incercam sa rezistam.
Aduceti cupe si tavi,
jocurile si melodiile sa nu se opreasca!
Ei trec acum albi si nepasatori, hipnotici si indiferenti,
se duc lasindu-ne cu veselia acestei secunde...
cu norocul si nelinistea acestei secunde...
Iata-i acum urca scarile albe –
cite unul, cite doi, cite trei,
urca scarile albe acum –
in urma lor, timpul
va apasa pe butonul sticlos al soneriei.
Tata Rockfeller
Ce frumosi sint trandafirii astazi
si ce frumoasa intorsatura au luat actiunile.
Tata cu picioare de cauciuc spera sa ajunga pe alta planeta
si mai ales cumpara.
Trec femeile cu trupuri de aer
purtate de curentii fierbinti ai autostrazii –
Tata cu organe de cauciuc fluiera dupa ele
si mai ales cumpara, cumpara –
in timp ce cangurii elastici ai melancoliei ii sar in spinare
Tata cu artere de cauciuc ar fi dispus
sa se lase congelat citeva secole,
daca ingerii de cauciuc nu l-ar privi prin
oglinda retrovizoare... |
