Personajul Maria dedica aceasta marturie Sabinei celei adevarate, care i-a daruit caietul
Ma cheama Maria si incerc, la aproape patruzeci de ani, sa aflu ce e cu mine, ma caut, poate ma voi gasi. Sint momente in care trebuie sa vorbesc, stiu ca trebuie sa vorbesc. Am incercat cu prietenii mei, cu prietenele mele, dar n-a mers. Ceva ma bloca, nu puteam merge pina la capat, halci mari de adevar ramineau in rezerva. Nu pentru ca ar fi fost vorba de lucruri deosebite, foarte grave, foarte neplacute sau foarte placute, ci pentru ca, pur si simplu, aparea un blocaj, se casca o falie si nu mai puteam trece peste ea, nu mai puteam vorbi. Odata, citind un articol intr-o revista de popularizare, am crezut ca un psihoterapeut ar putea rezolva problema asta. Ati vazut ca au inceput sa apara si la noi. Ba chiar sa aiba clientela, desi oamenii nu sint inca atit de bogati in tarisoara. Am ales o femeie, cu gindul ca-mi va fi mai usor, ca ma voi putea deschide mai lesne, dar n-a iesit nimic. Era o cucoana intre doua virste, care se dorea mai vioaie si mai decrispata decit o tineau puterile si toata vorbarie ei suna fals. Parul aruncat aiurea in toate directiile, in suvite multicolore, nu ajuta cu nimic la destinderea atmosferei. Nici modul in care isi incretea aiurea fruntea, cind dorea sa para foarte atenta. Pe deasupra, ma dusesem acolo sa vorbesc eu, nu s-o ascult pe ea! Parca asa citisem ca se face psihoterapia! Ma rog, poate ca tehnica ei era sa vorbeasca fara oprire ca sa ma faca pe mine sa vorbesc, dar s-a dovedit o tehnica gresita. N-a mers, n-am mai mers. Am incercat, apoi, si un barbat, ca psihoterapeut, vreau sa spun!, dar n-a mers nici cu acesta. Cred ca ar fi vrut mai degraba sa mi-o traga decit sa ma vindece, nu era lispit de farmec, dar nu de asta ma dusesem la el. Si nici nu parea vreun Rasputin. Partea buna este ca i-am parut inca dezirabila. Acum, daca Sabina mi-a daruit caietul asta atit de atractiv, de placut la pipait, de frumos, cu file ce par atit de dornice sa fie acoperite, poate ar fi bine sa incerc in scris? Sa incerc, prin urmare, voi vedea ce iese. O sa inlocuiesc numele de persoane si localitati cu niste litere alese arbitrar, ca n-as vrea sa fac rau nimanui, daca insemnarile mele cad in miinile cuiva. Nu-i vorba ca sotul meu actual, consortul cum il alint cind nu e de fata, ar fi gelos, ca nu e – si asta ma enerveaza peste masura! Dar daca nimereste din greseala peste caiet? Daca nimereste altcineva? Mai bine asa, fara referinte precise, mai bine. Si, poate, ar trebui sa dedic aceste insemnari, aceasta marturie, aceste fragmente din povestea vietii mele, Sabinei, draga de ea, ca mi-a daruit caietul. Da, i le dedic!
Intimplari pe sarite, ca nu pot tine firul nici cind vorbesc, daramite cind scriu!, din perioade total diferite ale vietii – as vrea sa le povestesc cumva simultan: sa pot scrie pe o pagina povestea din adolescenta, iar in pagina de dedesubt sa apara, la fel ca si in gindurile mele, dublata, povestea din anii maturitatii – un fel de pagini transparente, cum aveau albumele foto din anii 60, cele cu pagini din carton negru, cu cite o foaie cerata, semitransparenta intre ele, dintr-o hirtie speciala, care m-au atras in mod inexplicabil, dintotdeauna. La fel ma atrageau si ambalajele gofrate din hirtie tot alba si semitransparenta, in care se gaseau bomboanele de ciocolata si care ma vrajeau, ma duceau cu gindul la niste vremuri de demult, netraite, timpul bunicilor noastre romantice, cu fuste lungi, in falduri. Imi amintesc cum cautam cutiile ascunse de mama in cele mai diferite locuri, nu ca sa nu maninc, nu le tinea pentru ea, ci ca sa nu le maninc chiar pe toate deodata. Planurile acestea suprapuse mi-ar putea iesi daca as scrie pe un site internet, pe un blog, cum se cheama chestiile astea pe care toti isi varsa tot ce le trece prin minte. Dar nu am nici priceperea necesara, nici nu vreau sa navalesc si eu asupra lumii cu lesinaturile astea ale mele. Eu, eu pentru mine scriu aici, ca sa aflu ce e cu mine, ce n-a mers de sint asa de nemultumita de viata mea, ca nu e doar criza virstei, nu e doar asta; oricum, in zilele noastre, virsta mea este cea a femeii la treizeci de ani de pe vremea stra-strabunicelor.
Undeva intre cele doua relatari, as vrea sa apara amintirile, comentariile mele de acum. Cam asa s-ar (re)scrie daca ar fi posibil, dupa mine, o poveste perfecta; si chiar nu ma gindesc deloc la aspectul legat de (im)posibilitatea lecturii, de parca totul s-ar cere doar scris, iar niciodata citit, de nimeni, nici macar de mine. Aici, sint doar gindurile care se cer eliberate, rostite, si care, mai ales in ultima perioada, imi blocheaza toate celelalte actiuni: ma surprind soptindu-mi ginduri in cele mai diferite momente, mai ales de singuratate – dar nu numai – tot felul de idei, texte, unele rasarite din memoria mea (cu adevarat prodigioasa – nu ma pot ascunde niciodata sub pretextul uitarii, ceea ce are si mari dezavantaje, mai ales in relatiile cu ceilalti), altele din nesfirsitul si de neopritul monolog al mintii, care incearca si ea, saraca, aproape in permanenta, sa ma provoace. Am incercat tot felul de pretexte prin care am vrut sa bag inapoi cuvintele, cum ar fi „de fapt, nu am nimic de spus” sau, de ce nu?, mai rafinat, mai profund, „sint pustie si golita” etc, tot felul de alinturi menite sa ascunda micile si marile mele lasitati. Sint plina ca un butoi sub presiune de ele.
Am inteles totusi, acum, ca ajunsa la granita celor patruzeci de ani, am reusit sa elucidez multe din asa zisele mistere care mi-au marcat copilaria, adolescenta si o mare parte din anii tineretii. Nu stiu de ce am simtit mereu nevoia sa fac asta, dar acum am avut timp sa-mi amintesc sau, mai bine spus, mi-am amintit ca nu mai am asa de mult timp ca sa ma mai ascund in asteptarea revelatiilor viitoare. Ani in sir am incercat sa-mi linistesc nelinistea creatoare si iaca ma trezesc acum, dupa ce am dormitat atita vreme, mi-am stopat lecturile si scrisul totodata. Sint uimita si foarte furioasa pentru toti acesti ani, desi bunul simt imi spune ca, de fapt, mai mult ca sigur, asa trebuia sa se intimple. Trebuia sa vad ca nu pot vorbi serios cu nimeni, ca psihiatrii sint niste prosti, cind nu-s de-a dreptul nebuni, trebuia sa primesc de la Sabina caietul acesta. Nu am voie sa regret si nici nu regret nimic din trecutul meu, nici macar lucrurile netraite, desi asta e nespus de greu pentru nemtoaica diluata din mine…, poate ca fara aceasta perioada de acumulare spirituala, daca nu suna prea pretentios formula, nu m-as fi desteptat indeajuns pentru a-mi putea deslusi vechile obsesii care m-au bintuit atita vreme.
Pe la paisprezece, poate pe la cincisprezece ani, tata mi-a adus o carte groasa, cafenie, pe care mi-a intins-o si, cu vocea lui dura, aspra, imperativa, a spus ca trebuie s-o citesc. O recomandare de lectura, dar facuta asa, in stilul lui. Inconfundabil. Pentru ca venea de la el si pentru ca rebela din mine era obisnuita din instinct sa se opuna, am fost tentata sa o asez in biblioteca fara ca macar sa arunc un ochi in paginile sale, dar titlul incitant m-a atras si m-a facut sa incep lectura. Era La tiganci si alte povestiri. A fost un fel de dragoste la prima vedere si lectura mi-a marcat in mod crucial, definitiv, viziunea mea despre dragoste. Era cit pe ce sa scriu ultimul cuvind cu majuscula si nu ar fi fost gresit, ar fi ilustrat conceptia mea adolescentina despre misteriosul sentiment. Viziunea? Conceptia? Dar n-am cuvinte mai potrivite decit acestea. Imi amintesc cum am citit pina in zori, cind am cazut lata, cum am devorat pur si simplu cartea in urmatoarele vreo doua zile, cu o placere mereu crescinda, cum eram imbatata de emotie, cum surprindeam cu uimire conotatiile erotice ale povestirilor, cum ma vrajea firul naratiunilor – pentru ca, de fapt, la asta se rezuma perceptia mea literara si, ca sa zic asa filosofica, in acea perioada, si cum am incercat sa obtin o alta carte de acelasi autor, lucru care avea sa se intimple de-abia citiva ani mai tirziu, cind am gasit o editie veche din Mayitrei. Am gasit-o intr-o valiza rablagita a unei matusi, o sora a tatei, impreuna cu o multime de reviste interbelice si alte citeva carti tot de pe atunci. O avusese ascunsa undeva in vremea prigoanei si de-abia de citava vreme o recuperase, inspaimintata, si o adusese acasa.
Pe atunci, eram o liceeana razvratita si plina de fumurile cele mai prostesti in ceea ce priveste notiuni precum feminitatea, dragostea, sexualitatea etc. Eram frumoasa si dorita, stiam asta din privirile barbatilor pe strada, nu doar din cele ale baietilor din clasa, eram nonconformista in toate cele, rebela si chiar cam salbatica. Imi creasem singura un fel de sistem de valori, in cea mai mare parte total eronat, cu foarte putine principii, dar macar ramase in picioare pina azi. Moda vremii impusese un anumit comportament social si erotic, se formau si se desfaceau cupluri cu viteza luminii, cu bucurie, cu indiferenta si chiar cu umor. Nu se ajungea deloc usor la relatii serioase, la cupluri stabile, in general totul se rezuma la o relatie platonica, incluzind saruturi, atingeri si… cam atit. Baietii se laudau cind „mameleau” o fata, iar cele mai curajoase fete ca le-au simtit barbatia prin zidul format de fuste si pantaloni. Unele duceau curajul pina la a atinge si cu mina involuntarele protuberante. Mi-am impus sa nu ma conformez nici din acest punct de vedere, sa sochez cu orice pret si, cit se poate, jucind un rol, pe care ulterior l-am regretat profund, acela al maretei inaccesibile. Pe deasupra, eram convinsa ca un baiat, ca de barbatii maturi nici nu putea fi inca vorba, trebuia sa si merite darul „de nepretuit” al buzelor mele, al sinilor mei – si asta doar in caz exceptional! – , sau, cel mult, cel mult, acceptul meu de a fi partenera lui, pentru a fi considerati un cuplu. Cam aici se situau limitele pina la care, eventual, as fi acceptat si am acceptat sa ajung intr-o relatie. Acum, desigur, zimbesc si uneori mi-e mila de stingacia judecatii mele de atunci. Ceea ce nu stia insa nimeni era dorinta mea ascunsa, aproape si de mine, de a fi cucerita, de a mi se intimpla un fel de miracol care sa ma faca sa uit ceea ce ratiunea imi propusese, iar eu acceptasem cu prea multa usurinta si prea de tot. Poate ca eram o inchipuita, o proasta, dar imi placea de mine pe atunci!
Am citit Mayitrei tocmai in acea perioada. Am fost socata, se desprindea cu o claritate orbitoare o idee pe care mintea mea de atunci refuza sa o accepte si care, din pacate, mi s-a parut de neconceput pina foarte tirziu, in anii maturitatii, anume ca Dragostea, iata, am scris in sfirsit cu litera mare!, ca sentiment si cu toate implicatiile sale spirituale, poate fi rezultatul unei relatii fizice; ca dragostea fizica dintre un barbat si o femeie poate precede dragostea ca sentiment profund si total. Ce lovitura in moalele capului, ce dezamagire, cita nedumerire! M-am amagit de una singura, gasind explicatia cea mai linistitoare, anume ca asa ceva nu se poate intimpla in viata reala, asa ceva se intimpla in carti, chiar daca acestea pleaca de la intimplari adevarate, ca fictiunea literara, povestea, a depasit vertiginos realitatea. Mi-am continuat asadar netulburata existenta cu iubirile mele ingaduitoare, inocente, neobsesive si, mai ales, virginale. Asta este!
Majoratul n-a adus nici o schimbare in viata mea: tatal meu continua sa ma bata, mai degraba preventiv, vecinilor le spuneam tot „saru-mina”, eu eram tot rebela si refugiata in reverii, in lungi pauze de visare. In vacanta de vara de dupa clasa a unsprezecea insa, s-a produs un fel de miracol: am fost lasata sa plec la mare doar cu fratele meu si cu iubita lui, amindoi studenti. Am plecat asadar cu cortul la Costinesti, urmind sa stam cit ne tineau banii, sa traim liberi si nestingheriti. Eram beata de fericire, nu-mi venea sa cred, scapam pentru prima oara de sub tutela parintilor sau a profesorilor, luam viata pe cont propriu. Dumnezeule, ce fericita eram! Primele zile le-am petrecut in compania unor prieteni, in special unul, X, imi era foarte apropiat: desi oltean si precipitat in gesturi si vorbe, de nu reuseai sa-l urmaresti intotdeauna, aveam multe in comun. Ne cunoscuseram cu ceva ani in urma si am pastrat relatia, scriindu-ne zeci si zeci de scrisori, vorbind la telefon etc. Nu simteam niciun fel de atractie pentru el, eram doar foarte buni amici, sau asa imi placea sa ma amagesc si… sa ma laud. De fapt, povestea asta, cu ce buni prieteni barbati am, mi-a placut sa o afisez multa vreme, pina spre aceeasi limita de gratie a virstei de patruzeci, cind am inceput sa vad in aceasta afirmatie mai mult chipul neputintelor si neimplinirilor mele, decit vreun motiv demn de lauda. Recunosc ca ma folosesc uneori si azi de acest „slogan”, mai mult pentru a-mi masca adevarata natura si convingerile legate de eros, in fata persoanelor dinafara „lumii mele”. Astfel, pentru a scapa de corvoada explicatiilor cu care pot complica si mai mult lucrurile si cu care risc sa declansez oprobiul, sa aduc un stigmat asupra mea si a familiei mele, prefer sa fac citeva declaratii categorice, care ma consacra fara ezitare drept o ciudatenie, una inocenta, inofensiva, dar neaparat cu o moralitate de netagaduit. Facind aceste paranteze, simt cum pune stapinire pe mine spiritul seherezadian, care acum ma atrage desi, la vremea citirii celor 1001 nopti, ma enerva si-mi intrerupea bucuria in momentele cele mai placute…de fapt, recunosc in asta o meteahna a firii mele de povestas: uneori, imi exasperez prietenii cu intreruperile si parantezele mele largi, cu incursiunile in alte istorisiri si aduceri aminte, norocul meu e ca am prieteni intelegatori, inzestrati cu rabdare, toleranta si cu inteligenta necesara pentru a discerne intre capitolele esentiale si restul si care, dovedind o atentie demna de invidiat, reusesc sa ma readuca la firul initial, pe care nu rareori eu insami il pierd…
Am petrecut asadar citeva nopti cu prietenii mei la mare, dupa care, intr-o seara, am ramas singura, doar cu fratele meu, care m-a anuntat ca nu am voie sa intru in cort inainte de ora obisnuita, adica trei dimineata, in caz contrar urmind sa-mi rupa picioarele in bataie. Am inteles rapid regula! Dispusa sa-mi petrec jumatate din noapte singura, m-am asezat la radacinile unui copac, linga o terasa unde cinta live formatia Compact din Cluj, asta era inainte de a ajunge mari vedete. Interpretau hit-uri pop, lumea dansa, era lumina, eu fumam Carpati fara filtru, ca mai toata lumea, mai putin cei ce-si permiteau sa ia „americane” de la vaporeni, si asteptam sa treaca timpul, sa pot pleca „acasa”, la cort, la culcare. La un moment dat, a aparut un grup format din doua fete foarte frumoase si doi barbati, dintre care unul mi-a atras atentia prin aspectul de hippiot, cu par foarte lung, usor ondulat, barba, un tricou galben rupt si jeansi. Ceilalti din grup erau imbracati ingrijit, chiar prea decent pentru o seara la mare, la Costinesti. S-a oprit si, cu coatele sprijinite pe balustrada ce despartea terasa de pilcul de copaci, a stat citeva minute uitindu-se fix la mine. Simtindu-ma cumva protejata de bariera dintre noi, i-am sustinut privirea, agatindu-ma de ea si spunindu-i in gind „de-ai sti cit mi-e de somn...” Mi-am bagat mina in buzunarul de la piept, purtam raiati negri si o camasa military autentica, dupa moda vremii, a unui fost soldat, care mi-o vinduse dupa ce-o subtilizase din armata, cind am descoperit ca ramasesem fara tigari. Vazind ca necunoscutul fumeaza, am ridicat spre el doua degete ca la scoala si am primit repede, aruncate in iarba linga mine, doua tigari, tot Carpati fara filtru. Mi-am aprins una, dar nu am apucat sa multumesc, pentru ca una dintre fetele de la masa a venit si l-a tras de mineca, dupa care s-au pierdut in multimea de dansatori. Formatia a inceput sa cinte I am sailing de Rod Steward, dar nu m-am putut bucura prea mult de muzica, pentru ca un tip a aparut din senin, avind intr-o mina o sticla de vin si m-a luat la dans tragindu-ma literalmente in sus; dansam printre copaci, tipul era oribil, se clatina, dar imi era teama sa ripostez, vorbea dezlinat si tot incerca sa-si bage mina libera pe sub camasa mea. Iata nici macar armata nu ma putea salva! Ridicindu-mi privirea disperata spre balustrada, l-am vazut din nou pe barbos privindu-ma atent. M-am smuls din bratele petrecaretului si am alergat spre el, care mi-a intins firesc mina, a cuprins-o pe a mea si m-a purtat ca intr-un vis, printre scaune, mese, copaci, spre un loc linistit din spatele discotecii, in drum, cu miinile ramase libere, am inhatat fiecare cite un scaun de lemn, pe care mai apoi ne-am asezat. Inca nu scosesem nici un cuvint. Ne-am aprins cite o tigara, ne-am spus numele, el era ungur, il chema Z si era din B... Am spus ore in sir bancuri, m-a intrebat daca doream sa dansez – i se paruse ca jinduiam in timp ce sedeam pe jos si ma uitam la cei din jur. L-am linistit – nu, nu doream sa dansez, si i-am explicat cuminte, ca la scoala, ca am interdictie sa ma intorc la cort pina la ora trei, ca fratele meu face dragoste acolo, ca in caz contrar imi va rupe picioarele. M-a ascultat atent, serios, m-a luat de mina din nou si mi-a spus ca va avea el grija de mine pina la ora necesara. Avea 23 de ani, era student la teologie la C..., provenea dintr-o familie speciala, cu un tata avocat si un trecut tumultuos. El avusese un accident cu o masina, in urma caruia ramasese cu o usoara sechela la laba piciorului, si care ii producea un usor balans, aproape insesizabil, in timpul mersului, dar toate astea nu ma interesau. Intiiul „miracol” – cu exceptia intilnirii in sine – s-a produs la scurt timp dupa ce facusem cunostinta: i-am marturisit imediat dragostea mea pentru orasul sau natal, faptul ca-mi petreceam multe vacante la rudele mele de acolo si, deodata, am inceput sa-i povestesc o intimplare petrecuta cu doi ani inainte: in prag de Anul Nou, eram la B..., la un concert de chitara clasica, avind ca solist un interpret francez. In plina epoca a celebrelor pene de curent, s-a stins brusc lumina si sala a fost cuprinsa de bezna. Z a continuat surescitat: „si, atunci, un tip din rindul intii a aprins o bricheta pina s-au adus luminari – eu eram acela!”. Il remarcasem si eu atunci, in sala, interpretul s-a oferit sa cinte piese la solicitarea publicului, „iar o fata din spatele meu a spus „Bach, s’ils vous plait”... L-am intrerupt urlind fericita: „eu am fost aceea!”
Orele au zburat ca nouri lungi pe sesuri, ne-am plimbat, am povestit, am ris si ne-am dat intilnire pentru a doua zi dimineata, la ora 9, sub „copacul meu”. M-a condus pina acasa, m-am asezat pe trotuarul din fata curtii si, cind am ridicat capul, i-am intilnit buzele, moi, fierbinti si uscate – avea o gura puternica, cu buze groase, ferme si delicate in acelasi timp, de neuitat, a fost un sarut sfisietor si nu stiu de ce, dupa ce ne-am despartit, am izbucnit in plins; la urma urmei, nu eram decit un copil speriat si obosit, dezorientat si pe cale de a se indragosti nebuneste pentru intiia oara, de sortitul ei… Dar toate acestea nu le stiam inca, nu aveam cum sa le stiu. Incepind cu dimineata urmatoare, nu ne-am mai despartit deloc, pina la sfirsitul sederii noastre. Am dormit impreuna, am mincat, am stat la soare, am inotat, am ris si am plins, ne-am povestit trecutul si ne-am marturisit visele, sperantele si aspiratiile. Ma inspaiminta putin prin virsta lui, prin eruditie si experienta de viata, era puternic si hotarit dar, in acelasi timp, foarte afectuos si delicat: ma ingrijea ca pe un copil, dar imi respecta nevoile, dorintele sau simplele mofturi; cind l-am alungat plingind de linga mine, a stiut sa astepte sa-l reprimesc, ca mai apoi sa ma faca sa-mi regret purtarea copilareasca si sa-l respect, sa-l iubesc mai mult. Aveam nevoie de el ca sa aflu cine sint eu. Si prima etapa a autocunoasterii a avut loc mai repede decit ma asteptam: chiar din primele zile, obisnuia sa ma alinte facindu-mi masaj pe tot corpul, ma intindea pe o saltea si ma masa de la degetele picioarelor pina la timple. La inceput, totul se desfasura la lumina zilei, afara, in curte, linga cort, cuminte si alintata, semidezbracata, in costum de baie, ii primeam cu inconstienta mingiierile binefacatoare. Mai apoi, am intrat in cort unde acelasi ritual se desfasura, insotit de sarutari din ce in ce mai aprinse, pe tot corpul. Asistam pasiva si cumva curioasa la tot ceea ce mi se intimpla, fara sa simt nimic special, fara sa simt fiori de dorinta. Ma abandonam exclusiv placerii nevinovate si relaxarii totale. Apoi, intr-o seara, pentru ca ploua, am hotarit sa rup obiceiul orei trei si m-am hotarit sa dorm la el in cort. El locuia intr-o curte marginasa a Costinestiului, cortul lui era galben, decolorat si peticit, avea fermoarul de la intrare rupt. Inauntru, un simplu rucsac si un minunat sac de dormit gros, umplut cu un puf special, in care se putea dormi chiar si afara, pe munte, avea o forma speciala, ovala, cumva anatomica, nu mai vazusem asa ceva. In el, putea dormi o singura persoana. M-a intins in el, era foarte calduros, m-a dezbracat cu grija, incet, incet, si s-a intins linga mine, asa cum era, pe jos, pe pamintul gol, imbracat. Imi era somn si eram amortita, imi vorbea incet, foarte incet, apoi nu au ramas decit sarutarile si palmele lui mingiindu-mi corpul, masajul ritualic. Era intiia oara cind eram singura, goala, in bratele unui barbat si, cu toate acestea, eram foarte linistita si ma simteam in siguranta. Ii spusesem mindra, inca de la inceput, ca eram virgina si ca intentionam sa ramin asa pina la intilnirea cu „cel sortit”, iar el imi promisese ca se va supune intotdeauna dorintelor mele. M-a mingiiat cu o duiosie de nedescris, mi-a cercetat fiecare centimetru al corpului, mina i-a coborit pentru intiia oara spre sexul meu, eliberat de protectia slipului. Mi l-a cuprins in palma, m-a mingiiat usor si la fel de usor, aproape pe nesimtite, degetul lui a inceput sa ma patrunda, sa-mi mingiie clitorisul, de care am devenit constienta pentru intiia oara, mi-am simtit pulsul coborindu-mi in sex si bubuind simultan undeva in creier; ceva statea sa scape in afara mea, am simtit tisnind din mine o umezeala calda, am inceput instinctiv sa ma misc, simteam uterul revoltat, insetat de asteptare, doream sa ma patrunda mai adinc dar el, atent, revenea mereu spre o zona mai sigura, imi era rusine, dar nu ma puteam opri, timpul a disparut si credeam ca asta era totul, ca mai mult nu se poate, ca am atins apogeul, cind orgasmul m-a luat prin surprindere, facindu-ma sa-mi incordez tot corpul si sa gem de placere si de bucurie. Si toata revolta acumulata a uterului s-a risipit intr-o caldura blinda... Abia am avut puterea sa intreb ce mi s-a intimplat si daca mai eram fecioara. A ris incet, m-a sarutat, m-a strins in brate linga el, dar eram nerabdatoare sa aflu ce s-a petrecut, am devenit brusc constienta de tot ceea ce ma inconjura, de usa cortului care se misca, de ploaia care cadea, de sexul lui tare, lipit de soldul meu… si nici o clipa nu m-am gindit la el, mi-am savurat singura toate senzatiile, am trait bucuria descoperirii propriului meu trup, fara sa mai fiu constienta de prezenta barbatului de linga mine. Am adormit zimbind in bratele sale, stiind ca ceva s-a schimbat pentru totdeauna. Incepind cu dimineata urmatoare, m-am surprins privindu-l cu alti ochi, ii studiam trasaturile cu atentie, miinile, musculatura, pentru intiia oara mi-am coborit privirile spre proeminenta sexului prin slip, am inceput sa-l mingii la rindul meu, sa-l sarut din proprie initiativa, il alintam, ma lipeam de el in toate felurile, imi plimbam sinii pe trupul lui si inventam cele mai minunate pozitii si atingeri, foloseam fiecare baie in mare pentru noi jocuri erotice, ma strecuram sub apa si il muscam de brate, de picioare, de pintec, pe git, pe obraz, descopeream in mine un animal dornic sa ofere si sa primeasca placerea, in orice loc, sub orice forma. Pe atunci, nu stiam ca un astfel de comportament poate scoate din minti un barbat, nu stiam ca ii produceam placeri, dar si suferinte la fel de mari, eram toata instinct si prea putin constiinta, eram femeie in stare pura, nealterata de educatie, formalism sau vicii. Dupa noaptea aceea, nu s-a mai atins de mine, miracolul nu s-a mai repetat. Acum stiu ca nu ar mai fi reusit sa se opreasca, odata feminitatea mea descatusata, si-ar fi cerut drepturile.
Acum, va trebui sa adaug un comentariu esential: niciodata, nici unul din barbatii care au urmat, nu ca ar fi fost foarte multi, nici nevolnici, nu au reusit sa trezeasca in mine acel instinct pur, devastator, am sperat si am visat mereu la magia acelei prime nopti, am comparat toate experientele mele erotice cu ce mi s-a intimplat atunci, nu am mai vibrat niciodata de dorinta ca in noaptea aceea, nu mi-a fost dat, nu am stiut sa aleg barbatul potrivit, nu am stiut cum trebuie sa fiu, ce sa fac, nu stiu unde este adevarul… Stiu doar ca zeci de ani dupa aceea, am trait fara dragoste, ca prietenii, lecturile, aventurile cotidiene au fost jalnicul substitut al dragostei de care nu am mai avut parte niciodata. Nu a trecut zi de la Dumnezeu fara sa nu ma gindesc la greseala pe care am savirsit-o, chiar la sacrilegiul pe care l-am comis, refuzind dragostea, cea cu D mare, la naiba!, atunci cind mi s-a oferit. Evenimentele care au urmat mi-au dovedit ca el a fost „alesul”, iar eu nu am stiut, nu am vazut, am fost oarba, foarte tinara si a dracului de proasta. N-am stiut ce trebuia sa fac si acum stau aici, ascunsa in bucatarie, si chinui caietul acesta.
Revenind acum la povestea noastra, ne-am prelungit cit am putut sederea la mare, la intoarcere, am trecut prin B..., iar acolo i-am cunoscut o parte din familie, i-am vizitat casa. Credeam ca il iubesc, cind de fapt il iubeam pe barbatul din noaptea mea magica, celalalt, cel real ca sa spun asa, inspirindu-mi, mai degraba, admiratie, respect si, cumva, teama fata de un viitor mult prea sigur si prea serios, fata de modul iresponsabil in care eram eu obisnuita sa traiesc. El imi prezenta un viitor mult prea normal, concretizat in casatorie, familie, copii etc. Nu ma prea vedeam intr-o asemenea postura, eu studenta pe la politehnica si el preot reformat…! In perioada care a urmat, ne-am scris zeci de scrisori – pastrez si astazi, dupa aproape douazecisicinci de ani, toate scrisorile lui, cele mai minunate scrisori de dragoste pe care mi le-a scris cineva vreodata –, ma simteam venerata ca o printesa, iar eu eram doar un copil, o femeie in devenire. Apoi, am reusit chiar sa ne reintilnim in C..., pentru citeva minute. Eram in clasa a douasprezecea, eram la scoala, si intr-o pauza m-a anuntat o colega ca eram cautata de „un domn”. Mi s-au taiat picioarele, cind l-am vazut, era chiar el, iubitul meu, dar fara jeansi, fara barba si buclele rebele, imbracat corect, in haine de stofa si un trenci din material de balon cenusiu. Mirosea a tutun si a om „batrin” – avea aproape douazeci si patru de ani! –, ne-am plimbat si eu ma simteam jenata de aspectul lui „normal”, banal, clasic si mult, mult prea cuminte, imi era ciuda ca nu mai avea nimic din aerul rebel al verii trecute, ma speria toata seriozitatea sa, ma inspaiminta solemnitatea din vocea lui, eram blocata si cred ca ma comportam prosteste. Da, era, vorba colegei, „un domn”. Dupa plecarea lui, am rarit scrisorile, nu ii mai raspundeam si incet, incet, totul s-a stins… De multe ori, ma gindeam la el, mai ales noptile, cind mi se parea ca ii aud vocea chemindu-ma si ma trezeam speriata, simtindu-l parca linga mine. Au trecut citiva ani, m-am casatorit in timpul facultatii cu un coleg cu care aveam o minunata comunicare pe plan intelectual... si cam atit. Nu era nici pe departe el „alesul” meu. Era cumva alesul involuntar al tatei! Tot din spirit de fronda, ca sa-l infrunt pe acesta si ca sa scap de bataile lui preventive, m-am maritat cu primul barbat cu care macar aveam ce vorbi.
Nu mai stiam nimic de Z de citiva ani buni, cind, intr-o noapte de vara, aflindu-ma in casa sotului meu, a primului meu sot, din orasul A, m-am trezit speriata, „auzind” din nou glasul lui Z, chemindu-ma si intrebindu-ma ce trebuie sa faca. Impresia a fost atit de puternica, de socanta, mai ales ca nu auzeam toata ziua voci, incit nu am mai reusit sa adorm, am asteptat ora potrivita si l-am sunat la telefon. Pastrasem numarul lui de acasa din B... Cred ca era intr-o duminica. A raspuns mama lui care, dupa ce l-am cerul la telefon, mi-a spus in propozitii extrem de corecte: „Nu, Maria, e tirziu de acum, pentru tine Z nu mai este acasa, el isi are azi nunta…”. Am inchis telefonul. Atunci, am plins pentru intiia oara pentru el, dupa el, simtind ca l-am pierdut pentru totdeauna.
Dupa inca mai bine de zece ani, dorul acesta ciudat m-a cuprins din nou, nebuneste, l-am cautat cu mari eforturi si am reusit din nou sa-i dau de urma, ba mai mult, am vorbit cu el la telefon, emotia imi altera vocea, dar cu toate acestea, m-a recunoscut imediat, desi trecusera aproape cincisprezece ani de cind ne vorbiseram ultima oara. L-am intrebat daca ma poate ierta, iar el mi-a spus ceva uluitor: „Sigur, Maria, dragostea vietii mele. Despre ce iertare poate fi vorba?”. Am inceput iar sa pling, l-am intrebat o multime de prostii, despre familie, despre slujba, despre mama sa etc si am constatat cu surprindere ca stia o multime de lucruri despre mine. N-am avut curajul sa-i propun sa ne intilnim, desi mi-o doream, mi-o doream la nebunie, m-am multumit cu risul si cu iertarea lui. I-am trimis un plic urias continind o fotografie de a mea, o scrisoare in care voalat ii marturiseam dragostea, cit si xerocopiile tuturor scrisorilor primite de la el. Nu stiu de ce am facut asta, nu stiu daca a intrat in posesia plicului, sigur este ca, pentru o vreme, mi-am regasit linistea.
Dupa alti citiva ani, o vrajitoare, o tiganca unguroaica batrina, care nu stia absolut nimic despre mine, mi-a spus asa: „singurul care ar fi contat a fost ungurul, dar tu ai vrut sa pierzi acel tren…”. Am fost perplexata de cuvintele sale. Stiam sigur ca fericirea pe care el mi-ar fi putut-o darui nu am primit-o de la nici unul din barbatii vietii mele, nu foarte multi cum deja spuneam, ca mereu am tinjit si am cautat sentimentul perfect, complet si rotund cu care m-am trezit in prima mea dimineata de femeie, in bratele sale. Desi ma gindeam la el foarte des, nu am mai avut curajul sa-l caut pina in aceasta primavara, cind am indraznit din nou. Am vorbit cu el, a fost cald, bun si afectuos, dar mi-am dat seama ca nu mai am loc in viata lui, ca este un om mult prea ocupat cu o functie importanta in cadrul bisericii sale si cu prea putin timp liber la dispozitie. M-am simtit stupida pentru insistentele mele; dar acum, acum, am inceput sa ne vorbim din nou, mijloacele moderne de comunicare, mobilul, emailul, sms-ul, ne inlesnesc apropierea. Incepusem sa visez la o posibila reintilnire, in octombrie, urmind sa trec prin B... Ieri, l-am cautat din nou la telefon, dar era intr-o sedinta. M-am decis sa opresc orice incercare de a-l mai contacta, pina nu va manifesta el dorinta de a ma avea, intr-un fel sau altul, in viata lui. Dar, azi noapte, am primit de la el un sms, in care imi scrie:
“Viata e frumoasa, doar ca fuge pe linga noi, iar noi gifiim urmarind-o si ne trezim ca am ramas pe dinafara. Doar sedintele? Numai munca? Azi te sun!”
Astept cu tot sufletul continuarea, rotunjirea povestii, sub o forma sau alta, sfirsitul... Da, nu sint doar o romantica prostuta, ci sint o bovarica romantioasa, proasta de-a binelea! Zeci de ani pe urmele unei himere... Dar daca, dar daca...
(Aici se termina insemnarile din caiet)
Din volumul La „Morrison Hotel”. Povestiri de pina azi in editie definitiva, in curs de aparitie la „Ideea Europeana & EuroPress Group” |
