“Asa incepe foamea:
Te trezesti dimineata viguros,
Apoi incepe moleseala
Apoi incepe plictiseala,
Apoi apare pierderea
Puterii ratiunii rapide,
Apoi apare linistea,
Si apoi incepe groaza.”
(Daniil Harms)
In anul 1946 ne-am dus la lucru in Ucraina, la recoltarea roadei. Am lucrat doua luni de zile si am cistigat 30 de puduri de griu. Pe atunci atita piine era o bogatie mare. Ne-am reintors acasa, am adus griul, i-am bucurat pe parinti si ne-am pornit inapoi dupa piine. Cind am ajuns acolo, nu mai era nimic de recoltat, se terminase lucrul, nu aveam ce cistiga. Am vindut un cal, caci ma dusesem cu doi, m-am inteles cu un prieten, care facuse acelasi lucru, sa inhamam caii ramasi la o singura caruta si am venit acasa. Cind am venit acasa, mi-am pus miinile in cap: cum n-ai vazut dumneata cele 30 de puduri de griu cistigate de mine mai inainte, asa nu le-am vazut nici eu la intoarcere. In lipsa mea activistii au mirosit ca noi aveam griu, au navalit peste batrini si ni l-au confiscat. Nu au avut nevoie sa-l caute mult, caci noi , eu si parintii, nici nu l-am ascuns. Credeam ca nimeni nu se va baga la griul muncit in alte parti. Da, oameni prosti. Uitasem unde traim. De fapt noi nu stiam unde si cu cine traiam… Asa e mai aproape de adevar. I-a adus la noi unul Vasile Dulau, satean de al nostru. Dar adusesem din calatoria aceea 100 kilograme de griu, am cumparat griul pe banii luati din vinzarea calului, v-am spus. Dar cit putea sa ne tina piinea aceea ? Dar ne-a fost, totusi, de mare folos. Risneam cite putin si ne amageam foamea. Cind am simtit ca se apropie funia de par, m-am pornit iarasi spre Ucraina Apuseana. Nu m-am pornit singur, caci erau periculoase pe atunci calatoriile. Am luat de acasa covoare si le-am schimbat pe cartofi. Ajungeam acasa cu putini cartofi, caci veneam cu trenul pina la Tighina, iar de acolo mergeam pe jos pina in Antonestii nostri. Si cit puteai duce in spinare? Unde mai pui ca drumul era lung si cerea de mincare. Veneam acasa, imi vedeam parintii, erau batrini de acum, le lasam de-ale gurii si o luam iarasi la picior. Am fost in timpul cela de sase ori prin lume dupa hrana. Pina am ajuns in primavara lui 1947. In primavara am rasuflat usurati, caci a crescut iarba, pomusoarele, purul, covrigeii… Le amestecam cu faina, cu bulgur, cu tarite si mincam. Pina am ajuns la piine noua. Caci in 1947 s-a facut piinea. Frumoasa s-a facut, n-am ce zice. Crestea ca din apa. Da, va spuneam ca m-am intors acasa cu un cal… Dar l-am taiat si pe acela, caci nu aveam cu ce-l hrani. L-au mincat mai mult altii. Eu nu puteam, si nici nu pot minca carne de cal. Ne gindeam sa schimbam carnea de cal pe piine, dar cine schimba atunci pe la noi ceva pe piine? L-am dat pe cal mai mult pe degeaba, sa nu se strice ,caci nu aveam pe atunci frigidere, congelatoare; nici de conservare nu prea auzise lumea. Pe atunci mos Ivanas ducea mortii cu sania la cimitir. Un frate de al lui, ori chiar el, nu mai tin minte, era presedinte. Ii ingropa fara sicrie, deseori intr-o groapa erau puse mai multe trupuri, ca-n mormintele comune. Au murit atunci si doi copii ai surorii mele. De foame au murit. Erau marisori de acum. Unul era de scoala, mi se pare. N-au avut zile, sarmanii… Pe atunci nu te mai gindeai la altii. Cautai sa-ti pazesti zilele tale. Eu aveam in grija mea si viata parintilor mei. Imi bateam capul si de zilele lor. Caci erau batrini. Ce sa faci? Bine ca aveam putere si ma puteam duce in lumea larga dupa de-ale gurii, de aceea am trait mai departe si eu, si parintii mei. Dar cei ce nu aveau puteri ce aveau sa faca? Se hraneau si ei cu ce le da Dumnezeu: scoici, ierburi diferite, papura, ciocleji, bete de rasarita, vrabii… Din papura era buna numai radacina… Ce? Da, se bagau oamenii. Rusinea inconjoara, dar foamea nu alege – da peste om. Calca pe de-a dreptul. Iata, de pilda, mos Filip Mestesug avea o vacuta si o hranea mai mult in balta, pe malul Nistrului, acolo traia si el. Au trecut intr-o seara pe la dinsul doua femei si s-au rugat sa le dea voie sa innopteze. Mosului i-a fost jele de ele si le-a primit. Si ce credeti ca au facut ele? Au ucis mosneagul, i-au luat vaca si duse au fost. Cauta-le urma! Dar parca il durea atunci capul pe cineva de viata unui om? Asa si s-a mintuit mosul. Si inca o intimplare. S-au pornit trei oameni de la noi din sat la Slobozia. Pe unul il chema Carp, pe altul Odochim, iar pe al treilea il chema…, il chema… am uitat acum. Am sa-mi amintesc si va spun. S-au pornit ei la Slobozia dupa purcei. Purcei nu au gasit si se intorceau amariti spre casa. Pe drum ce s-au gindit doi din ei? L-au ucis pe Carp si i-au luat banii. I-au inchis, dar credeti ca vina era numai a lor? Numai ei erau vinovati? Blestemata de foamete! Ea le-a luat mintile. Ea e pricina tuturor relelor. Ea, duca-se pe pustii. Caci, cum e omul? Tare ca cremenea si slab ca un ou. Daca din toate partile te inghesuiesc nevoile, daca din toate partile primesti numai zdupaci, ce ai sa faci? Nu ai sa-ti iei lumea in cap? N-o sa-ti pierzi mintile? Nu stiu, zau… Am auzit ca prin alte parti parintii si-au mincat copiii, se spune ca unii oameni se mincau unii pe altii numai sa traiasca, sa ramina in viata. Cind transportam legume pe malul celalalt al Nistrului, niste prieteni de-ai mei, soferi, mi-au aratat un om si mi-au spus:
- Iata, acesta in timpul foametei a mincat carne de om. M-am dat mai aproape de el si l-am privit atent: avea niste ochi salbatici. Si Odochim al nostru a facut puscaria si s-a intors inapoi in sat. Acasa. A trait pina nu demult. Se cam ferea de oameni, dar a trait. N-a putrezit ca sarmanul Carp. In timpul cit eu lipseam din sat, si la noi a intrat cineva in gospodarie si a luat tot ce i-a placut. Adica ce a gasit. Ca nu aveam noi mari bogatii. Ia acolo niste boarfe. S-a lacomit si la ele hotul. Cind am revenit acasa, am aflat cine-i tilharul. Era unul Costea Prisac. Mare lotru. Fura tot ce-i cadea in mina. Nu lasa nimic. Avea lipici. Cum a trait, asa a si murit. Furase un sac cu papusoi, a incurcat drumul, a dat intr-un hindichi, sacul a cazut peste dinsul, i-a rupt niste coaste si sira spinarii. L-au dus pina acasa, a zacut citeva zile si si-a dat duhul. In cautarea piinii treceam si eu prin multe aventuri, dar, dupa cum vedeti, am iesit din toate teafar. Sa va spun cum m-au furat si pe mine o data. Duceam spre casa un sac aproape plin cu griu si cu secara. Asta capatasem atunci. Hotarisem sa dorm in gara, caci era noaptea, ne temeam sa mergem mai departe; dar eram si storsi de puteri. Dimineata aveam sa ne continuam drumul spre casa, caci nu ne ramasese de mers inca multi kilometri. Stiam: cu somnul nu te joci si de aceea m-am gindit sa pun sacul cu griu sub cap. Cind cineva va indrazni sa incerce a-mi lua piinea, ma voi trezi si n-oi raminea in paguba. Zis si facut. Trebuie sa fi fost atunci tare mindru de desteptaciunea mea si trebuie sa fi adormit zimbind. Dar de ce te temi, de aceea nu scapi. Dupa cum se vede, am avut un somn de acel care te face sa nu simti chiar daca cineva taie lemne pe tine. Ori prea increzut ma culcasem… Cum n-ar fi, cind m-am trezit, sacul este, griul nu-i. Stiti ce-au facut banditii? Au taiat sacul, griul si secara s-au scurs, eu am dormit mai departe cu capul pe ciment, iar ei s-au dus bogati spre casa cui ii are. Asa se traieste fara munca, mama lor de hoti! Mi-au ramas si mie citeva kilograme de piine, ma multumisem si cu asta. Duceam, totusi, parintilor citiva pumni de graunte. Hm! Hoti, bre! Dar macar am ajuns acasa sanatos. Citi au ramas prin gari… Ca noi ne porneam in lume diferiti oameni: si tineri, si batrini, si barbati, si femei, si copii chiar. Mai des aduceam acasa cartofi. Rareori aveam norocul sa aducem graunte de griu, de secara, de porumb, de orz… Si drumul nostru nu era nici pe departe fara primejdii. Dimpotriva. Il tineti minte pe Gheorghe Gutu? El nu incapuse in vagon si si-a gasit un locusor intre vagoane. La o vale ori din pricina frinarii neprevazute vagoanele s-au lovit unul de altul si Gheorghe Gutu a ramas fara un picior. Trenul i-a zdrobit piciorul. Si o viata intreaga a trait sarmanul om fara un picior. Inca are noroc ca nu l-au lasat sa moara acolo, ci l-au adus acasa. Ziceti ca astfel trebuie sa procedeze toti oamenii? Sa multumiti ca n-ati trait in timpul foametei si ca puteti judeca astfel. Fapta asta in timpul acela era ceva deosebit. Puteti s-o numiti si eroica, nu-i nimic nastrusnic in asta. Pe atunci pe cei morti ii aruncau din vagoane, iar pe cei hamesiti de foame ii lasau prin gari in grija Domnului. Rar cine se salva. Rar de tot. Sa va mai povestesc un caz. Ne duceam odata spre Lvov. Eram mai multi : eu, Caprian, Iosob… mai multi eram. Ne-am oprit intr-o halta si tin minte cum badea Luca se apropie de mine, pune mina pe umarul meu si-mi zice:
-Foca, da-mi o bucatica de piine ca nu mai pot rezista. Era vlaguit, nu putea merge mai departe. L-am lasat acolo. Ne gindeam ca in tren numaidecit va muri, dar acolo… poate se va gasi vreun suflet bun… poate… Cind ne-am intors inapoi, nu l-am gasit. Si nimeni nu stia nimic de el. Acolo a murit mos Luca. V-am spus doar: cui ii pasa atunci de altul? Ce? D-apoi feciorul lui mos Luca si atunci era cu noi. Da, si el l-a lasat acolo pe tata-sau. De fapt, nici nu aveai cum il salva. Daca erai mai moale, mai milostiv, piereai si tu…Da, sigur ca in timpul foametei au murit mai multi oameni decit in timpul razboiului. La razboi mureau numai barbati tineri, iar foametea nu alegea: a luat si copii, si batrini, si femei… |
