Cronici de

Mihail VAKULOVSKI:

Irvine Welsh – „Trainspotting”; Peter Handke, “Don Juan (povestit de el insusi)”; Naghib Mahfuz, „Akhenaton, cel ce salasluieste in adevar”; Gabriel Garcia Marquez, „Povestea tirfelor mele triste”

Trainspotting: alege sa citesti cartea

Trainspotting inseamna pasiune excesiva pentru trenuri si cai ferate, un fel de hobby CF sau - in argou - persoane excentrice si plictisitoare. Dar toate astea n-au nici o legatura cu romanul lui Irvine Welsh, dupa care s-a facut si film (regizor – Danny Boyle), mult mai cunoscut decit cartea, tradusa acum si in limba romana de catre Andra Matzal. E o traducere foarte buna, iar notele ne ajuta mult, romanul explorind si aducind in prim plan lumea consumatorilor de droguri, limbajul fiind specific acestui univers inchis despre care n-am sti prea multe daca n-ar exista aceste carti beletristice. Actiunea romanului are loc in Scotia, astfel Scotia fiind (de data asta) tara urita („N-am simtit niciodata nimica-n pula mea pentru tari, in afar’d-un dezgust total. Ar trebui sa le desfiinteze-n pula mea pe toate”), iar personajele (ratate din start) sint originale... pina la un moment dat, cind, unul cite unul, se lovesc de limite, se imbolnavesc, inclusiv de SIDA, ramin fara un picior sau o mina, mor sau asista la inmormintarea prietenilor lor junky. Dar pina atunci putem urmari viata de zi cu zi a personajelor sale marginale si (auto)marginalizate (vezi scenele de la angajari), cu toate problemele specifice virstei (fiind vorba de tineri, evident), marite la „puterea” pe care ti-o impune consumul de substante halucinogene (incredibile scenele & intimplarile de la inmormintari). Naratorul (homodiegetic) mereu se schimba, iar personajele sint greu de urmarit si de identificat, exact ca-n romanele pe aceeasi tema care au aparut in Romania, pentru ca pina la urma fiecare se aseamana intr-un fel cu tovarasul de suferinta, sa zic asa – Mark cu Rents sau Spud sau Berbie etc., oameni in afara mainstream-ului, cum zice Welsh: „Societatea inventeaza o logica sucita si falsa pentru a absorbi si schimba oameni al caror comportament e in afara mainstream-ului. Daca presupunem ca stiu toate argumentele pro si contra, stiu ca o sa am o viata scurta, ca am o minte sanatoasa etcetera, etcetera, si ca totusi mai vreau sa bag bile? N-o sa te lase sa faci asta. N-o sa te lase sa faci asta pentru ca-i perceput ca un semn al propriului esec. Faptu ca pur si simplu alegi sa refuzi ce au ei sa-ti ofere. Alege-ne pe noi. Alege viata. Alege sa platesti rate la case; alege masini de spalat cu bule; alege o rabla de cinci locuri; alege sa stai pe o canapea si sa te uiti la emisiuni care-ti amortesc creieru si-ti darima spiritu, sa te-ndopi in pula mea cu chipsuri si cu floricele. Alege sa putrezesti, pisindu-te si cacindu-te pe tine-ntr-un azil, o rusine totala pentru razgiiatii egoisti si distrusi pe care i-ai produs. Alege viata. Ei bine, io aleg sa nu aleg viata”.  

Mentionam ca „Trainspotting” (1993) este cartea de debut a lui Irvine Welsh, care a mai publicat „The avid House” (1994), „Marabou Stork Nightmares” (1995), „Filth” (1998), „Glue” (2001), „Porno” (2002) – continuare a romanului „Trainspotting”, care va aparea in curind si la noi, la aceeasi editura.

Citind reclama la „Trainspotting” („Cea mai buna carte scrisa vreodata... ar merita sa fie vinduta in mai multe exemplare decit Biblia”) pot spune – cu mina pe Biblie – ca literatura contemporana romana sta bine de tot, pe bune. „Trainspotting” e o carte buna, interesanta, bine scrisa si se citeste usor si cu placere, nu asta e problema. Dar avem si noi carti cel putin la fel de bune, pe aceeasi tema, scrise de scriitori mai tineri si aici nu e vorba de patriotism, alea-alea.     

Irvine Welsh – „Trainspotting”, Ed. Polirom, Iasi, 2006 (Traducere din limba engleza si note de Andra Matzal)

Don Handke

Peter Handke e unul dintre scriitorii care nu trebuie ratati si daca pina acum n-ati putut duce la capat lectura nici unei carti de-ale sale – nici macar a celebrului roman “Frica portarului inaintea loviturii de la 11 metri” – mai aveti o sansa – DON JUAN, o carte mai subtirica si mai usurica. “Don Juan” e o povestire in care Peter Handke nu mai incearca atitea experimente ca in piesele sale si nu mai foloseste atitea tehnici narative ca in celelalte proze, chiar si in cele „de dragoste”. “Don Juan” e si nu e o povestire de dragoste, pentru ca, desi e vorba de povestirea lui Don Juan, Peter Handke pune accentul pe personajul narator (adica pe Don Juan), nu pe ce povesteste el. Motoul cartii e „Cine sint eu, nu vei afla” (Mozart). Don Juan, fugind (fiindca el mereu trebuie sa fuga) de doi tineri din povestirile sale, intra la cel care fusese pina acum cititor si care acum se transforma in ascultator: „Timp de sapte zile, cit a stat Don Juan la mine in gradina si mi-a povestit doar mie si lui insusi, nu m-a intrebat niciodata cine sint, de unde vin si ce-i cu mine. Don Juan povesteste fara a da nume, uneori nici macar nu mai stie unde are loc actiunea din povestirile sale si nici nu-l intrereseaza asta, amintindu-si doar citeva amanunte, povestind astfel incit savoarea cartii nu consta in ce povesteste, ci cum se contureaza & construieste el pe baza acelor povestiri. Ideea cartii este cuprinsa de incheierea ei, la despartirea cititorului-ascultator de Don Juan, la Peter Handke finalul incununind de fiecare data opera: „Ce s-a mai intimplat apoi nu mai poate fi povestit pina la capat nici de insusi Don Juan, nici de mine, nici de altcineva. Povestea lui Don Juan nu poate avea vreun sfirsit, iar aceasta este nici mai mult, nici mai putin decit povestea adevarata si definitiva a lui Don Juan”. Daca aveti placerea sa aflati ca nu puteti afla povestea adevarata a unui personaj despre care se crede ca e foarte cunoscut – Don Juan – cititi povestea povestita chiar de el, cu ajutorul si datorita lui Peter Handke.   

Drumul spre adevar

Naghib Mahfuz este un scriitor egiptean cu o biografie foarte interesanta si originala, care a avut o activitate literara de peste 70 de ani, timp in care a publicat 34 de romane, mai mult de 350 de nuvele, dar si peste 30 de scenarii de film. Un scriitor care a luat si Nobelul, a fost iubit si urit, citit si atacat la propriu, interzis in propria tara, Egipt, si victima a unui atac armat. Editura Humanitas publica romanul „Akhenaton, cel ce salasluieste in adevar” (traducere din araba de Mihai Patru) in anul mortii autorului (nascut in 1911). „Akhenaton” este un altfel de roman istoric, scris in spiritul scriitorilor africani (Tahar Ben Jelloun, Salman Rushidie etc.), care si-au format un stil propriu exact cum s-a intimplat si in cazul scriitorilor sud americani (realismul magic fiind un brand suta la suta sud-american). Subiectul romanului este simplu – un tinar, Meriamun, intorcindu-se in orasul unde locuieste tatal sau si sora sa, trece pe linga un oras fara viata, mort, care-i trezeste curiozitatea si hotaraste sa porneasca in aflarea adevarului (in care a salasluit Akhenaton) despre istoria acest oras, calcind pe urmele pasilor tatalui sau: „vreau sa aflu adevarul si sa-l dezvalui oamenilor asa cum ai facut tu in tinerete”. Astfel personajul central calatoreste in istorie si in istoria vie, vizitind personajele principale ale povestii lui Akahenaton, „printul Eretic” care ajunge faraon, de la slujitorii sai de baza la Nefertiti, sotia sa fermecatoare. Astfel, cartea se imparte in capitole, fiecare fiind istoria lui Akahenaton vazuta de unul dintre acestia: comandantul armatei, al pazei, sfetnicul tronului, regina, sculptorul, Marele Preot al Zeului Unic, ministrul mesager, sotia inteleptului Ay, fata lui Ay si a lui Tey si sora lui Nefertiti, una din capeteniile insarcinate cu ordinea, doctorul personal al lui Akahenaton. Toti au o varianta personala despre ce li s-a intimplat si ce au trait, povestile deosebindu-se destul de tare, chiar daca li s-a intimplat acelasi lucru si au trait aceeasi istorie. Astfel, istoria este invaluita in acel mister de care aminteam, care ii caracterizeaza pe cei mai buni scriitori africani. O poveste scrisa frumos, in care hedonismul si farmecul naratiunii este mai important decit subiectul si tehnicile narative. Lectura placuta.

Naghib Mahfuz, „Akhenaton, cel ce salasluieste in adevar” (roman), Ed. Humanitas, Bucuresti, 2006

Povestea povestii tirfelor unui om de „abia” 90 de ani

Scriitorul columbian Gabriel Garcia Marquez, autorul celebrului roman „Un veac de singuratate”, pentru care a primit premiul Nobel, a declarat recent ca nu va mai scrie beletristica. Astfel, daca va reusi sa se tina de cuvint (ceea ce nu-i dorim), ultima sa carte va ramine „Povestea tirfelor mele triste” (Memoria de mis putas tristes), o carte care si-a inceput istoria chiar inainte de aparitie. Cu o saptamina inainte de aparitie textul a fost piratat, desi era pazit cu strasnicie de editori, cartea piratata aparind pe piata doar dupa 16 ore, un caz de mafie literara nemaiintilnit pina acum, cind o copie ilegala apare inaintea originalului.

„Povestea tirfelor mele triste” este o istorie despre batrinete si iubire, scrisa in stilul inconfundabil al parintelui realismului magic, roman (tradus din spaniola de Tudora Sandru-Mehedinti, autoarea prefetei si a notelor) care incepe astfel: „In anul in care am implinit nouazeci de ani, am vrut sa-mi daruiesc o noapte de dragoste nebuna cu o adolescenta fecioara”. Personajul homodiegetic se hotaraste sa-si ofere cadou intru cinstirea aniversarii sale de „abia” 90 de ani o noapte libertina. El vrea sa sarbatoreasca  astfel „inceputul unei noi vieti, la o virsta la care majoritatea muritorilor sunt morti”. Marquez creaza un personaj foarte ciudat si foarte uman totodata, un intelectual foarte batrin, care n-a fost casatorit niciodata („oricui ma intreaba ii spun adevarul: tirfele nu mi-au lasat timp sa fiu casatorit”), dar care-si doreste lucruri trasanite. El chiar incearca (cu multa pasiune) sa-si realizeze visul, comanda fata (de 14 ani), dar pina la urma (dupa citeva incercari nereusite de penetrare) se indragosteste de ea. Ce se intimpla, ce urmeaza, ce trairi are personajul-narator si cum se termina (daca se termina) povestea... scrie-n carte, o carte scurta si interesanta: „Povestea tirfelor mele triste” de Gabriel Garcia Marquez – lectura placuta!

Gabriel Garcia Marquez, „Povestea tirfelor mele triste”, Editura RAO, Bucuresti, 2006