Cristian Robu-Corcan este unul din scriitorii tineri foarte buni de care (deocamdata) n-a prea auzit nimeni. Asta se intimpla, in primul rind, pentru ca s-a nascut si locuieste in Braila (si nu la Bucuresti, Cluj sau Iasi, de exemplu, unde, oricum, se mai intimpla cite ceva din punct de vedere literar, unde se leaga prietenii literare s.a.m.d.) si nu-i place (sau nu doreste) sa apara in reviste si nici macar pe blogurile, cluburile, gruparile si site-urile tinerilor scriitori, de celelalte reviste nici n-are rost sa mai amintim, in acelasi timp nefacind parte nici dintr-una din gastile culturalicesti. In cel de-al doilea rind, Cristian Robu-Corcan publicase pina acum o singura carte, „O noapte in Parnas” (proza scurta), la o editura pe care nici macar nu o pomeneste in „bibliografia” din acest volum publicat de aceasta data la o editura (foarte) pretentioasa si prestigioasa – „Humanitas”. In al treilea rind, titlurile cartilor sale - si „O noapte in Parnas”, si „Gravura in mi bemol” - nu sint prea atragatoare si chiar mate, neinteresante, daca nu citim cartea, si asa cum multa lume „literara” se opreste la titlu (sau doar il aude, apoi se scriu cronici, se fac discutii la TV & radio, se organizeaza dezbateri)...
Il cunosc pe Cristian Robu-Corcan din textele publicate in revista Tiuk! si recunosc ca-mi place foarte mult cum scrie acest prozator. „Gravura in mi bemol” este un roman foarte bine scris, care-l are ca protagonist pe Hugo, un muzician deosebit de talentat, despre care aflam ce face, unde e si ce traieste si gindeste datorita naratorului homodiegetic, omnipotent si omniprezent si din actiunile si dialogurile personajului principal. Romanul incepe cu descrierea locului unde traieste Hugo, a vecinilor si a atmosferei vilei in care locuiesc acestia. „Hugo locuia in mansarda unei case vechi, construita in stil neobaroc. La etaj locuiau doi greci. Parterul era ocupat de domnisoara Victoria, proprietara intregii cladiri”. De la fiecare locatar al vilei se aude alta muzica, care exprima starea obisnuita a personajului, fiecare are o atitudine fata de Hugo; domnisoara Victoria si tinarul grec iubindu-l, iar batrinul grec oarecum descurajindu-l si punindu-l pe ginduri. Mai e si Hans si fiica sa Elise pe care acesta o aduce la Hugo s-o invete sa cinte. Maestrul, cel care o invata pe fetita de 17 ani sa cinte la vioara, pina la urma e sedus de fata, dragostea lor debutind – nici mai mult, nici mai putin - cu o partida de sex oral: „Din curte se auzea plinsul torential al tinarului grec. Aparuse si el printre pescarusi. "De ce? De ce?", intreba domnisoara Victoria. Elise se dezbracase incet, dar ferm. Trupul ei de copil-femeie-zapada se intinsese pe pat. Glasul ragusit al domnului Vretos o asigura pe domnisoara Victoria: "A ascultat ceva tulburator, cam asta ar fi!"
Si in plinsetele tinarului grec, Hugo, privind ochii Elisei, doi carbuni rotunzi aruncati pe nesfirsita intindere de zapada, deslusi frica. Frica si racoarea zapezii ce se va topi. Elise il privea. Cu aceeasi privire cu care domnul Hans ii strinsese mina indatoritor. Hugo se intinse linga ea si o apuca de mina. Rece. Umeda si rece. Apoi capul ei se lipi de pintecul lui. Gheata obrajilor ei acoperi ciupiturile fierbinti ale domnisoarei Victoria. Din curte, se auzea vocea ragusita a domnului Vretos. Devenise isterica: "Spune-ne odata, pentru Dumnezeu, tinere grec, ce ai ascultat de te-a tulburat asa?". "Spune-ne!", intreveni plingaciosa micuta proprietareasa. Tinarul grec biigui ceva de neinteles, apoi articula clar: Bagatelle fur Elise. Elise se incolaci pe pieptul lui Hugo. Privindu-l pe Beethoven-cel agatat de peretele dinspre sud, Hugo crezu ca trupul de zapada de pe el se va topi. Dar picaturile fierbinti ce i se curgeau pe mina il facura sa zimbeasca intelegator. / - Zapada unui om e viata unui om, ii spuse Elisei. / Elise se bucura o clipa, apoi adormi”. O scena erotica fierbinte care, daca ar fi fost descrisa de un alt tinar scriitor (si ma gindesc la cineva anume, dar in literatura tinara chiar este o tendinta de a scrie direct, de a descrie) probabil ca l-ar fi scandalizat pe Liiceanu, proprietarul editurii la care apare „Gravura in mi bemol”. Cum o face insa Cristian Robu-Corcan nu are cum sa-l scandalizeze pe nimeni (ma gindesc ca, totusi, s-ar putea sa n-am dreptate de data asta...), cred ca aceasta descriere l-a incintat pe editorul-filosof, care l-a si publicat, chiar daca nu e vorba nici de Cartarescu, nici de Patapievici (si a facut o alegere excelenta). In capitolul 14 aflam ca in cele 13 parti precedente actiunea a avut loc intr-un Ostende oarecare si ca Hugo i-a iubit pe ceilalti. Pleca din Ostende imediat dupa ce se casatori cu Elise, „viata” lor familiala durind trei zile, parasind localitatea cu vila lor muzicala cu cei sapte pescarusi la doua saptamini dupa inmormintarea Elisei. Din Perugia, unde o lasa insarcinata pe fiica anticarului care l-a primit la el, pleca la Roma, unde se implineste ca muzician, avind multe si populare concerte, Hugo pina la urma se intoarce inapoi la vila din prima parte a cartii, unde mai e in viata doar tinarul grec, care i-a tot trimis scrisori, cit a lipsit, tinindu-l la curent cu ce se intimpla acolo, cine a mai murit si cum, cine si ce i-a lasat lui Hugo ca mostenire. Aici e vizitat - pentru prima si ultima oara - de fiul sau, care-i mosteni atit de bine talentul, incit n-a mai avut ce sa-l mai invete, doar daruindu-i cele 991 de exercitii pentru simbolistica trairilor. In „Gravura in mi bemol” e foarte multa tristete („Toata tristetea lumii se aduna in zapezi, printre ghetari. Am iubit o fata din parul careia au cazut cinci ursi polari”; „va spun, e foarte multa tristete in ceea ce faci doar de placere”), e foarte multa muzica, si la propriu, si la figurat. „Vine o vreme cind ne confundam cu celelalte lucruri. Doar timpul se mai vede. Pesajul ne absoarbe, ne imbraca in negru, ne trece in doliul nesfirsit al acestei lumi. Priviti cum cade ploaia! Printre picaturi, fluturi speriati se grabesc spre locul mortii lor. Totul este o gravura in mi bemol”, zice personajul principal. Cum spune scriitorul: „Vietile, ca si scoicile pe care domnul Hans inca le mai aduna, ca si fluturii care au murit odata cu Abraham Ravello, sint in intunericul subtil al gravurii in mi bemol”. Iar pentru naratorul lui Cristian Robu-Corcan „Muzica e sentimentul de vinovatie care nu adoarme” si „orice sunet pe care-l percepe urechea umana reprezinta o nota si atunci timpul care curge este o nesfirsita simfonie. Instrumentele muzicale, destinele oamenilor”.
Ajunsesem la sfirsitul cartii („Mai trai un timp, un anumit timp. Nu-si parasea niciodata mansarda. Nici lucrurile imprastiate pe podea. Toate acele semne, nalucirile unei muzici arse. Se aseza si lovea bratul fotoliului cu degetul aratator, resuscitind ritmul unei fugi, apoi al unei tocate, fara a avea alt scop decit cel al propriei risipiri. / - Atit doar, mai spunea el, ca ma gandesc la moarte ca la o smulgere dintre zidurile acestei vieti in care soarta oamenilor de a iubi se pierde in uitare”) si ma gindeam ca aceasta carte frumoasa si trista nu prea are nimic in comun cu locul si timpul in care a fost scrisa (exact ca si alta carte foarte buna - „Fairia - o lume indepartata” de Radu PAVEL GHEO), chiar daca incercam sa-mi imaginez cum s-ar schimba romanul daca pe Hugo l-ar chema, sa zicem, Cristian; am ridicat ochii si am citit pe un afis cit un bloc. „Moldova patria mea”. Eram in drum spre acasa, de la Brasov (Romania) la Antonesti (ex-URSS).
Cristian ROBU-CORCAN, „Gravura in mi bemol”, Ed. Humanitas, 2006 |
