o,  tata...

ea e iarba, cum zice poetul, si acopera totul, waterlooul, austerlitzul si pe tine,
lupta dintre cele mai teribile ale sufletului meu inca ostenit si cu coapsa farmata;
a napadit neinduplecata si locul unde te-au asternut, la finalul cuvantarii asine,
a sapat cu fiinta ei clorofilica adanc in pamantul mort
si metodic si-a coborat piramida verde ca un vegetal cort
in care dormi, ultim imhotep, cu lemnaria sarcofagului peste absenta ta surpata.

noi eram iarba, noi ne asterneam ca o iarba animala, iubitoare si chicotinda
peste trupul tau, cand veneai acasa beat, te intindeai pe covorul rugos
si ziceai: hai, puia ticu, iubiti-l pe tata. viata plutea in jurul tau, aburinda
si mirosind a votca despre care atunci nu-mi dadeam seama
cat de obscen de ieftina era, si adormeai, sforaind cum sforai eu acum. mama
plangea uneori cand te gasea dormind pe jos.

iarba este, es ist so, cum ar fi zis un mare om, tu nu esti, sunt eu oare cu adevarat
aici, cu camelia langa mine, zdreliti din ce in ce de rafalele solide
ca piatra, intrebandu-ma cine ne traieste pe noi si iarba cine-o traieste,
ce ne traieste asa de diferit? frig. noiembrie e luna cea mai cruda. seara creste.
plecam tacuti prin iarba inalta. ce ne traieste ne ucide.

singuratati de lectura

citeai editia paperback cu coperte albastre din pardaillani, toate cele noua parti,
asezat pe scaunelul de lemn facut, daca nu ma-nsel, de tataia, erai acolo,
sprijinit cu spatele de caloriferul de tabla subtire si cu aragazul in stanga,
aproape tot timpul, incat imi parea, cand lipseai, ca aerul a luat forma corpului tau
si absenta ta ii stirbea cumva plinatatea, ca si cum sufletul meu obisnuit cu tine acolo
ar fi muscat cu grija din aerul de deasupra scaunelului ca dintr-un mar translucent

si te-ar fi inghitit in pantecele lui, as zice acum, de chit ca sa te treaca ceea ce urma sa fie
(totusi, in afara de tine, poate ca nimeni nu banuia inca asta) o mare prea naravasa,
sa te duca inspre un ninive izbavitor – ceea ce nu s-a intamplat. mai simplu zis,
desi nu neaparat mai adevarat, cand lipseai de la cititul pardaillanilor, atunci chiar lipseai
iar absenta ta era, cum am scris odata intr-un poem despre cami, una plina.
nu stiu cum naiba sa spun asta mai bine si mai pe inteles, dar asa era.

zdrentuite, volumele foste albastre din zévaco ma ispitesc de ceva vreme la recitire:
pana la urma, in cuvintele lor ni s-au intalnit ultima oara singuratatile,
a ta, uimita, cu ochii rotunzi de uimirea increzatoare in realitatea mai presus de cuvinte
a celor scrise acolo, si a mea, la fel de uimita, insa de seninatatea surazand complice
cu care zévaco aducea in scena personaje ucise cu zece pagini inainte s.a.m.d.
poate, cine stie, cu aceeasi seninatate zévaco ne poate reuni iar singuratatile.

parinti si copii

esti cu adevarat fiul cuiva inainte sa implinesti douazeci de ani?
lumea prea frageda - ca o corcodusa timpurie, cu samburele de o moale amareala verde -
pentru dintii de lapte ai sufletului molfaind-o in van, ochii aproape orbi ai mintii,
mijiti precum ai cateilor nou nascuti, neinvatati cu lumina viscolind in pleoape
nedeslusiri fluide de personaje, urechea surda pana tarziu in adolescenta a inimii –
se poate iubi cand inca nu esti?

asta e, nici nu stiu daca eu cu adevarat am fost – sunt? – fiul tau.
pe barbatul de douasase de ani, puhavit in primele luni dupa insuratoare,
nu l-ai cunoscut. nici eu n-am apucat sa cunosc barbatul care ai fi putut sa fii;
si, de asemenea, nu-l cunosti pe barbatul mai tanar deja decat unii dintre prietenii mei,
mai tanar cu fiecare an cu care eu ma fac mai batran si caruia-i spun in textele astea tata.
mi-ar fi placut ca noi toti astia sa fi baut o vodca impreuna.

mda, asta e. asa ca ramane sa-mi amintesc cum un alt eu si un alt tu erau la varice
intr-o venerabila crasma proletara si pentru prima oara eu ala am cerut nu brifcor ci vodca
(o suta!) si am dat-o profesionist peste cap: ochii ti-au explodat sferici si cu gestul,
abia acum drag, al acelui tu ai fluturat scurt palma, suierand: phuai, sa fiu nebun!
si n-aveam inca douazeci de ani. si uite (alcoolul?) ca-mi aduc asa de exact aminte.
poate ca, pana la urma, sufletul iti curge puternic prin oase si inainte de douazeci de ani.   

iti mai aduci aminte?

lungile seri de iarna, cand stateam toti in bucataria mare, aia mici pe banca de lemn,
tu pe scaunel langa caloriferul galbui, prea subtire pentru cat de gros era frigul,
eu pe perna flendurita de burete – ti le mai aduci aminte?
(de parc-ar exista amintiri dupa moarte.) (sau, mai stii? mémoires d'outre tombe,
cam asta fac aici – dar satis est cu ivanescianismele.) ne povesteai despre anita schioapa,
despre cum a murit tatal tau dupa explozia de la arsenal, despre ce o sa fim noi.

sufletele noastre cascau ochi rotunzi si cuminti, ascultau si bateau uimite din palmute,
in aerul tulbure se faceau bulboane de limpezime si vedeam prin ele lumea,
asa cum ne-o povesteai tu, simpla si frumoasa la modul demonstrativ,
ca in filmele western (a, da, ne povesteai si nu stiu ce western cu giuliano gemma
- asa s-o fi scriind? –, din care mai ales scena finala, unde el de fapt nu moare
si ii surprinde pe toti si ii omoara el pe ei, te miscase). vedeam dincolo de aer,

cum tot incerc de atunci incoace, si cateodata, pe bune, reusesc. necontenit,
aragazul isi fasaia flacara, serile de iarna fara fasaitul ala nu sunt intregi,
tu povesteai, aerul isi tesea bulboanele tot mai des in jurul nostru,
urzeai, ca o omida mare si inteleapta, fire puternice imprejurul sufletelelor noastre;
gogoasa mi-e acum mica, o lepad incet si dureros, ca si cum mi-as naste sufletul,
stravad arar crampeie din lumea noua, lumea ta, si sunt atunci la fel de frumos ca tine.

despre iubire si alti demoni

iarasi in biroul de la facultate. fereastra deschisa, ploaia maruntita bolborosind afazic.
mana dreapta proptita sub cap, infundand ochiul in orbita
pana cand mica durere luminoasa amorteste, presat prea avan pe tablia rece, cotul;
mana stanga anabazic
plimband, pe rectanglul de hartie moron de alb, nu indeajuns de zorita
pixul desertand spermele carora capul meu le e scrotul.

destul – poate nu destul – de pulbere. cu pardalnica ei fire, grasa
de cotnari e ca un cal arab: duce-n carca om
subtire, dar il pravale pe cel slab.
da, pastorel. si se pare ca sunt slab. calul asta – nu-i stiu rasa,
dac-o fi arabesc sau altceva – al vinului amestecat cu amintirile despre pardalnicul om
care esti – ai fost? vei fi? – m-a zguduit azi mai dihai decat un tab.

pleoapa-mi stanga coborata asupra pupilei, involuntar,
cum era si pleoapa ta stanga dupa sedintele prelungite cu amicii.
rachiul sedea alb pe masa, cu pleoapa coborata viclean, la randu-i,
asupra flacarilor rele jucand nevazut peste infernalu-i heruvar,
iar eu recitam sau compuneam pe bani poeme pentru voi, gustul gretei si al fricii
lichefiindu-ma, si de demonii care m-au napadit de-atunci tot incerc sa scap, bandu-i.

vis cu tine

se face ca lumea se incheaga in jurul nostru ca apa in jurul picioarelor de porc
si ca in racitura asta e bine. si de la un timp incepe sa existe timpul,
pamantul se separa de ceruri si apele de pamant si dupa aceea
pururi tanar, infasurat in halatul gaurit ca intr-o manta, iesi din camera mica,
intri in bucatarie sa-ti faci un pipalau din chistoace vechi invelite in hartie de ziar
si ti-l aprinzi de la aragaz. si ne uitam unul la altul si ridicam din umeri.

dupa aia stam in trupurile noastre de vis ca in inalte turnuri, fara putinta de scapare,
cu halbele legate de suflet aidoma unor mari, translucide ghiulele de sticla,
si ca sa murim cat mai repede de plictiseala ne turnam sufletu-n ele
si ni-l bem, in timp ce timpu-arde mocnit in jur,
mocnit de ura, vreau sa zic, ca adica de ce-l tinem atata, ca-n loc sa crapam odata
si sa se gate visul tot ardem gazul de pomana. gazul de la aragaz.

si ne tot uitam unul la altul si ridicam din umeri, condamnati pe viata la viata,
nu prea e misto in visu-asta. asa ca da-i cu sufletul pe gat. mai ai? nu?
las' ca-ti torn de la mine. si lumea se tot incheaga, se tot incheaga,
si chiar ca semanam din ce in ce mai mult cu doua picioare de porc.
aragazul arde, aerul tremura ingrosat, noi ne bem sufletele. faci tu cinste.
ba parca-ncepe sa fie misto, suflete sa fie, ca-n rest...

basmul pe care mi l-as spune mie

vei spune – asta nu e viata, ce scrii tu aici nu sunt decat vreascuri
in care ochiul tau disperat de singuratati vrea sa vada formele vuitoare
ale frunzisului care au fost. sau vei spune, mai plauzibil,
ca sa las dracu' aiurelile astea care cariaza pana la radacina mintea
si ca, daca vreau sa vorbesc cu tine, sa mai astept o vreme si inc-o vreme,
pana cand tabacioc, si votchi, si guleaiu...

asa vei spune. si eu voi tacea furios, stiind ca ai, adineaurea ma-sii de treaba,
dreptate, ca de fapt cuvintele, vorbele astea ale mele, in loc sa fie apa vie,
sunt o balta puturoasa, pe care eventualele intelesuri se intind ca matasea broastei,
verde-racanel, si ca oricat ar bea din dejectia asta nici sufletul meu, nici al tau
n-or sa se trezeasca la viata adevarata, n-or sa fie curcubee band apa vie
din fantana de la capatul lumii. desi sufletul meu cam e capatul lumii.

vreascuri, ai? de n-as sti ca de fapt n-aveai de unde sa stii vorbele astea ultime
ale doctorului angelic, si deci ca e un intertext de-al meu, chiar m-as enerva.
pe de alta parte, asta ar putea insemna ca si tu esti tot o intretesere de-a mea,
abstrusa, nebuneasca, din tot felul de vorbe pe care le-am auzit sau citit. ceea ce, man,
e si mai rau. carnea tatalui meu sa fie numai vorbe. tu, un basm pe care,
pana la intalnirea noastra, mi l-as spune eu mie. ba, parca nu asa de rau.