- Domnule Harry Tavitian, acum, cind sinteti considerat de multa lume unul din cei mai mari pianisti din Europa, va mai amintiti cum ati inceput sa cintati?
- Unul din motivele pentru care sunt fericit ca ma aflu in lumea jazzului este ca aici nu exista ierarhii si clasamente. Pe noi ne-a scapat Dumnezeu de aceasta mare neliniste. Nu ca n-ar exista ierarhii, dar la noi cantaretul are grija sa cante, iar ascultatorul are grija sa asculte. In rest, timpul le limpezeste pe toate.
Inceputurile mele sunt pierdute in negura vremurilor. Nu imi mai amintesc cum am inceput sa cant. In viata mea, intamplarea a avut locul ei, pus de-o parte. Am vrut sa fiu totdeauna atent la neprevazut, la noutate. Dar in privinta inceputurilor mele, sunt din ce in ce mai convins ca nu a fost nici o intamplare. Dumnezeu mi-a dat acest talent. Cred ca inainte de a spune „mama”, am cantat.
- Cum ati ales pianul? Cum ati ales jazz-ul?
- Cand am implinit cinci ani maica-mea m-a intrebat daca mi-ar placea sa cant la vreun instrument. Si cica i-am raspuns neclintit „Da, la pian”. Este tot ce stiu. Restul va ramane nedeslusit. Peste alti 20 de ani dupa acest eveniment, timp in care cunoscusem muzica clasica, dar incepusem sa gust si din libertatea jazzului, am ales definitiv jazzul, pentru slobozenia, nesupunerea si ingaduinta lui.
- Va amintiti de primul dvs concert? Cum a fost, cum v-ati simtit, cine v-a ascultat si cum v-a parut publicul?
- Primele mele concerte – in anii 1959-1960 – au fost, de fapt, niste serate muzicale oferite de elevii Scolii de Muzica din Constanta. La una din aceste serate, in 1960, a fost prezent si pianistul Valentin Gheorghiu, care vizita scoala noastra. Am cantat un Menuet de Beethoven. De emotie, l-am intrebat pe maestru: „Doriti sa-l cant pe dinafara?” Iar dansul mi-a raspuns „Canta-l pe dinauntru”. Dar pe langa prezenta maestrului acolo, nu mai conta ce spunea. Mai tarziu, la inceputul anilor ’70, cand am inceput sa cant blues, primele mele aparitii in public au fost la niste cluburi muncitoresti din Constanta, care organizau seri dansante pentru tineret. Eu, de fapt, nu eram in program, dar in pauza formatiei care canta in seara aceea ma strecuram si eu si cantam niste bluesuri. In 1972 am cantat trei bluesuri si am luat premiul I la concursul „Emotii in premiera”, organizat cu oamenii muncii aflati la odihna in statiunea Sinaia. Si astfel mi-am netezit calea spre prima brazda importanta pe care aveam sa o trag in cariera mea, la prima editie a Festivalului de Jazz de la Sibiu, in 1974. Acolo am cantat tot niste bluesuri, intr-un jam-session. A fost momentul cand am capatat dimensiunea publicului.
- Aveti magistri? Ce muzicieni v-au impresionat foarte tare de-a lungul timpului?
- Magistrul meu este Dumnezeu. Pe pamant, este Thelonious Monk. In afara de dansii, pot avea cate ceva de invatat de la oricine.
- Ascultati si alte genuri muzicale in afara de jazz? Cine dintre muzicienii romani va par OK?
- Orice muzica facuta cu talent, dragoste si putina munca, este valabila. De la noi, din generatia batrana inca in viata, imi plac Jancsi Körössy, Johnny Raducanu, Marius Popp. Din generatia medie Ion Baciu Jr, Hanno Höfer, Mihai Iordache, Jimi Laco, Sorin Romanescu, Mario Florescu. Din generatia mai noua Edi Neumann, Vlaicu Golcea, Ovidiu Condrea, Tavi Scurtu. Sa nu-i uitam nici pe bluesmani: Alexandru Andries, Vali Racila, Weinberger. Acum observ si eu ca sunt destul de multi pentru comunitatea atat de mica a jazzului romanesc. Vorbind doar de generatia medie si noua, cei pomeniti de mine au mult talent si majoritatea au si pasiune pentru ceea ce fac. Insa foarte putini din ei au constiinta meseriei lor. Dar mai e timp.
- Am auzit ca pregatiti o surpriza placuta (ca va faceti o trupa rock)...
- Mi-ati dat o idee. O sa ma mai gandesc.
- In afara de muzica va mai place vreo manifestare artistica, sa zic asa?
- Da. Imi place enorm sa joc table. Din cele profesioniste, mult superioare celor de frizerie. Din pacate, multi dintre armenii batrani din Constanta care imi erau vechi parteneri, au murit si acum nu prea mai am adversari.
- Urmariti ce se scrie acum? Ce scriitori v-au placut? Cum va pare literatura contemporana? Ce scriitori contemporani va par interesanti?
- Sigur ca despre jazzul romanesc nu mi-a fost greu sa vorbesc, pentru ca breasla este mica numeric. Pana acum 15 ani muzicantii romani de jazz erau destul de uniti si colaborau intre ei. Astazi fiecare isi cam vede de treaba lui. In literatura romana actuala situatia mi se pare diferita. Nu doar din cauza ca sunt mult mai multi scriitori, poeti, critici dar este si mult mai multa agitatie, ceea ce cred ca este, oricum, mai bine decat raceala din jazzul nostru. In plus, in literatura romana de astazi exista o mare diversitate de planuri. Individual sau grupati in jurul revistelor clasice sau electronice, tinerii nostri scriitori au creat niste centre de idei. Exista afinitati, exista dispute, vreau sa spun ca este un fenomen viu, care se misca. In acest context, si scriitorii trecuti de 40-50 de ani sunt obligati sa gandeasca. Marele tobosar Art Blakey spunea „Voi fi tot timpul langa tineri. Imi tin mintea treaza”. Eu unul am intretinut, oricand am avut ocazia, indrazneala tinerilor. Atunci cand ea a avut si un continut, un mesaj, rezultatele au fost incantatoare. Imi place literatura romana contemporana. Este foarte incurajatoare si nu te lasa sa adormi. Asa cum se mai intampla prin alte parti.
(12 ianuarie 2007) |
