Nu a pretins diploma de revolutionar. E un statut pe care i l-a dat publicul.
Mihai Iordache e unul dintre acei rari artisti care creeaza la fel de intens precat traiesc. Acest saxofonist daruit si-a infrant boala cronica de plamani cu ajutorul instrumentului pe care, initial, doctorii i l-au contraindicat. In 38 de ani traiti la maximum, Mihai Iordache pare a fi (ra)suflat – dimpotriva - cu doua perechi de plamani!
Debuteaza in ’86 alaturi de Harry Tavitian, intr-un spectacol subversiv inspirat de versurile lui Mircea Dinescu - pe atunci interzis. Revolutia din ’89 il gaseste in fata Interului, unde salveaza raniti ducandu-i in spinare la Coltea.
In anii ’90 artistul-cetatean din el tasneste impetuos! Infiinteaza Sarmalele Reci (pentru care compune hiturile cele mai razvratite), colaboreaza cu Timpuri Noi si Ada Milea. Din 2000 incoace, intre turnee internationale cu Kumm, Mihai se dedica in sfarsit jazzului, muzica sa de suflet... si de suflu. Colaboreaza cu artisti novatori precum Vlaicu Golcea, Tom Smith si Eugene Chadbourne. Perpetuand epoca militantismului “cu libret”, jazzul lui Iordache concentreaza spiritul nelinistit al unui artist (continuu) revolutionar.
Stenic si proaspat, al doilea album al lui Iordache - Dissipatin’ - e un natural fruct al colaborarii unor muzicieni romani ai noului val, azi pe cale sa se impuna. O atitudine noua, de prietenie muzicala, uneste artisti care iubesc jazzul intr-atat, incat sa-l vrea mereu in viata.
Din titlul Dissipatin’ cunoscatorii vor prinde subtila referinta la Moanin’ - legendar album al jazzului modern. Omagiul cu sens usor polemic spune mult despre stilul (deci omul) Iordache: cel care se risipeste, se imprastie, (ni) se daruieste.
|
