Bucuria de a te simti inteles
Nimeni nu stie ce este in sufletul omului, decit numai omul insusi si Dumnezeu. Sufletele noastre se intilnesc in ginduri si in emotii si de multe ori tresalta simtind ca s-au unit. Cind sufletele se intilnesc unul cu altul, ele se cunosc si se inteleg. In Duhul Sfint sufletele sfintilor se unesc si se recunosc si aceasta este adevarata bucurie.
Nimeni nu se bucura, decit regasindu-se in altcineva. Numai in Duhul Sfint oamenii se pot cunoaste unul pe altul si pot trai bucuria deplinei regasiri, pentru ca in afara de aceasta intilnire totul este nedeplin si schimbator.
Pe pamint noi ne cunoastem in parte si asta din cauza ca sufletele noastre sint impartite din pricina multelor dorinte. Oamenii au obiceiul sa se identifice cu propriile dorinte si din aceasta cauza se indeparteaza de ei insisi. Atunci cind doi oameni cu dorinte comune se intilnesc, ei se bucura si se imprietenesc. Vazind in celalalt doar propriile dorinte, ei ajung sa creada ca se cunosc unul pe altul si ca se inteleg.
Viata insa ne schimba pe toti, pentru ca unele sint dorintele copiilor, altele ale tinerilor, altele ale oamenilor cuprinsi de grijile familiei si altele ale batrinilor. Viata ne arata ca prieteniile se leaga la tinerete, dar arareori vei gasi un batrin care sa poata spune despre cineva ca ii este prieten. Oamenii se despart din cauza ca dorintele lor se schimba.
Singuratatea sufleteasca in care petrec majoritatea oamenilor ne descopera cit de putin ne cunoastem unul pe altul si cit de putin ne cunoastem pe noi insine.
Ca orice om, am cautat si eu sa ma inteleg pe mine insumi. In tot acest rastimp am inteles ca nu este pe pamint o bucurie mai mare decit aceea de a te regasi in altcineva, pentru ca atunci simti ca tot ce ai trait si ai acumulat in decursul vietii tale nu este o minciuna. Atunci cind te regasesti intr-un om, simti ca il iubesti. Il iubesti pentru ca te iubesti pe tine? Da. Dar oare eu ma iubesc pe mine? Cred ca nu. Si atunci cum ma pot iubi pe mine in celalalt? Tocmai pentru ca pe noi insine nu putem sa ne iubim decit in celalalt si nu iubim atit ceea ce sintem, cit ceea ce am putea sa fim si poate ceea ce ar trebui sa fim.
Din copilarie si pina acum eu am iubit multi oameni. I-am iubit omeneste, nu duhovniceste, asa cum iubesc majoritatea oamenilor. L-am iubit pe tatal meu pentru ca era puternic, am iubit-o pe mamica pentru ca ea ma iubea pe mine, am iubit-o pe sora mea pentru ca ma gindeam ca este singurica si l-am iubit pe fratele meu pentru ca semana cu mine. Mai apoi, l-am iubit pe un oarecare profesor de sport, Dmitri Petrovici pentru ca avea muschi si putea sa faca acrobatii cum nu mai vazusem. Mai apoi l-am iubit pe profesorul meu de pictura, Ivan Grigorievici, pentru ca desena si picta asa cum eu nu mai vazusem. Mai apoi, ca orice om, m-am indragostit de o fata pentru ca mi se parea ca o fata ca aceea eu nu mai vazusem.
In sfirsit, m-am minunat pe rind de Cosbuc, Eminescu, Bacovia, Trakl, Ionescu, Freud, Nietzsche, Garcia Marquez, Sallinger, Dostoevski, Gogol, Stainbek, Salvador Dali, Picasso, Van Gogh si o multime de alti oameni in care s-a regasit pe rind sufletul meu, pentru ca mi se parea ca toti acesti oameni au facut lucruri cum eu nu mai vazusem si au rostit cuvinte pe care eu nu le mai citisem.
Cu alte cuvinte, pe mine ma fascina oricine putea sa-mi descopere noi dimensiuni ale propriului meu suflet, pentru ca in adincul meu eu stiam ca sufletul este fara de margini si ca in el se pot petrece cele mai grozave lucruri, atit de grozave, incit mintea mea de atunci nici nu putea sa le cuprinda.
Totusi, eu am fost foarte nestatornic in indragostirile mele. Pana in clasa a patra am reusit sa schimb scoala de sport pe scoala de muzica si scoala de muzica pe scoala de pictura. Pina la urma am ajuns poet. Din pricina acestei nestatornicii multi ochi au plins pentru mine. Asa s-a intamplat ca intr-o viata scurta am schimbat multe lucruri: am schimbat locuri si activitati si oameni. Acesta nu a fost un lucru usor, pentru ca fiecare loc si fiecare om si poate ca fiecare poet citit a insemnat pentru mine o viata aparte, o viata pentru care a trebuit de fiecare data sa ma nasc si de fiecare data sa mor. Toate acestea au umplut sufletul meu de multa durere si amaraciune.
Eu m-am nascut ca un artist, am trait ca un artist, am simtit si am iubit ca un artist. Acum mi se pare ca si laptele mamei mele l-am supt ca un artist. Cand eram copil de leagan, mamica ma imbraca in salopeta, ma lua cu ea calare pe cal si ma adormea in sa. Desigur, nici mama mea nu era o mama normala, cand ma avea in pantece canta, citea poezii, picta si facea si alte trasnai, crezind ca asa va reusi sa nasca un „artist”! Cu toate acestea, eu m-am simtit foarte neinteles intre artisti. De ce? Nu stiu, poate pentru ca toti artistii nu fac decat sa ceara altora sa-i inteleaga, o cer insistent si cu durere, bravind totodata cu nebunia si bizareria lor.
Toate acestea au trecut. Acum oamenii vad in mine un calugar, un preot. Uneori pe strada adolescentii de 14 ani rad in urma mea, fac glume proaste, iar eu trec serios pe alaturi, de parca niciodata n-as fi fost ca ei. Atunci sint un popa morocanos. A inceput sa-mi placa sa fiu un popa morocanos. De ce? Pentru ca nu mai simt nici o nevoie sa contrazic parerile pe care si le fac oamenii despre mine. De ce? Am zis de ce, pentru ca nimeni nu poate intelege pe nimeni, decat in Duhul Sfant. Si eu am pe Duhul Sfant? Nu pot sa zic, dar simt ca am fost inteles odata si pentru totdeauna si ca aventura cautarilor mele a luat sfarsit. Cine m-a inteles atat de profund, atat de dulce? Acesta e secretul inimii mele.
Teama de a vorbi celui iubit
Orice om doreste sa fie iubit. In sinea sa, fiecare crede ca stie de ce are nevoie de la celalalt pentru a se simti iubit. Inca din copilarie, mintea fiecaruia dintre noi a fost ocupata de fantasme despre dragoste, despre o relatie ideala cu oamenii langa care ni s-a dat sa traim.
Cu toate acestea, a vorbi despre dragoste este considerat un lucru cu totul sublim si inaccesibil omului de rand. Se crede ca despre dragoste vorbesc numai poetii.
Pentru ca toata lumea stia ca eu am scris poezii, nu o data mi s-a intamplat sa fiu rugat sa scriu scrisorele de dragoste de la numele unui tanar catre o tanara pe care eu nici nu o cunosteam. Desigur, n-am scris niciodata astfel de scrisori. N-am scris pentru ca niciodata n-am inteles cum cineva care iubeste nu poate gasi cuvinte pe care sa le spuna celui iubit. Intotdeauna am crezut ca in gura celui ce iubeste orice cuvant poate fi o declaratie de dragoste, dupa cum in gura omului superficial pana si cuvintele lui Hristos suna neplacut.
Oamenii, in special tinerii, traiesc complexul ca nu-si pot exprima dragostea, ca vor fi intelesi gresit de cel iubit sau ca nu vor fi intelesi deloc. De aceea cei mai multi prefera sa se dea in spatele unor autoritati consacrate. Un tanar va suferi mai usor esecul unui inceput de relatie, daca acest esec va fi provocat de un biletel care continea un vers de Eminescu sau o maxima a unui guru indian. Pare de neconceput, dar un adolescent prefera sa-si incredinteze soarta sa in mainile unui om care se „pricepe” la cuvinte, cerandu-i sa-i redacteze o scrisoare de dragoste catre fata pe care o iubeste, decat sa-si asume responsabilitatea de a fi el insusi in fata dragostei.
De unde aceasta teama de a vorbi celui iubit? De unde teama de a vorbi despre dragoste?
A vorbi despre dragoste este la fel de greu ca si a vorbi despre Dumnezeu. Asa cum exista oameni care nu cred in Dumnezeu, tot asa exista oameni care nu mai cred in dragoste.
Dragostea este de la Dumnezeu, ea este insusi Dumnezeu. Dragostea este la fel de cuprinzatoare si la fel de necunoscuta ca si Dumnezeu, iar despre lucrurile pe care nu le cunoastem nu putem vorbi, decat gresind. De aceea, din acest punct de vedere, este firesc ca oamenii sa nu se simta stapani in fata dragostei, sa-si constientizeze incapacitatea de a comunica verbal starea pe care o traiesc.
Ceea ce nu este normal, este faptul de a lasa pe altii sa-ti defineasca propria ta traire. Noi trebuie sa intelegem ca dragostea nu are nevoie de purtatori de cuvant, sa intelegem ca cea mai scumpa declaratie de dragoste este prezenta si ca un cuvant poate sa transmita ceva numai in masura in care cel ce l-a rostit este prezent el insusi in acel cuvant.
Hristos ne-a aratat ca ne iubeste nu pentru ca ne-a vorbit frumos, si, indraznesc sa spun, nici macar pentru ca a murit pentru noi, ci, mai ales pentru ca ne-a incredintat ca El Insusi este cu noi pana la sfarsitul veacului. S-ar fi putut intampla ca Cel ce a murit pentru noi 2000 de ani in urma sa-si schimbe relatia fata de omenire acum sau maine, dupa cum multi indragostiti care au facut gesturi de jertfa s-au schimbat in timp.
De aceea, nimic nu ne incredinteaza de dragostea lui Hristos, decat fagaduinta Lui de a fi cu noi pana la sfarsitul veacului. Moartea lui Hristos pe cruce nu trebuie luata ca o demonstratie de iubire, desi a fost si asta, caci cei ce iubesc nu au nevoie de demonstratii. Sfintii l-ar fi iubit pe Hristos chiar daca El ar fi ales o alta cale de rascumparare a omului, decat moartea Sa pe cruce. Insa nimeni n-ar fi suferit despartirea de Hristos si daca Hristos s-ar fi despartit de noi dupa Invierea Sa, nu numai cuvintele Lui cele pline de dragoste, ci si insasi moartea Sa cea din dragoste n-ar fi insemnat nimic.
Iata de ce cea mai scumpa declaratie si dovada a dragostei este prezenta, este legamantul, pe care si Hristos l-a facut cu noi, acela de a fi impreuna pana la sfarsitul veacurilor.
Hristos este prezent in cuvintele pe care le-a rostit. Evanghelia nu este o simpla informatie despre dragostea lui Hristos fata de noi, Evanghelia este o prezenta de netagaduit. Oricine citeste Evanghelia se impartaseste de Hristos, Il primeste in sine pe Hristos.
Cuvintele de dragoste ale oricaruia dintre noi sunt si raman cuvinte de dragoste numai in masura in care noi insine suntem prezenti in acele cuvinte, adica le indeplinim.
Evanghelia mai este numita si adunare de „cuvinte ale vietii vesnice”, asa cum a fost descoperita de catre Inger sutasului pomenit in Faptele Apostolilor. Altfel spus, atat cuvintele, cat si faptele noastre, au o valoare numai in masura in care pot ramane vesnice, vesnicie pe care o primesc din impartasirea cu Cel singur vesnic, Dumnezeu.
Asadar, dragostea este mai intai de toate prezenta, poate nu atat fizica, cat duhovniceasca, prezenta atotcuprinzatoare, prezenta pana la identificare. Este o prezenta in care doar Cel iubit mai exista, iar noi ne micsoram si ne golim pentru a lasa loc Aceluia sa ne cuprinda si sa ne umple de prezenta Sa. In fata acestei intalniri Sfantul Vasile cel Mare a gasit sa zica doar cuvintele pe care adunarea credinciosilor le canta pana astazi in biserici: „Sa taca tot trupul omenesc, caci Imparatul imparatilor si Domnul domnilor, Hristos Dumnezeul nostru, vine sa Se junghie si sa Se dea spre mancare credinciosilor...”
Cu un sarut mai aproape de moarte
Cand eram mic, nu suportam ticaitul ceasurilor. Si asta nu pentru ca sufeream cu nervii sau de insomnie, ci pentru ca ceasul imi amintea de existenta timpului. Fiecare tic tac era pentru mine ca o bataie in portile mortii. Cand ma culcam in pat si in intuneric se mai vedea doar conturul albicios al ferestrei, ticaitul ceasului se asemana cu zgomotul rotilor unui tren care ma duce spre moarte.
Era atat de scurt un ticait, dar era destul ca sa ma cufunde intr o tristete doboratoare, intr o tristete din care nu credeam ca voi iesi vreodata. Era ingrozitor sa stiu ca eu nu-mi voi putea intoarce timpul vietii nici macar cu un singur ticait. Ma sfasiam sa simt cum dispare in nefiinta pentru totdeauna si irecuperabil sunetul acela monoton si trist.
Acest sentiment il retraiam mai cu seama seara, la culcare. Dar adevarata tristete si singuratate ma copleseau in casele straine, chiar si la bunica, unde ma adormea un ceas mare, sovietic. Atunci ma gandeam ce deprimant ar fi sa aud astfel de ceasuri toata ziua, dar totodata imi dadeam seama ca ele ticaie oricum, chiar si atunci cand eu nu le aud. Orice as fi facut si oriunde m as fi dus, timpul trecea.
Singurul rost pe care il mai vedeam era sa urmaresc cat mai atent trecerea timpului, sa o inregistrez, sa o explic. A fost cea mai dureroasa ocupatie din viata mea, dar n a fost fara rost.
Am inceput sa vad trecerea timpului in orice: in frunzele care cad sau doar se misca, in orice schimbare, in orice cuvant sau gest care erau inghitite imediat de trecut ca de un stol de piranii. Eu insumi ramaneam nemiscat si neputincios in fata trecutului care ma inghitea incetul cu incetul.
Trecerea timpului se poate masura cu orice. O masuram cu hainele din care cresteam, cu oamenii care mureau sau se casatoreau. Nimic nu opreste trecerea timpului. Si cei indragostiti pot spune: iata, suntem cu o atingere mai aproape de moarte, suntem cu o imbratisare, cu un sarut mai aproape de moarte.
Suntem intotdeauna mai aproape. De multe ori ma surprind asupra aceluiasi gand in timpul Liturghiei, cand preotii si diaconii isi dau sarutul iertarii si al dragostei inainte de a se impartasi cu Trupul si Sangele lui Hristos. Atunci ei se cuprind si, sarutandu se pe umar, zic: „Hristos in mijlocul nostru”, iar celalalt raspunde: „Este si va fi”.
Ce minunat! Atunci sunt cu adevarat cu un sarut mai aproape de moarte, dar si mai aproape de Viata. Pentru un singur lucru ma rog atunci, ca sarutul acesta sa ma apropie anume de Viata si nu de moarte.
Pionierul si cerul
Intr-un sat mic si neinsemnat din Uniunea Sovietica traia un pionier. Pionierul credea cu tarie tot ce i se spunea la scoala. Dar cel mai mult pionierul credea in Lenin si in idealurile Marii Revolutii din Octombrie.
Pionierul despre care vorbim isi petrecea timpul liber gindindu-se la Lenin si la cruzimea fascismului german.
Trebuie sa spunem ca pionierii aveau dreptul sa aiba si timp liber. Cu ce se ocupau pionierii in restul timpului, care nu era liber? Pionierii citeau, mergeau la scoala, ii ajutau pe batrini si pe octombrei, care erau mai mici.
In ce-l priveste pe pionierul nostru, pentru ca am zis ca traia intr-un sat mic, el mai rupea si iarba la porc, pe care o cara cu un sac. Aceasta era ocupatia cea mai urita din viata pionierului.
Iarba pentru porc n-ar fi fost atit de urita daca nu l-ar fi abatut pe pionier de la alte trebi pe care el le considera mai importante. De aceea umplerea sacului dura uneori cite jumatate de zi, desi iarba era pe dealuri cit voiesti. Dupa ce umplea sacul, pionierul se aseza pe el ca pe un dusman rapus si se deda visarilor si inchipuirilor celor mai nazdravane.
Pe linga fantasmele despre urgia razboiului atomic pe care il pregatesc americanii si despre rautatea nemtilor, pionierul se gindea la animalele salbatice si la vinatoare. Visul lui era sa vineze un misret, un urs, un cerb si o vulpe. Aceasta dorinta era foarte puternica in inima lui.
Zilele trecute pionierul era cit pe ce sa se certe cu un alt pionier pe care l-a numit prost. Acela a zis ca Dumnezeu exista si ca se ascunde in nori. Desi pionierul stia de la scoala ca Dumnezeu este o nascocire, totusi gindul acesta nu-i dadea pace. Acum, stind pe sacul cu iarba pentru porci, in deplina singuratate a dealului, el se uita curios la nori.
Niciodata nu vazuse cit de feluriti sint norii. Cite ciudatenii a putut sa vada! A vazut un urs care minca miere dintr-un borcan. Apoi un fotbalist care alerga dupa minge. Un cal, un fluture mare. Iar la urma a vazut un batrin care semana cu Dumnezeu.
Gindul acesta l-a speriat foarte mult.
Pionierul a asteptat pina s-a destramat norul, apoi, luindu-si sacul, a pornit cu pasi repezi spre casa, hotarind sa nu se mai uite niciodata la cer.
Roata lui Gagarin
Dupa ce a zburat in Cosmos, Iuri Gagarin devenise aproape la fel de popular ca si Lenin. Toata lumea stia cine este Iuri Gagarin, chiar si copiii de la Scoala Speciala care veneau vara in tabara de pionieri din satul Oricova.
Uniunea Sovietica purta o deosebita grija pentru toti copiii. De aceea nici copiii debili nu erau trecuti cu vederea. Ei primeau cu totii foi pentru taberele de pionieri care se organizau in fiecare vara. Aici ei alcatuiau un detasament aparte pe care toti il numeau detasamentul de debili. Toata lumea credea ca poate sa bata sau sa injure un debil si se simteau chiar datori sa o faca.
In detasamentul de debili era un baiat pe nume Tolia Ursu. Multi erau de parere ca el nu era intru totul debil, iar unii spuneau chiar ca nu e debil deloc, ci doar orfan. Oricum, el facea parte din detasamentul debililor si avea parte de acelasi tratament ca si ceilalti.
Intr-o zi l-am vazut pe Tolia impingind la deal un cauciuc mare de tractor. In deal il asteptau hohotind grozav instructorul de sport si un educator, amindoi studenti in ultimul an la Scoala Pedagogica, in virsta cam de 19 ani, veniti in practica la tabara. In jurul lor se adunasera o multime de pionieri, baieti si fete care rideau, fluierau si il grabeau pe debilul care impingea roata.
Ajuns in deal, instructorul de sport si educatorul l-au pus pe Tolia sa se bage in cauciuc, zicindu-i ca acus o sa zboare in Cosmos ca Iuri Gagarin. Acesta s-a supus docil si chiar entuziasmat. Apoi cei doi facura vint rotii si ea porni cu viteza la vale, sarind peste hopuri.
Toata lumea ridea. In cele din urma, dupa un parcurs de vreo 30 de metri, roata se izbi in gardul de plasa si cu o lovitura puternica se prabusi la pamint.
In deal au izbucnit hohote de ris. Apoi toti au inceput sa-l grabeasca pe debil sa vina mai repede cu roata. El s-a ridicat si, clatinindu-se, a pornit sa impinga roata in deal.
Debilul raspundea cu zimbet la hohotele de ris ale celor de sus. Totusi pe fata lui se citea o oarecare dezamagire.
|
