Daca el, poetul, seamana cu un poem, iar ea, iubita, este ca o carte. Daca o pagina de-a lui se indragosteste de-o pagina de-a ei. Daca dupa varsta de 43 de ani vine varsta de 36 de ani, apoi varsta de 22 de ani. Daca saptamana are sapte vocale, in loc de zile: a, e i, o, u, a, i. Daca noaptea e un vers sau daca versul e „noaptea”. Daca inspiratia e un ac de albina. Daca in gura poetului e un om care poate sa-i strice poemul. Daca ganduri despre Dumnezeu se incheaga din secvente de viata oarecare. Daca un scriitor scrie si dupa ce moare. Daca se petrec toate acestea, va aflati in lumea jucatorului de carti Daniel Piscu. Poezia lui Daniel Piscu decanteaza intrebarile fiecarei zile. Chiar daca indeobste semnele de intrebare nu sint explicite, ele tulbura banalul cotidian si ludicul textual, cer raspunsuri, inchid disperari. Poetul e jucatorul de carti cu poeme. De aceea jocul are miza mare, e pe viata si pe moarte. Mai exista o miza: poezia care se naste din viata, ca sa sfideze moartea. Unii triseaza la acest joc, unii pierd, unii cistiga. Nu stiu daca Daniel Piscu castiga fiecare joc, dar e sigur ca nu triseaza. (Ioana Parvulescu)
Plin de pietre
Sufletul imi era plin de pietre.
Hamada! Hamada! Hamada!
am strigat. M-am rugat.
M-am linistit.
Apoi a inceput sa bata vantul.
Pielea imi era plina de nisip
ca un camp de dune.
Am imblanzit vantul.
Ergul! Ergul! Ergul!
Magul…
Cuvantul.
Sprijini lumanarea
Sprijini lumanarea
cu ochii
si ea arde
tacut
cinstit
linistit.
Va fi o adevarata
zi de duminica.
Rost
Sa punem actele in valiza!
Sa punem actele in valiza!
S-a prevazut cataclism!
Dar are vreun rost?
Dar are vreun rost?
Cartea vietii nu e destula?
Simt nevoia unui intelept
Simt nevoia unui intelept…
Eroarea vine din ezitare.
Unde esti, mama, acum ?
Poetul
Poetul e un urias destul de urias
desi nu a atins inca steaua.
El este tot atat de urias
ca si cel care ar deveni urias atingand-o.
El este un urias
deoarece Gulliver e un urias
chiar daca n-ar fi trait
un timp si-n Laputha…
Astazi devreme
Drumul pe care-l parcurg
in fiecare dimineata
de-acasa pana la serviciu
e presarat cu frunze vestejite
devreme – de vreme…
Oare ce se va mai intampla
in aceasta zi?
Cine va mai invia?
(Cine se va mai naste?)
Cine va mai muri?
Pe copaci afise anuntand moartea
cate unui cetatean respectabil
si, desigur, la starea civila
se scriu acum si acte de nastere
nu numai de deces.
In aceasta dimineata de toamna
as fi preferat sa fiu cersetorul
din fata bisericii,
singurul neatins de vreme,
astazi devreme.
Papusii
Asta-seara e recitalul singuratatii,
nici un anunt, nici o publicitate,
doar eu spectator si actor
ma pregatesc sa m-aud
zicand aproape cu dor:
Ea e o vedere de departe,
Ea e o TELE-VIZIUNE cu moarte.
Ea, SINGURATATEA .
Ea: EA…
Apoi se aud aplauzele usii,
in timp ce cortina cade
peste un fel de eternitate,
ca un ras,
ca un plans,
al lui,
al ei,
al himerei,
PAPUSII…
Autodafe
Vad si simt lumea dinafara
numai cu o jumatate de mine
de fapt doar cu sfertul de sus
al jumatatii de sus
sfert care e baza jumatatii de jos
a unei lumi
pe care nu o simt totdeauna toata.
Cu restul meu
vad toata lumea mea.
Restul meu fiind dominant
el este si o bariera
care ma face
sa nu vad totdeauna
aceeasi lume.
Poezia e un fel de
gnothi seauton.
Iar eu sunt eu
chiar daca in anumite imprejurari
par a da dreptate
si acelui eu al imprejurarii.
Eul meu este asadar
eul pe care il vad
cu Restul meu Dominant.
Cad litere-n mine
Cad litere-n mine
patrunzand adanc in carne si sange
grea holera cuvintelor
grea poezia care ma strange.
Cad cuvinte in mine
patrunzand adanc in carne si sange
grea lepra literelor
greu poemul care ma plange.
Ras
De cand n-am mai auzit
un ras natural
un ras de copil
dar astazi, iata, totul s-a limpezit
si universul spectral
universul umil
a lovit peretii camerei mele
i-hi-hi
ha-ha-ha
ca un fasait de hartii
ca un brat de surcele
puse in focul care ardea
in camera mea, in camera mea!
Ce mediu-spatiu intre cuvant si obiect !
Dialogul ma duce spre nesfarsit,
monologul ma apropie de infinit,
fapta ma face un punct implinit,
o empatie intre vorba si lucru.
Ce medic esti Tu, Doamne!
Ce mediu- spatiu intre
cuvant si obiect
trebuie sa fie in aerul acesta!
Haiku
Fas!- si chibritul s-a aprins!
Tac!- si lanterna s-a aprins!
Numai lumanarea nu face zgomot!
Opera aperta II
Oare prin fondul nostru ereditar
putem manca piper, conopida, marar?
Oare necunoscand asa bine Legea
suntem mai absolviti de pacate?
Pana si in mormant
as vrea sa fiu un om de cuvant.
Camera
Camera in care era patul.
Patul in care erai tu.
Tu in care eram eu.
Eu care eram in tu.
Tu care erai in pat.
Patul care era in camera.
Camera…
Fuga
Gata, fug, ajunge cu inertia
vreau sa fiu ca o aeroterma
a propriului meu spatiu
a propriului meu trup
a propriului meu gand…
Sa ma dezbrac?
Sa las in urma cuvintele?
Si sa ma trezesc
de-odata cu aripi( de aer )
ca sa vad Dumnezeul meu
care si el se innoieste mereu?
Fug si nu-mi aduc aminte
de fuga decat fugind.
Raul Alb
Petreceam prin padure :
(tise, aluni, mesteceni, molizi,
ingrijiti de ciocanitori – blande - omizi ).
O liniste verde ma incalzea,
cum numai mama,
acasa, ma ocrotea,
tinandu-ma-n
bratele sale.
Pomul de padure
Umil,
copil,
ocrotit
de-nghet
si dezghet,
docil
te-am iubit.
Gustar,
te-am furat.
Naiv,
habar
n-aveam…
Hoinar eram.
Sunt fericit
si-acum
ca te iubesc.
Asa cum de mult
ce mult
te-am iubit !
Aide-mémoire II
Furam
cirese mari-
moacle-
pe care le puneam
in san,
dar culegeam
si zmeura
afine,
mure,
asezandu-le
in coserci,
in iarba,
in fan,
insa cel mai mult
si mai bine
imi amintesc cum,
irezistibil,
eram atras
de un cires
ce rodea
cirese salbatice :
erau galbii
visinii,
negre,
si-aveam impresia
ca tin intre degete
niste perle blande, zglobii,
adunate din “poporul “
de frunze;
il numeam
“ciresul cu trei craci”.
Din el improvizam
pentru ai mei
dulceata amara
pe care toti o intindeau
pe o paine numita
“intermediara”.
Mi se pareau, insa,
atunci, toate,
atat de dulci!
Aide-mémoire III
Imi aduc aminte
cum plangeau copacii
cu rasina,
cu frunze,
cu iasca,
pe care o prelingeam
de pe degete,
crezand ca-i felul de miere
necunoscut;
pe care le framantam
intre palme,
placandu-mi mult
fosnetul lor;
pe care, bombanind,
incercam s-o aprind,
asa cum vazusem
la fumatorii batrani-
cum acestia faceau
si cu pietrele albe, de rau.
Imi aduc aminte
cum ma grabeam
sa cuceresc un munte
numai al meu
incolacindu-mi
de picioare
copacii
ca si cum as fi vrut
ca ei sa se contopeasca
in mine.
Toate astea sunt
o suma,
un cat,
din viata mea
de copil
mergator,
nestiutor,
trecator,
iubitor
de tot ce era
pe pamantul batucit
de picioarele mele
si-n aerul zilelor
de-atunci
dupa care-mi intindeam,
dorind sa-l imbratisez,
mainile…
Imi aduc aminte
cum
ochii
si urechile,
si toate simturile mele,
proaspete,
percepeau,
bajbaind,
un fel de El- Dorado
al viitorului,
pe care nu-l banuiam,
totusi,
de ceva in neregula.
De-abia mult timp,
dupa aceea,
mi-am dat seama
ca Acesta
era, de fapt,
toate Acelea...
|
