46
ziua 1, pe drum. imi promit sa nu gandesc ca un neobrazat. imi promit sa arat
ca scos din cutie, sa utilizez cu decenta toate smacurile pe care saraca babaca
mi le-a aranjat gigica de-acum doua seri in bagaj. sa-mi schimb tricoul zilnic,
nu ca la facultate. imi promit sa fiu atent cu babetele, fie ele cat de intepate. sa
bag la cap aerul de pe strazi, numerele de la masini, istoria milenara, parcurile,
caci asa ceva nu mai pup a doua oara. imi promit sa aduc ofrande babacilor,
Alia intra oricum in calcul. sa-mi inabus injuraturile, chiar de ma reprezinta.
imi promit sa trag de mine 24/7 cat stau pe taram britanic, sa vad o multime
de chestii, sa ma imbogatesc si spiritual. si sa nu mi-o scot pe Alia din cap.
aventura se tine scai de mine si de-abia am plecat: pilotul ne-a ridicat in nori
de-am pierdut cateva nivele de intelegere pe loc, am organism complex: altfel
n-as fi rezistat psihic. m-am inchis in mine caci mi se potriveste, o data doar
am trecut razant pe langa punga de „airsick”. am recuperat un nivel de pricepere
ici/unul colo (fara sa orchestrez nimic) – insa prea tarziu, am ochit doar o ferma
inainte sa trecem prin nori. iar eu vroiam sa vizitez orasele europene ca inger!
zbor cu avionul! imi amintesc de-o poezie pe care Sorescu a scris-o in timp ce
plutea deasupra Mexicului… e randul meu, mon-cher! nu cred ca doua procente
din populatia planetei se poate lauda cu triumf prin asa experienta. oameni fini,
ceilalti pasageri ma privesc cu incredere, realizeaza ca-s beton; ii tin sub control,
notez in jurnal. imi promit si alte experiente pe masura, Alia sa se uite la mine
cu ochi inlacrimati. sa devin fala facultatii. ce mai, a intregii tari. privit la rece,
actionez ca ambasadorul ei neoficial. mama-mia, ce perspective am – la pensie
voi avea stranepoti, le voi citi in fata semineului chiar din aceste pagini. bestial!
ziua 1, seara. incarligat e sa nu jonglezi engleza la mama ei. la care, hodoronc,
se adauga capul patrat de la „jetleg”. aeroportul are trenulet, m-a lasat masca.
„de n-am fi trecut la caractere latine la o mie opt sute toamna m-as sinucide”
e fraza zilei. un lucru ce m-a surprins indubitabil: la astia toti au mecla parca
ar fi destepti (m-am dus la prima buda la oglinda si-am trecut proba cu brio).
asadar, sunt in Londra… ma asteptam la un hotel mai la centru, mi-au aratat
ca trebuie sa iau „bus”-ul daca vreau „city”. in ciuda cruntului baraj lingvistic,
am bifat fiece pas din planul zilei. tarziu, la capitolul „supliment”, am macanit
putin pe strazi, am dat cu stangu-n dreptul pe trotuare caci astia circula invers.
ca tot baiatul: ma mai strafulgera in creierul mic si ma gandesc cum de sunt
numai masini straine pe strazi. e o prostie ce trebuie consemnata, are farmec.
mersi Soarta: inconstienti babaci am sa ma lase de unul singur in strainatati.
ziua 2. daca tot nu le stapanesc limba, azi mi-am propus sa nu interactionez
cu nimeni, sa le arat ca deja stiu. consecinta fireasca e „the jubilee walkway”.
pe romaneste: 23 de km batuti pe muchie, vertebra pe vertebra. inainte de tot
ma eliberez oficial de povara sa ma gandesc la Alia permanent, nu se merita.
asadar, a fost una din cele mai fascinante experiente citadine: British Museum,
British Library, palatul reginei – ii zice Buckingham, St. James Park, Big Benul
(pe care l-am auzit in direct cu urechile mele), Lambeth Palace, larga Tamisa,
catedrala unde s-a maritat faimoasa printesa Di, Tower of London, centrul lor
de arta contemporana – Tate, St. Paul Cathedral, Tower Bridge… si altele ce
nu mai stiu ce hram poarta. un lucru mi-e foarte clar: am cunostinte ce invata
engleza, tocesc nume ca niste prosti cu diploma ordinari. in veci nu vor percuta
la toate cladirile pe care Eu le-am admirat. impresie finala: aici si cerul e altfel.
ziua 3. „toate drumurile duc la magazinul de cd-uri/dvd-uri, partituri muzicale
si tricouri de gen din Piccadilly Circus” e fraza zilei. obvios, acolo se opresc.
rebobinez: ma trezesc cu lene-n oase, cu chef de bere. partea buna e ca ma uit
in oglinda (nu-mi place barba mare), inteleg ca defel nu fac promisiuni desarte –
ajung la regina inainte sa las fortele necurate sa ma conduca, dau bataie caci
peisajul citadin londonez asmuta. corpul stie ce stie insa, asa-i cand nu-l ascult:
repede autobuz dupa autobuz, n-am mai distins sa te fatai cu bilet de sa te fatai
fara bilet si… m-au prins. cred ca fata mea i-a convins, cred c-au boscorodit
„de-acum incolo sa nu se mai intample”. tot respectul pentru asa oameni!
mi-e frica de mine, prin urmare am luat strazile Londrei la pas automat cand,
conform frazei zilei, ma nimeresc in acel magazin. nu am cuvinte sa descriu,
nu mi-au dat voie sa pozez, insa mi-a ramas infipt in inima si ma simt pe felie.
visul vietii mele a fost indeplinit! imi permit astfel de remarca iesita din comun
intrucat, constient ca-s nu numai student, dar si poet, intru intr-o librarie imediat
cum ies din celalalt spatiu sfant. o nebunie deplina: ce cotoare la carti, ce fotolii,
o ceainarie! (si la noi vor aparea ceainarii in librarii, e prea de bun simt. cand imi
voi citi jurnalul peste ani imi voi parea penibil. m-a socat, trebuie consemnat).
mi-am aruncat ochi peste mii de randuri, n-am inteles nimic, ceea ce conteaza
este Starea. m-am uitat si pe harti, nu-mi credeam ochilor unde ma pozitionez.
nu mai vreau sa plec de aici. din magazinele astora, strazile Londrei, tara asta.
am dat telefon acasa, nu au raspuns. probabil din cauza diferentei de fus orar.
ziua 4. am dispozitie sa ma dau mare fara remuscare: traiesc autentic pana la
Dumnezeu, am motoras in fundulet sa scurm lumea-n lat si lung, acumulez
experiente ce produc cutremur in istoria familiei. iar proba zilei poarta numele
Royal Botanical Gardens, Kue. le vazusem din avion, insa vraja lor apare cand
le bati cu piciorul: am gadilici sa atac cai nebatute, sa pun in dilema problema
existentei simple. experimentez intepaturi de haiku in serii parc-ar fi reclame
la chiloti fini, ma intreb cum de-mi rezista inima. cu exceptia multor avioane
e clar mirific. investesc in tarii, ma ivesc pe lacul cristalin – am scris o poezie
pe care o s-o anexez imediat dupa. sunt foarte incantat de mine ca, in ciuda
adversitatilor pricinuite din necunoasterea limbii acestor bastinasi, reactionez
ca un peste in apa. cum se face ca aceasta tara imi da putere pentru o mie?
Royal Botanical Gardens, Kew
„Vantul alunga roua dintr-un haiku
pe obrazul meu” e o imagine de care sunt incantat pe moment,
rasucesc cuvintele ca pe acest lujer – pana ma plictisesc
de „lungimea fara hotar a parcului londonez”
de „iarba ce-ti inverzeste privirea arborii ti-o urca spre cer”,
intorc iarba cu talpa, trec razant pe arboret,
sunt multumit de viata,
cararile astea neformate ma indeamna la dulce dupa-amiaza
ma doresc pribeag, tainuit ma imping
investesc in tarie, cer,
slava
de dragul dragului
ma ling pe buric
ma plimb, scot aer din plamani
ma deconstruiesc, ma termin
ma ivesc pe lacul lin, termin
singur imping dam-madam
cuvintele, ma rasucesc
ma culeg de pe drum,
ori fac regine pe lac
tot una e.
47
ziua 5. dovedesc ca-s intelectual, imi cumpar un tur de-o zi in afara Londrei
– capitala sufletului meu ranit ca nu m-am nascut aici. invatatura la cutiuta:
nu e nevoie sa le indrugi limba; gologanii in manuta, si-ti zambesc tipii fericiti.
cat zici pas (nu mi se pare frumoasa, dar curata tara astora), ajung la destinatie:
ruinele megalitice vechi de peste 5000 de ani, le privesc dupa gard (de sarma),
nu se merita sa dai bani sa le vezi de-aproape, mai rau mori ca nu le poti atinge.
parcurg toata istoria de pe un „leaflet”, fac si poze pentru prieteni: Stonehenge
(ideea de „dupa gard” m-a cam ofticat in adancimile vag sondabile ale egoului,
dar pentru mine primeaza ratiunea. in autocar in continuare asist la rasturnare
de situatie: oftica imi ridica nivelul trairilor, sansa mea sa nu uit de megalitice).
mai departe contemplu: ce sanse as avea in lupta cu un student de la Oxford –
„The City of Dreaming Spires”? ma dau jos din autocar, ma fac mic mic mic:
nu cred sa fie mai destepti astia, dar ce cladiri – piatra pe piatra in acelasi loc
de o mie de ani; cum sa nu te simti altfel? obligat de atata istorie mondiala…
ce posturi super au in tasca, ce masonerii or invarte, la ce femei trebuie sa aiba
acces astia. daca-s avea un conac cu servitori si eu m-as relaxa intr-o piscina
cu flori, mi-as traduce poeziile in toate dialectele lumii. n-as renunta la faculta
numai pentru c-am bifat 80% – dar as cumpara profesorii cu examene cu tot
si fara sa le mai invat numele. ce mai, si vantul bate altfel la astia. ce turnuri au
la cladiri, ma fac sa ma inchipui mic. noroc ca Alia nu ma vede, stau linistit.
am fost si-n trei muzee de arta, doua biserici mari cat China, ne-au dat papa
lang-o apa, am luat dulce amintire tone de-acum binecunoscutele „leafleturi”.
la intoarcere mi s-a facut greata, am motait. si-acum ma resimt, o sa iau un vin.
ziua 6. in care nu mai am chef sa ma fortez. plus vreau sa arat recunostinta
babacului pentru a fi ales hotel cu piscina. vreau sa mustacesc in suc propriu,
au dat calduri peste Perfidul Albion – spun localnicii. dar inainte sa ies la slip
pe culoar, dau s-o telefonez pe Alia scurt (ca e scump). „este dusa prin oras”
ma scoate din tatani, mi-a luat ceva sa-mi revin. concluzie cu explicatie, intrucat
atunci cand o bastinasa se hlizeste la mine pe culoar ceva de genul ca arat bine
doar un minut dupa ce trantesc receptorul sa-l ia dracii, nu reactionez adecvat.
degeaba am capsat ceva mioare nazdravane la viata mea, aproape gandesc asa.
nu-s prosti degeaba, englezoii astia. construiesc piscine cu amenitati ce permit
sa te uiti la femei din diferite unghiuri, toate interesante. si cate fate isi misca
fesele in acest spatiu, pacatoasele: parca ma imping sa simt pentru Alia mea
o dragoste abstracta; le-as incerca macar sa-mi imbogatesc tehnica, cine stie:
poate in felul asta n-o sa umblu cu alte femei dupa ce ma casatoresc – oare?
dar toate se dau cuplate, sa lipesc libidinos de niste masculi soiosi si parosi.
nu vreau complicatii, mai bine ma duc sa joc baschet, le arat ce pot romanasii.
dar stii si tu cum se intampla in viata: chiar la capatul bazinului zace o puicuta
singura. „baschet joc si mai tarziu,” reflectez. ma pozitionez pe chaise-long
strategic, de-as stapani limba ne-am balaci, ne-am atinge acele parti destinate.
momentan ea bate darabana cu talpa, alterneaza cu degetele de la picioare –
puncteaza cercuri in bazin. are o unghie stranie (asta o face si mai incitanta).
dar face cute dese pe spate. sutienul ii proiecteaza juma de san+juma de san.
ce sa mai zic? cuante imi ciupesc simturile amestecate, limba umflata. altfel
s-ar fi pus problema la Mamaia pe plaja… isi aranjeaza ochelarii de soare,
n-are nimic mai fatal in ei – citesc doar cum se ingrijeste la limita bunului simt
cat o fi de englezoaica cu fasoane; oricum, ca medie cel putin, nu dau mioarele
d-acasa p-astea. „dar ca schimb de experienta?”cade intrebarea din cer. uite!
se ridica incet in picioare, are alura cam de tocilara (cu bani??), se cara la bar.
ma vad complet lasat balta. fac un efort: numesc aceasta presiune lancezeala.
bea un suc, apare pasind impleticit. daca n-ar fi englezoaica nu m-as da la ea.
acum inoata ca broasca. intru si eu in apa, poate o ating din greseala. ti-ai gasit!
a si iesit, ma umileste ca nu stiu ce sa fac. orele trec, mai bine jucam baschet;
recunosc in persoana mea o bucata de carne saturata. macar am timp de jurnal.
Portie de realitate
Cuante imi ciupesc simturile amestecate, fac un efort
si merg in reluare pe plaja. Soarele mi se preseaza de ceafa, ma recunosc
drept un bloc de carne napastuit de soarta. N-am macar o sapca,
o incetineala bolnava ataca… ma vad complet lasat balta.
Voci concomitente dovedesc ca exista o sansa – degeaba, soarele
lucreaza intru cretinizare; nu inteleg cum intr-un canal cu smoala fiarta
lumea poate parea relaxata. Beau o bere: imagini trepidate
demultiplica umbrelutele, in capul fiecaruia disting cate o gaura.
48
ziua 7. ma ridic din pat obsedat ca posed carnet de soferi ca un papa lapte.
sunt energizat instant de un plan indraznet, implementat cat ai zice „Bau!”
(am mirosit englezii: sunt naivi in ultimul hal); suficient ca celor de la Marea
firma „Hertz” sa bolborosesc destinatia mea finala (York suna aproape de
New York) si sa expun restul documentelor. conduc peste mari si tari imediat,
vibrez de placere in timp ce ma vad dand peste nas tuturor mai mari smecherilor
din an. Dumnezeu e mare, realizez ce inseamna sa inaintezi pe partea gresita
a soselelor (eu?/ei?). starea de poezie in strada se flescaieste toata, mi se face
frica reala. conglomeratul de evenimente se petrece chiar langa „Hertz - garage”,
nu-mi imaginez repercusiunile de-as fi paradit „car”-ul cu bou la volan (e doar un nevinovat joc de cuvinte, nota bene). mi-am facut poze inainte de a parca,
este adevarat (mi-au dat toti gologanii inapoi, tot respectul pentru cultura lor).
prin urmare acum stau ca belferul in autocar, pipota mi s-a umflat in alta parte.
si nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma vad pe autostrazile astea interminabile
imi vine sa ma ciupesc de pleoape. mi-am gasit usor loc in randul I de la etaj,
ca-s pui de romanas; am uitat sa mentionez – aici autocarele au doua nivele,
iar sus chiar in primul rand vezi pana hat, departe: masini din ambele sensuri,
o stare pe care n-o intelegi de nu-i experiment, oricat de poet poti sa te crezi.
daca-s fi corect, m-as gandi la Alia. nadajduiesc ca si ea o duce super acum,
caci si acolo e posibil daca-ti zace in sange astfel de pornire. merg pe ditamai
autostrada, realizez ce meserias sunt in postura de a avea pe cineva la care sa
ma gandesc ore de-a randul. pentru moment vreau sa ma imersez in starea
de autostrada, sa notez in jurnal (caci d-aia tin jurnal): inghitim masini si coline,
nu pot crede ca pe alocuri sunt trei benzi pe directie, una de rezerva in plus.
am admirat cea mai noua linie de Mercedes, nu stiu cu se mananca Vauxhall-ul.
… si merg de patru ore. experienta senzoriala de clasa, am cerut unui bastinas
sa-mi faca poze. am admirat ca prostul (aparent), mi-am suprasolicitat inima.
trebuie s-o iau catinel, profit ca soferul isi mentine viteza iar viata merge inainte:
imprim imaginile in suflet la mare adancime, realizez ca-s foc si para numai –
ma gandesc ca „acasa” unde mai pup eu asa autostrada? asa standard de viata?
Dor prin Ro
Iubirile din mine infloresc pe alte pamanturi, spatiul copilariei
contureaza sila de neaos, ma perpelesc sub un semn demiurgic
ce sustine obsesia prabusirii colective. Nenorocitule!
cu ochii albastrii far-de valoare, coloana vertebrala
din coccis in ceafa celui din fata, unghiile slab mai impielitate –
mai cred doar in salvarea individului de constitutie
contra constitutie. „Si acolo e rau, ce dracu!” aud feluriti incapabili,
si realitatea e ca fabric lumi indigene cu indivizi
netrasati victorial, putin si doar pentru a ma simti mai pe faza
numai negru vad inaintea viitorului global; pentru a-mi satisface pornirea
pentru mister abordabil ma raportez oarecum matematic
fata de undele din difuzoare. Cu ce castig? caldurica, caldurica
ce ma tine defazat de un spirit tare ca roca de bazalt, aici
fiarele pur si simplu isi bat joc de ce m-au invatat parintii. Dar nu!
promit sa pun dop acestui sorb, pe creierul mic ma racaie ideea
ca pot parea de ne-nteles in unicitatea mea cu marca
idolilor mei de mai veche generatie. Si un fel de meserias intre prieteni;
prieteni? aici ma tine lenea din vene, orgoliul congenital.
49
ziua 7, continuare. moartea prin sinucidere este prima pornire de fiecare data
cand imi vin in fire. adevarul e ca nu-s construit sa rezist la dureri infioratoare.
baroase in cap, nu alta ma ochesc din nevazuturi, dupa care dispar – si injur
intreaga omenire + tot lantul de animale finalizat in asta specie atat de firava.
si Dracul parca m-aude, infige un set de andrele in oasele capului, le scoate
pe ailalta parte. le-as face farame, dar numai infipte-n cap le mai pot prinde.
nu, n-am luat-o pe drojdie, dar nu mai aveam mult – dar ce vreau sa exprim?
ajung in York tot excitat de excursie, aceasta data am loc rezervat la „hostel”,
un fel de hotel pentru pleava. „pentru doua nopti nu moare Victor, mai ales
ca la fereastra inspir din Evul Mediu,” imi spun. asa ca despachetez linistit,
suntem noua in camera dar nu vorbesc cu nimeni (natural) cand, niste ace
din ziduri sar pentru a mi se infiltra in falci. unul doua treaca mearga, dar nu
zeci de mii pe secunda, in tot capul. si de aici, cum am zis mai sus. cred ca
mi se trage de la curentul din autobuz. Doamne, binecuvanteaza babaca mea
c-a inclus pilule-n bagaj. nici nu m-as fi gandit sa am nevoie de medicamente
in viata asta. imi revin, imi pun un flacon in buzunarul de la piept, pornesc
prin oras plin de curiozitate, imi sta bine. ametit de strabatut tara pe jumatate,
ce pot spune: un grup de vreo zece bastinase ma inconjoara pe un podulet,
rad si eu la ele pana cand doua se prefac ca mi se dau la cocosel. in Romania
nu am intalnit asa depravare, poate de aceea nu am stiut cum sa reactionez.
ziua 8. ma scol in stare de gratie, accept ca exista o clasa de fetite ce se dau
la cocoselul meu, o foarte buna lectie pentru viitor. multumesc lui Dumnezeu
ca-mi plimb pasii pe strazi cu istorie ce-am invatat-o la o scoala fara pic de rost.
desigur, ma refer la razboiul celor doua roze. prima destinatie: York Minster,
inregistrat pe cand la noi Menumorut sau Gelu nici ca problema nu se pusesera.
extrag poezia din catedrala, dar nu mai putin impresionanta resimt plimbarea
pe zidurile orasului. dupa cateva mile ma loveste o pornire critica sa telefonez
babacilor, sa-mi exprim gratitudinea pentru sansa de a descifra direct Lumea
(n-am reusit sa-i prind de cand am plecat de-acasa). caut posta, ma nimeresc
in „Clifford’s Tower”, adica tot ce a ramas din castelul York de odinioara.
balaunesc prin el ce balaunesc, ma prind de problema cand ajung sa compilez
cum i-a venit numele: in 1322 unul „Clifford” a fost executat de inalte tradare,
dupa care atarnat de pereti in lanturi… asadar, si astia au fost porci o vreme.
rumeg ce rumeg situatia, plec din Clifford’s Tower cu oftica stransa in suflet
ca pot pare prost in entuziasmul de a arata ca si ei au fost porci. am si remuscari
(iar am lasat balta pe babaci), apuc prima strada cu instinct cladit in 2000 de ani,
ce vad? parodie de magazin de muzica comparativ cu cel din Piccadilly Circus.
dar asa cum eu nu trebuie sa fiu judecat dupa faptul ca ma trag din Romania,
asa si eu ar trebui sa-mi tin mintea foarte deschisa. au la raft juma din colectia
Cuneiform, am accesat si adresa lor de internet: www.cuneiformrecords.com.
dupa care, Doamne – 3 albume Biota, am stat pe casti pana ce mi-au aratat
programul de pe usa, ceasul. nu m-am facut de ras, am cumparat – Art Bears:
The World As It Is Today; Biota: Tumble; Bob Drake: Little Black Train.
ziua 9. ma trezesc putin cu frica, azi am program sa poposesc in Aberdeen.
nu stiu daca asta-i concluzia finala, insa prea m-a izbit observatia: „acasa”
exista modele de bude cu sutele, in termeni practici: de fiecare data stai stresat
cu ochii pe el – se duce? lasa dure pe email? in Anglia (noua zile noua bude)
toate-s la fel, dar ti-l iau intr-un vartej. dupa care ma deplasez repede pe ziduri,
ma lansez in poze ca un dement. orasul asta-mi ramane in suflet: York Minster,
zeci de stradute cu piatete si oameni pe care i-am mirosit ca fiind atat de buni.
merg spre autobuz putin cu frica, ma bruiez. constat si un efect al pierderii
instinctului de supravietuire, parca mi-a fost rusine sa ma bag primul, buluc
(nimeresc undeva in mijlocul autocarului sus, uniformizat, la geam cel putin).
trecem prin Newcastle din care nu inteleg mare lucru, prin Edinbourgh.
in buzunar tin pastilele impotriva sulitelor iadolinei, platesc neasteptat pretul
de a nu fi in primul rand – imi amortesc picioarele intre scaunele apropiate
de niste neam-prosti de ingineri constructori. pe geam privesc imagini poetice
(in sensul inteles de multe gagici); ochii imi salta fara voie pe oite tare fericite,
orasele (cand mai iesim de pe autostrada), zidul lui Adrian (granita imperiului),
Marea Nordului – din ea apare Alia dezbracandu-se, fara sa stie c-o privesc.
ziua 10. pe mapamond exista peste 30 de locuri ce se numesc Aberdeen. eu
rezonez la cel in care s-a infiintat cea mai veche (1498) companie de transport
documentata. unde se afla una dintre cele mai adanci gropi facute de om –
Rubislow Quarry. unde s-a inventat plicul cu lipici. cel mai mare din lume
arc de granit c-o singura deschidere aici se afla. aici s-a inventat polo pe apa,
in secolul XIX. oamenii de stiinta de la super-universitatea locala au dezvoltat
prima camera de filmat imagini holografice sub apa. pe un deal din Aberdeen
poti sa-ti bucuri sufletul pur de imaginea a peste o suta de mii de trandafiri.
nu stiu ce institut de cercetari d-aci a produs trei laureati ai premiului Nobel.
de unde este Sir David Gill – cel care a facut prima fotografie a lunii in 1868.
cea mai rapida barca de navigat aici a fost construita. si inca alte 35 de chestii.
ma aflu la capatul lumii. de nu traiesti nu poti sa-ntelegi, zica altii ce vor zice.
nu-i la nivelul lui York, dar un tur primprejur curata creierii de bavuri. in stare
alveolara mi-s pe unde de unde se atarna planiglobul in cui, fapt observabil:
aerul are transparenta diferita fata de cel in care sunt obisnuit sa ma scufund,
ma pune in situatia extrema de a ma percepe in ape fata de cum ma proiectez
obisnuit. in plus e seara, dup-o zi de balauneala in stil mare resimt pana la sold
membrele inferioare. recunosc, am savurat un whisky oricat o fi de scump…
nu-mi ramane decat sa-mi tin zilele la zi: ma aflu intr-un fel de groapa chiar
in centrul orasului, cu tonete si fetite, fieste in grup. latra toti in engleza lor,
m-as simti stingher daca n-ar fi acest aer de capat de lume – am dispozitie
sa intorc orice filozofie pe dos, simultan sa bat un stadion. ca veni vorba,
inca nu i-am cumparat nimic Aliei, timpul rezolva tot – la vale spre Londra
trebuie sa discern substanta de sclipici in magazinele lor, sa iau decizie despre
cum sa-i fac inima farame infime. s-o pup tandru. sa-i impresionez pe babaci.
mi-e rusine de mine. o pun numai pe seama permeabilitatii aerului astuia…
accept aerul crepuscular cu un crez: Alia, sparta intr-un imens „puzzle”, cade liber din cer. odata patrunsa de pojghita a orasului (copaci, tot felul de fete,
stalpi, autobuze „double deck”) se repeta pana ma ameteste. o pun pe seama ca
ma aflu pe unde de unde se atarna planiglobul in cui, mi-e dor de gasculita mea,
de Alia goala pana la buric, de profesori sa radem. fapt observabil: aici tinerii
sunt cam nesimtiti, se saruta cu limba, imi fac pofta. ma duc intr-un colt sa scriu.
50
ziua 11, prima ora. sunt cazat intr-un hotel cam jegos in Edinbourgh. la noapte „dorm” in autocar spre London, de banii economisiti pe hotel imi voi cumpara
Can. nu ma plang de faptul ca si azi noapte am avut somnul spart de o mirifica
calatorie cu capul pe spatarul din fata. ma consolez cu faptul ca in serile lungi
de iarna, cand semineul va arata puterea mea financiara si dragostea din casa,
imi voi aminti de acest eveniment al vietii ca si cum ar fi fost picat din cer. chiar:
am de inchis lista de cadouri pentru babaci. si-acum gata cu gargara, valea! (doar
o nota inainte de a pleca pe strazi: Flash-ul de amor e piesa istorica, Granita:
prima oara scriu poezie liber de complexul ca nu ma mai uit la desene animate.)
ziua 11, urmare. frant, imi fac datoria cuminte pana la final: Sir Conan Doyle
a fost nascut chiar in acest sit iar JK Rowling a scris prima carte Harry Potter
intr-o „cafe” d-aci. Graham Bell (cel cu telefonul) a vazut lumina aproape
de Edinbourgh. Robert Louis Stevenson a trait la 17 Heriot Row chiar aici,
iar faimosul poem „Leary the Lamplighter” e despre lampierul care aparea
la fereastra lui. daca ai chef sa urmezi pasii eroilor literaturii scotiene, poti plati
pentru “The Macallan Edinburgh Literary Pub Tour”. dar ce ma intereseaza
pe mine toate absurditatile astea? vreau acasa, la babaci. s-o pupicesc pe Alia.
mi-e dor de Alia, balaunez pe Princess St. de umar cu fantoma ei, o ciupesc.
exact, nu-i OK: o data ajunge omul in Scotia si atunci ma apuca batul, parca
nu m-as fi putut rezuma la asta in gradina botanica din Cluj. incerc sa privesc
castelul in ansamblu, ma minunez ca un arhitect de o biserica – fara castig.
continui sa merg cu rusine-n mine: bat marunt perimetrul orasului monument,
rezonez la o casa construita intr-un pod peste o strada (nu inteleg ce spun, dar
chiar e ca-ntr-o poveste). ma prinde ploaia, ma adapostesc intr-un magazin de
muzica; prea plin de albume pentru prosti, la urma urmei mi-am cumparat un
Van der Graaf Generator „remastered”. bifez cadourile de final pentru babaci,
intru in muzeul de arta clasica – dar nu am chef sa ingurgitez atata informatie.
(deja merg de o ora cu autocarul spre London, ma paste o noapte groaznica.)
dupa 11 zile, e vremea sa ma linistesc. neam de neamul meu n-a facut ce fac eu.
Edinbuorgh, ultima zi
Printre cladiri, ma structurez „criminal”. Includ
bucatile de strazi. Reansamblez parcul
de sub castel. Ferestrele pietelor imi reflecta perfect
megaeul. Prin urmare inghit
tot ce nu se vede din locul mortilor mei. Doamne!
zambesc la tine ca la mii de fete,
si nu-mi dau in petic caci trebuie sa plec –
ai multi agenti pe gustul meu de care ma tem.
51
ziua 12. de „la revedere”, azi intru in cel mai „luxurious” magazin Londonez:
The Harrod’s. ma preumblu ca la muzeu, ies complet ofticat ca pe lume exista
fraieri sa plateasca atati bani pe banalitati, dau intamplator de Hyde Park; scap
muzeul figurilor de ceara. ma limpezesc, nu am ce face – daca pierd avionul
trebuie sa m-apuc sa fac bani din constructii, sau pe plantatii; ma uit la mine
intr-o vitrina: prefer „Edinbourgh, ultima zi” cu babac infipt pe Somesul Mic.
asta e: locul meu n-a fost sa fie in inima imperiului – cred ca tristetea infinita
din inima imi da semn ca ma departez irevocabil de Yorkshire… sufletul meu
e ranit, se incheaga la ideea ca iar zbor. catre tara muma cu babaci la aeroport.
imi place in avion, stiu ca nu ma simt important degeaba. ma uit discret in jur,
inca nu compilez de ce avem escala la Amsterdam. un vis superb, pot spune:
London, Oxford, Stonehenge, York, Aberdeen, Edinbourgh, chiar Newcastle.
repere ale unui vieti norocoase (zic, intrucat uneori nu pot primi laude firesc).
deci, chiar daca pilotul nu e cine stie ce de el, in trei ore aterizam la Otopeni.
ma ia cu furnicaturi in cosul pieptului – trebuie sa intru in vechea mea viata
cu carnet de conducere, scoala pret de un an, saracul Misu, babaci pe post
de sateliti acceptati (de cand nu mi-au mai impus sa merg cu ei in vacanta).
am putere sa o iubesc pe Alia, dispozitie potrivita. mai bine ma uit pe geam.
a fost ultraspecial, mi-a impregnat sufletul. mai rar ma simt asa melancolic.
mai bine citesc o povestire scurta, din cartea pe care nici n-am deschis-o inca,
mai bine ma gandesc in general: Londra, Aberdeen, zidurile din York, castelul
din Scotia. ce mai, am demonstrat ca se poate si fara engleza pe lumea asta. |
